Vulturul de Radu Theodoru volumul 1,2,3,4 carti aventuri istorice autori romani

Vulturul de Radu Theodoru volumul 3 - MAGNA VALACHIA

CARTEA ÎNTÂI

                CETATEA DE PIATRĂ

                                   PRELUDIUL

                                           1

          Chipul lui Csomortany Tamas, solul cardinalului Andrei Báthory, Tămaş Ciomârtan, român ardelean şi fratele bun al Elisavetei Moghilă, se lungeşte la nesfârşit. Parcă i-ar creşte dinţi de cal lui Tămaş Cio­mârtan, curva care vorbeşte ungureşte şi lătineşte, aşteptând după fiecare două-trei vorbe tălmăcirea lui Radu Buzescu.

   - Măria-ta să leşi din această ţară pe care ai tulburat-o cu neso­cotinţă, iscând urgia împăratului împotriva creştinătăţii...

          Priveşte pieziş lumina dulce şi rară de septembrie intrată în trâmbe prin geamurile colorate ale spătăriei mari. Ciuleşte urechea la murmurul stărilor şi-al căpitanilor. Vel armaşul Udrea Băleanu a tixit spătăria mare cu căpitanii roşiilor, ai călăraşilor şi scutelnicilor, cu pârgarii Târgoviştei şi mai marii isnafurilor, lăsând locul de lângă uşile mari, slobod pentru târgoveţime. Închide pleoapa dreap­tă care i se bate. Ar vrea s-o închine. Vede prin trâmbele de lumină bărbile zbârlite ale Buzeştilor. Dincolo de uşile mari, larg deschise, vede mulţimile adunate în curtea palatului. Apoi o vede pe Stanca, albă de mânie, strângând-o pe Florica lângă scaunul domnesc. Ar vrea să-şi scoată coroana grea, de aur, lucrată în patru frunze şi bătută în diamante. A început să-l strângă. Lui Ciomârtan-Csomortany i-a cres­cut un cap de cal-vulpe, aidoma cu al raguzanului Aloisiu Radibrati, olăcarul de mare taină al sacrei majestăţi romane. Atât de tainic încât nici acum, după două luni, principele Ardealului n-a prins de veste, dacă i l-a trimes pe Csomortany-Ciomârtan să-şi verse lăturile aici.

          Aloisiu Radibrati a venit de la Praga, ori de la Kutná Hora, unde-a fugit curtea imperială de spaima ciumei, să-l convingă că Rudolf este duşmanul lui Andrei Báthory, omul de casă al cancelarului Zamoyski, inamicul neîmpăcat al Habsburgilor şi principalul vinovat în suirea pe tronul Ardealului a cardinalului; dar că, formal, nu poate face război unui prelat catolic al Casei Báthorea. Sacra majestate nu ştie că un căpitan de credinţă, Mârzea, travestit în lacheul unui mare bogătaş, Zacharias Geitzkofler, a ascultat la Kutná Hora vorbirea strategului curţii, care a demonstrat la hartă că Il Valacho este pierdut, datorită noii situaţii militare. Coaliţia polono-turco-moldoveano-ardeleană s-a încheiat la 26 iunie. Se aşteaptă doar sosirea cancela­rului Zamoyski la Roman. Să nu i se mai trimeată niciun subsidiu, fiind mort pentru politica imperială... Ascultă tălmăcirea lui Radu Buzescu. Spune smerit:

   - Dacă craiul Ardealului a făcut pace cu turcii şi tractate cu moldo­venii şi leşii, vrednici de cinstire, să mă împace şi pe mine cu turcii.

          Csomortany-Ciomârtan îl priveşte dintr-o dată cu ochi verzi, de câine.

   - Împăratul i-a dat pacea, fără neguţătorie, tălmăceşte Radu Buzescu.

   - Dacă a putut să-şi facă sie pace, când va vrea, poate să-mi facă şi mie... Să rămân în ţară...

