Vulturul de Radu Theodoru volumul 1,2,3,4 carti aventuri istorice autori romani

ANUL 1595

                                    CAPITOLUL ÎNTÂI

1

   - În goana goanelor!... Tăiaţi-i... Stropşiţi-i!... În goană!... În goană!

          Barda plină de sânge închegat i se pare grea. I-a amorţit mâna. Îşi simte sudoarea curgându-i sub platoşa de oţel. Sub gugiumanul care i-a fiert creierii toată ziua asta cumplită a Călugărenilor. Hasan paşa se mistuie în codru, urmat de Mihnea Turcitu şi toată călărimea de Asia, adusă să-i cadă în coastă. Stăpâneşte greu hampa stea­gului mare al profetului, care n-a mai ieşit din sacra moscheie Suleymanyie din vremea lui Soliman Magnificul. L-a adus Sinan ca să i-l smulgă ei, aici, la Călugăreni, despicându-l pe stegar cu barda. Sudoarea uscată în barbă îl ustură. Vântul de seară cade uşor peste codrii Vlăsiei. Aduce miros de frunze şi-o boare caldă şi dulce, ză­cută sub copacii bătrâni. Aude fornăitul obosit al cailor gărzii. Scârţâitul şeilor uscate de arşita zilei. Clinchetul armelor. Răsuflarea grea a călăreţilor. Poate-a fost o nebunie împotrivirea lor la Călugă­reni, aşa cum a căutat să i-o explice cu amănunţime, la chartă, că­pitanul Albert Király, invocând toate numele strategilor italieni ajunse celebre la curţile Evropei. Există o singură deosebire între el, strategi şi curţile Evropei. Strategii şi curţile socotesc câte ghiu­lele de atâtea libre trebuie trase, ca un bastion de atâţia coţi grosime să fie dărâmat. El a-nvăţat să-i bată pe turci, văzîndu-i cu ochii dis­perării ostenilor lui...          Vânătorii călări trec la galop întins, cu săbiile ridicate. Cei din urmă călăreţi turcomani dau dosul în codru, bătându-şi caii cu latul iataganelor. Se ridică în şa. nu-şi mai recu­noaşte glasul când strigă:

   - Tăiaţi!... Fără milă, vitejilor!

          Îşi rupe gulerul de mătase cu dinţii. Sultan îi tremură sub pulpe. Nechează uşor. Îşi freacă nările de botforul stâng. S-ar vrea tras de urechi, afurisitul.

   - Mai rabdă şi tu, îi spune. Îl îndeamnă uşor cu latul pintenilor, îi pune pulpă şi Sultan, care astăzi i-a mântuit viaţa de zeci de ori, fără să-i ceară nimic în schimb decât acea mângâiere bărbătească, înţelege. Se-ntoarce, trage-n frâu şi porneşte în buiestru lin spre lo­cul unde îl aşteaptă garda...

          Hotnogul Caloian are carâmbii ferfeniţă. Platoşa turtită de lovi­turi. Penele de la coif retezate. Nici ceilalţi nu sunt mai puţin flenduriţi. Poate şi-a luat o povară prea grea pentru el şi Ţara Românească. Trece în buiestru prin faţa gărzii, stegarul îl urmează la ga­lop mic, călăreţii intră în formaţie şi Sultan ocoleşte cel dintâi mor­man de hoituri care-au şi început să pută. Niciodată ca acum nu i s-a părut mai nemernică clipa. Niciodată nu l-a-nspăimântat veşnicia ca acum. A urcat colnicul după ce în zori a şarjat tabăra spahiilor din Călugăreni. Avea proaspăt gustul ameţitor al luptei corp la corp. Nebunia asta pe care nu şi-o poate stăpâni, atunci când le cere oşte­nilor să moară sub steaguri. I se pare strigător la cer ca, stând la adăpostul buzduganului de voievod, să-ndemni pe alţii la luptă, şi tu însuţi, cel căruia îţi este hărăzită mucenicia domniei, să te cruţi de jertfă, dacă crezi fierbinte în veşnicia ei. De aici a văzut intrând în rânduri, în sunetul trâmbiţelor şi răpăitul tobelor, căpităniile de roşii de ţară şi darabani domneşti, călăraşii, oştile boiereşti leite în zale. Fâlfâiau steagurile, suliţele scânteiau în soare, compania de archebuzieri nemţi mărsăluia falnic cu archebuza la umăr, aliniată fără cusur, a văzut atlazul roşu al cuşmelor căzăceşti şi palele lucind albastru când polcovnicul Ocesalsky a strigat: - sabia la umăr, pe urmă furcoaiele acelea cumplite ale glotimilor şi coasele şi ţepuşele de carpen pârlit la vârf şi măciucaşii Buzeştilor, mehedinţeni tu­ciurii, cu mustăţile pe oală, şi tighecenii căpitanului Mârzea şi fe­rentarii lui Racea şi popa Stoica binecuvântând glotimile cu crucea lui ghintuită, totul în ramătul miilor de paşi, boarea zilei de vară şi oştile lui Sinan paşa, scânteietoare, sălbatice, spahioglanii, spahiii, nubienii, cămilele, bivolii de la tunuri, de aici a auzit căzând una după alta clipele acestei zile despre care cronicarul Balthazar Wal­ter spunea c-a intrat în istoria tuturor timpurilor, clipele cumplite în care oştile s-au încleştat în luptă, clipele în care el a sărutat în gând pământul acestor locuri înţelepte, care-l strâng pe Sinan între apele nămoloase ale Neajlovului şi codrii Vlăsiei, clipele în care desculţii lui au frământat pulberea muind-o cu sânge şi-n care el a auzit dincolo de vaetul muribunzilor, alte vaete şi alte glasuri, ne­cunoscute, cutremurătoare, apoi curgerea timpului s-a oprit, pentru că n-a mai putut asculta glasurile acelea ale veacurilor şi s-a prăvălit el însuşi în luptă, poate să se împlinească, poate să se mântuiască, poate să răspundă întrebărilor chinuitoare care s-ar naşte mâine, ori peste vreme.