          Radu Buzescu se foieşte în straiele veneţiene din brocat vişiniu ţesut cu fir de aur.

   - Tălmăceşte-i, vel clucere, tălmăceşte-i această rugăminte a mea, către măria-sa craiul Andrieş, cel cunoscut lumii pentru faptele sale măreţe.

          Îl priveşte pe Csomortany-Ciomârtan cu ochi rotund. Îşi muşcă buzele, curva. Tace. E tare. Murmurul dinspre târgoveţime se ridică sub bolţile spătăriei, acolo unde galopează oştile Ţării Româneşti asupra spahiilor lui Cogea Sinan paşa, zugrăvite de mâna lui Mina... Astăzi n-are să iasă din sfaturile măritului Neagoe Basarab, date voie­vozilor pentru primirea solilor... «Iar aorea vin alţii cu cuvinte aspre şi de vrajbă, cum le iaste învăţătura şi porunca de la domnii şi stăpânii lor... Să cinstiţi şi pre cei ce vă vor aduce veşti rele, că aşa se cade»... Îşi ridică privirea în baldachinul de catifea purpurie, unde-o vede goală pe Elisaveta Moghilă, când îl ucidea la vânătorile acelea din tinereţe, în Lehia unde era Moghilă pribeag.

          Prin Csomortany ăsta vorbeşte soră-sa. Vorbeşte femeia înfrun­tată şi ruşinată, dar mai ales vorbeşte femeia care ţese în umbra tronu­lui, pizmaşa şi lacoma de mărire. Dintr-o dată i se împăienjenesc ochii. A văzut trupul dalb al Velicăi, cu carnea bătută şi fierbinte şi ameţitoare. Strigă durerea dragostei în el, nebună şi lacomă, înfigându-i ghearele în gât.

   - Craiul nu-şi poate juca pacea, pentru măria-ta.

   - Turcii pentru voia lui o vor face.

   - Craiul cu niciun chip nu poate să dobândească pacea pentru domnia-ta.

   - Măria-ta, şopteşte atât de încet încât abia se aude pe sine.

   - Turcii nu vor să aibă pe domnia-ta în această ţară!

   - Aha!

   - Este la noi un ceauş, care a venit pentru aceasta. Ca domnia-ta să nu mai rămâi în această ţară!

   - Vel armaşule Udrea Băleanu... Ceartă stările pentru necu­viinţa lor în acest sfat al Ţării. Marele armaş Udrea Băleanu pare năuc. Bate cu buzduganul în pavăză şi strigă:

   - Vă cert... ăăă...

          Îi curge barba de sub coif, parc-ar fi murată. Lui îi vine să-l ia în braţe, să-l sărute. Nu înţelege nimic vel armaşul. Nici Stroe nu înţelege. Strigă de răsună bolţile spătăriei mari:

   - Ce-l tot rogi măria-ta pe ăsta, de-şi uită limba mâni-sa? Dă-i câteva topuze să-şi înghită măselele... Auzişi, neică, ce spuse?

   - Auzii, Stroe, răspunde măreţ Preda Buzescu.

   - Să ne plecăm în faţa pohtei măriei-sale şi să stăm în divanul solicesc după datină.

          Glasul puternic al Radului Buzescu. Singurul care i-a prins gândul. Ca şi Theodosie. Theodosie care le ştie pe toate. Sau care le ştie pe toate pentru sine; iar pentru domnul său ştie numai cât crede el că trebuie să ştie. Cât ştie acest Csomortany-Ciomârtan? Cât poate şti un Csomortany căruia soră-sa Elisaveta, doamna Moldovei, îi vinde dintr-ale sale, atât cât vrea ea să-i vândă? Mai mult... Desigur nu ştie că oamenii lui Andrei Tarnowsky au scos surete după mai toate scrisorile de taină ţesute între Varşovia, Zamość şi Iaşi. Că diecii ortodocşi ai cneazului Constantin de Ostrog fac acelaşi lucru prin cancelariile ţinuturilor şi cetăţilor. Că aceste surete sunt aduse în goana goanelor de călăreţi săcui, ori ruteni şi sunt citite în cancela­ria de taină a Târgoviştii, la câteva zile după ce le-au citit cei pentru care au fost scrise scrisorile. Că el a citit numai la opt zile după craiul leah scrisoarea lui Ieremia Movilă de la care s-a ţesut toată co­aliţia din 26 iunie. Scria acolo Ieremia precum că sultanul i-a poruncit, sub ameninţarea pierderii bunăvoinţei împărăteşti, să nu facă altfel decât să-l pună domn în Ţara Românească, în locul câinelui de Mihai, pe fratele său, Simion hatmanul.

          Înscăunarea lui Simion va fi spre gloria şi podoaba măriei tale şi a Republicii... această Ţară Românească singură doreşte ca, întocmai Moldovei să fie sub apărarea măriei tale.

          Deci, lucrurile s-au pornit de la Ieremia. Şi Ieremia le-a pornit de la muierea sa pe de o parte şi de la visele lui pe de altă parte. Craiul sfătuit de Zamoyski l-a încărcat pe cardinalul Andrei Báthory cu răspunderea de a-l scoate din scaun pe acest Mihail domn, fiindu-i suzeran. Şi cardinalul care vrea să joace cum n-a putut juca vărul său Sigismund, s-a prins în această horă a morţii trimiţându-l aici, la Târgovişte, pe Csomortany-Ciomârtan. Nu pe altul. Pe fratele Elisavetei, de la care purced într-un fel toate. Să închidă el roata destinului. Să-l umilească el, un Ciomârtan oarecare, în faţa Sfatului Ţării, pe învingătorul lui Cogea Sinan paşa. Să răzbune astfel nişte umilinţe mai vechi ale surorii lui nesătule de bărbaţi. Să-i ceară Elisaveta ştiri cum a primit Mihai vodă vestea... Ce-a făcut? Cum s-a spe­riat?... Ce-a zis?...

          Dacă pune cap la cap toate ştirile din ştiricarul de taină, dintr-o dată lucrurile au cu totul altă adâncime. Coboară dintr-o dată în taine­le negre ale istoriei popoarelor, ale istoriei imperiilor, spre cele mai ascunse izvoare ale trebilor diplomaticeşti.

          O Ţară Românească slobodă la Dunăre, înseamnă o stavilă către Dunăre şi Marea cea Mare. În calea Sfântului Imperiu Roman. În calea Reczei Pospolita. Înseamnă o scânteie de răzmeriţă, aruncată în neliniştile şi setea de libertate a grecilor, bulgarilor, sârbilor, alba­nezilor, ucrainienilor, slovacilor. O scânteie astăzi, care mâine poate să se facă vâlvătaie. Şi atunci, peste duşmăniile lor vechi, puternicii îşi dau mâna pe deasupra capului care poartă numele libertăţii. După ce vor stinge scânteia libertăţii, vor putea împărţi ce au de împărţit.

          ... Rudolf de Habsburg i-a dat un castel: Künigsberg, în Silezia, cu un venit de o sută de mii taleri pe an. Loc unde să se retragă. Apoi vine Ieremia Movilă al Moldovei şi-l pofteşte prin regele leah şi voievodul Ardealului să lase scaunul Ţării Româneşti hatmanului Simion Movilă.

          Dar mai'nainte de asta, face Ieremia un consiliu de tutelă pentru fiul său, dacă i se va ivi lui moarte în lupta cu anticristul Mihail. Şi pe cine-i ia Ieremia drept tutori ai fiului său? Pe cancelarul Zamoy­ski, pe hatmanul de câmp Stanislav Zolkiewski, pe cămăraşul de Liov, Siemienski şi abia la urmă pe cei doi unchi: Simion hatmanul şi Gheorghe mitropolitul şi pe boierul Luca Stroici. Iar dintre moşii îi lasă în Lehia moşia Ustia, pe malul Nistrului. Şi regele şved al Lehiei, acest Sigismund III de Wasa se prinde în jocul lui Ieremia Movilă. Iar cardinalul Andrei Báthory este văr cu Sigismund Báthory acum pribeag în fosta dioceză a cardinalului la Varmia. Iar Sigismund are o soră, pe Grizelida, soaţa cancelarului de fier, Za­moyski. Iar cancelarul de fier vrea să aducă glorie Reczei Pospolita, coborându-i hotarele la Dunăre prin vasalitatea Movileştilor. Odată cu Recza Pospolita vrea să aducă la Dunăre catolicismul şi Unia cu Roma, cu care i-a zdrobit pe rutenii ortodocşi. Ar înfăptui unirea Mării Baltice cu Marea Neagră, visată de regii vechi; iar panii care astăzi n-au unde-şi vinde grânele, s-ar îmbogăţi.

          Cardinalul ar binemerita astfel de la papa, care ar dezlega căsătoria lui Sigismund cu Maria Cristierna, aşa cum stăruie din răsputeri cardi­nalul Alfonso Carillo. Maria Cristierna ar fi căsătorită cu cardinalul Andrei Báthory, principele Ardealului, unind Casa de Austria cu Casa Báthorea. S-ar da Habsburgilor o suzeranitate îndoielnică asupra Ardealului, rămas slugă Lehiei, sultanului, Sfântului Imperiu. Apele timpului s-ar închide peste Ţara Românească. Asta se cheamă istorie. Şi treburi de mare taină. Diplomaticeşti. Trei împăraţi care asmut împotriva urmaşului Basarabilor descălecători, un cardinal şi nemeşimea, uitând că şi aici şi dincolo de munţi stau din veac oamenii Cetăţii de Piatră...Ah, Mina, mână de aur. Cum i-a furat gândurile şarja călărimilor zugrăvită acolo sus, pe bolţile sonore ale spătăriei mari. Şi cum bat de solemn, cum bat clopotele Bisericii Domneşti gândurile lui în aramă şi cum el însuşi purcede din aceste clipe de aramă, cum purcede în vremea cea veşnică, cu toate că Ieremia Movilă a legat tabără la Roman unde-l aşteaptă pe Zamoyski, cu toate că Andrei Báthory şi-a chemat oştile la Sas-Sebeş şi că la Dună­re, la Rusciuk, sultanul l-a trimes pe Mahmud paşa să ridice pod...

   - ... Dar slujba ce am făcut-o pentru Ardeal? Că mi-am dat ţara mea pradă turcilor şi tătarilor, de au luat-o, au prădat-o şi că atâţia ani am stat împotrivă turcilor cu oamenii mei şi cu puţin ajutor necruţând sângele nostru pentru Ardeal? Sub apărarea mea întru nimic n-a cunoscut nicio pagubă şi este întreg?

   - Acestea le-ai făcut domnia ta ca un credincios serv al prinţului domniei tale, Sigismund Báthory, după jurământul pe care i l-ai jurat.

Vulturul de Radu Theodoru

Volumul IV

IL VALACHO

CARTEA ÎNTÂI

                  ISTORIE ŞI DESTIN

                              CAPITOLUL ÎNTÂI

                                 MIRĂSLĂU

                                           1

   - Ba! Rămânem aici, în tabără până mâine... Nu întindeţi corturile. Să se doarmă pe scut. Sfinţia ta, Dionisie. Căpitane Segneyey! Baba Novac!... Mantovano, ia două tunuri uşoare şi un steag de puşcaşi săcui... Theodosie. Nimeni nu trece podul dacă nu-l cunoşti tu însuţi. Nici Dumnezeu din ceruri. Rămâi mai marele oştirii.

   - Nu face ce-ai făcut la Otani, doamne.

   - Nu fac, Theodosie. Am îmbătrânit.

        Se vede Aiudul în pâclele viorii ale înserării. Se vede şleahul pustiu şi alb intrând în Aiud, trecând printre casele acoperite cu şindrilă, pe lângă biserica zveltă, cu turla ţuguiată, se văd nucii şi plopii, se vede şleahul ieşind din Aiud şi luând-o la stânga între Murăş şi dealurile împădurite, printr-o mirişte galbenă unde paşte o turmă de oi. Dincolo de turma de oi sunt câţiva bivoli, un pod şi pe zare, având în spate dealuri verzi şi-n dreapta Lunca Murăşului, şerpuitoare, străjuită de arini uriaşi, se vede Mirăslăul. Tot văzdu­hul este plin de tropotele călărimilor, de scârţâitul carelor de la chervane, de strigătele conducătorilor artileriei. Un hotnog de artilerie strigă ceva, arătând cu coada biciuştii malul râpos al pârâului, care taie Câmpia Tinodului şi şleahul mare al Turzii, vărsându-se în Murăş la câteva sute de paşi de aici.

   - Cum se numeşte pârâul, baci Pătrule?

          Baci Pătru este vătaful sătenilor iobagi din Gârboviţa, sat de tăietori din Codrii Gârboviţei, care se urcă din poală de codru în poală de codru spre Ponor şi Detunata, spre Ţara Moţilor, lui rămasă necunoscută.

   - Cioara se numeşte, doamne.

          Locurile cunoscute de Pangratie Segneyey, căpitanul Cetăţii de Baltă, preţ de o fugă de cal peste Murăş, sunt făcute pentru luptă şi într-un fel aidoma cu cele ale Călugărenilor. Stă înconjurat de căpitani pe o padină pieptişe sub Codrii Gârboviţei, privind lacom zarea împâclită de dincolo de Mirăslău. Lumina de aur a amurgului cade foşnind din cerul străveziu. Miroase a toamnă şi-a ghizdei, a viţelar şi a floarea fânului, uscată. Îşi pune mâna streaşină. Pe umă­rul zării, în spatele bisericii din Mirăslău se ridică spre cer nouri grei de praf...

   - Chiaky, craiule, spune Pangratie Segneyey...

   - Ba! Basta!

          Îl cuprinde o furie rece, otrăvită. Fără o vorbă coboară padina la galop, urmat de cei rânduiţi pentru cercetare. Trece pe lângă ar­tileria care se pune în baterie chiar în buza râpelor pârâului, cu ţevile îndreptate spre câmpia dinspre Aiud. Pedestrimea sare jos din căruţe, îi strigă «craiule» şi «neînfricatule». Regimentul lui Walenty Walawski se-ndreaptă la trap sleit spre Lunca Murăşului. Caii sunt însetaţi, trag în dârlogi şi simţind apa, nechează. O haraba cu vivandiere goneşte pe urma regimentului. Fetele sunt vesele. Cântă un cântec deocheat, de tavernă, amestecând cuvintele leşeşti, nemţeşti şi croate. Se gândeşte la Varvara Szuki, la odaia de lucru din palatul domnesc al Târgoviştei, la un carnaval văzut odinioară în faţa lui Palazzo Ducale la Veneţia, unde a cunoscut-o pe Raffaela, vede gloatele revărsându-se spre Murăş trăgând după ele măgarii şi vacile şi câinii încărcaţi cu calabalâcul de oaste, vede cavaleria neamişilor de ţară venind la pas viu, cu steagul verde desfăşurat şi suliţele la picior, apoi trece podul de buşteni, apucând şleahul Aiudului. Este lacom să vadă cu ochii lui oştile lui Basta. O lăcomie plină de neliniştea rea, rece şi crudă. Drumul de la Alba-Iulia până aici a fost o continuă revelaţie. A cucerit un principat din care n-a cunos­cut decât Ţara Făgăraşului, Braşovul şi săcuimea... I-au ieşit înainte la Sântimbru şi Galda, muieri şi copii, i-au ieşit înainte preoţi şi bătrâni înţelepţi, cete de moţogani sălbateci, călări pe cai mici de munte cu şei de lemn, îmbrăcaţi în ţundre, înarmaţi cu săcuri şi suliţe de carpen. Au venit peste Murăş cetele de la Blaj şi Mihalţ, de la Crăciunelu şi Jidvei, aducându-i ştirea că cetăţile Sighişorii şi Mediaşului şi-au închis porţile, au sunat întrarmarea obştească, că strajameşterii au bătut iobagii cetăţilor cu bicele, înhămându-i la căruţe să tragă la hambare poamele şi sacii de făină de pe la mori. Că au spânzurat nu se ştie câţi iobagi, români şi unguri, prinzându-i asupra lor cu arme de fier. A stat în palat la Alba-Iulia, a dănţuit şi-a iubit-o pe Velica. Şi-a ascultat sfatul princiar şi dietele. A făcut treabă politicească asudând în vorbiri deşarte cu Ungnad şi Pezzen. Şi ăştia erau dincolo de diete şi diplomaţie, dându-şi săcurile pe gresie pentru ce ştiau ei din veac. Simte când se opreşte straja întâia, a celor douăzeci de viteji sârbi, cu Baba Novac. Galopul unei lănci de călăreţi... Strigătele sârbilor. Simte garda de fagărăşeni strângându-l de-aproape între cai. Îi lipseşte cavalerul Gligor Taflan de Mândra. Îi lipseşte cavalerul Văsile Boer de Recea. Au pierit cu Velica. Au pierit cu Marcu Schonkabunk. Ce nebunie. Vede printre lăncile călăreţilor sârbi, gardul de ulucă nouă a celei dintâi gospodării din Aiud. Un dud şi-n dud un copil privind oştirea. Vine Baba Novac la trap bătut urmat de cei trei popi trimişi de Dionisie Rally în tabăra nemeşilor la Turda. Cei trei popi, poate şi sasul acesta credincios lui Schonkabunk, Luca Trausner este popă. Cine-o poate şti? Ianoş Ungvari şi Grigore din Vaşarhei, un fel de săcui român, ori de român săcui, mătăhălos şi cunoscut tuturor săcuilor de pe Murăş, pentru credinţa lui şi lăpădarea de cele lumeşti, predicând călare pe un asin alb şi acest diplomat venit din nou în tabăra de la Sebeş - dalmatinul Zlatarich, care se pare este mai curând iscoada lui Basta, decât binevoitor lui. Sunt asudaţi. Cu praful şiroindu-le negru pe obraze.

   - Vorbim diseară le spune, pentru că se vede pe ei ce-au izbândit în tabăra lui Chiaky...

          Focul de tabără îi dogoreşte obrajii. Stă culcat pe blana de urs. Deasupra stelele. De jur împrejur răsufletul profund al miilor de oameni care dorm, veghează, nădăjduiesc, visează şi cred. În ce? Theodosie a vrut să-i ridice cortul domnesc. Să desfăşoare întregul alai şi rânduirile de tabără. L-a oprit. A poruncit ca tabăra mare, adică chervanele încărcate şi înhămate să rămână aici, dincoace de pârâul Cioara, având călăuzi dintre credincioşii lui Pangratie Segneyey şi dintre iobagii vătafului Pătru al Gârboviţei. Dacă vor fi înfrânţi, să treacă Murăşul pe la Teiuş; să ocolească Mediaşul şi satele săseşti din preajmă şi să iasă la cetate la Făgăraş, de unde să purceadă peste munţi pe drumul Ţării, ocolind Branul pe poteci.