          Pe colnic zac trei vânători domneşti, sub caii lor ucişi de trăgătorii de girid. Au suliţe înfipte în piepturi şi cheaguri de sânge în barbă. De pe obrazul unuia se ridică un corb. Vânătorului îi lipsesc globii ochilor. În vale mişună căruţele şătrăriei. Şătrăreii bat cu cozile suliţelor în hoituri. Strigă, şi el se cutremură auzindu-i:

    - Eşti careva viu, frate-miu?

          Strigătul şătrăreilor ajunge aici venit parcă dintr-o altă lume. Cai cu maţele scoase galopează spre Neajlov. L-a văzut pe Sinan când s-a răsturnat de pe pod, l-a văzut pe căpitanul Mârzea sărindu-i aproape în cârcă, a râs atunci, acum îi vine să urle. Să urle pentru că s-au bătut zi de vară până-n seară, i-au snopit pe turci, i-au sfîşiat cu dinţii şi le-au smuls inimile din piepturi, au crezut în ei şi-n dreptatea lor   - ah, corbii ăstia blestemaţi pe trupurile hă­cuite ale pământenilor    - şi-acum?

          Tot ţărmul de dincolo al Neajlovului, tot drumul spre Uzunu şi Stoeneşti, cât poate cuprinde cu ochii şi cu mintea, până la Giur­giu şi dincolo, în Bulgaria, totul năpădit de akingii şi ieniceri şi spahiii steagului galben, şi spahiii steagului roşu, trec caraule la galop, cămilarii mână cămilele la Neajlov, bivolarii îndeamnă bi­volii la apă, îl văd aici pe colnic, îl suduie urât şi-l fac fecior de iapă şi şacal chior. Vede prin umbrele purpurii ale luncii strecurându-se cetele de akingii, jefuitori de hoituri.

          Amurgeşte.

          Soarele scapătă dincolo de codrii Vlăsiei.

          Cad văluri dese, grele, sângerii. Şi-o pulbere sângerie se cerne peste câmpul de luptă în care-a auzit el clipele numărând veşni­ciile. Au rămas martori caii străpunşi de suliţe. Coifurile şi săbiile şi scuturile de-a valma cu morţii. Scârţâitul căruţelor şătrăriei. Şă­trăreii strâng răniţii. Alţii strâng armele. N-are arme de lăpădat. Dac-ar găsi oameni, pentru armele celor morţi. Se smulge din el.

    - Sfeteo!

    - Poruncă, măria-ta!

    - Sună adunarea sub steaguri!... Să te audă Sinan, porcul Bătrân!

          Stă în şa şi se uită la obrazul pungit al mai marelui peste crai­nici. A slujit şi voievodului Petre Cercel şi altor trei voievozi acest Sfetea. Cornul de zimbru ferecat cu argint cheamă sub steaguri c-o limpezime cristalină. Poate singurul lucru rămas limpede în ziua asta a Călugărenilor. De dincolo de Neajlov răspunde o trâmbiţă de ienicer. Un răget jalnic de cămilă. Îşi spune că el este singurul om din ţara Românească căruia soarta nu-i îngăduie să se gândească la el însuşi. Coboară colnicul la trap bătut, nelepădând steagul pro­fetului. Poate că aşa vrea el să se-nfăţişeze oştilor hăcuite, birui­toare fără biruinţă. Cu steagul profetului în dreapta. Cu barda plină de sânge şi păr negru, o fi din barba lui Caraiman paşa, ori din aceea a lui Satârgi - râde -, cu barda în stânga, ca o profe­ţie. Cu cât coboară în umbrele de sub colnic şi-l învăluie boarea rece care trage pe vale, îşi revine. Lupta de la Călugăreni s-a în­cheiat... Ce va fi mâine? Se aud poruncile hotnogilor de călărime. Tropote. Scârţâitul carelor. Şi glasurile muierilor:

    - Lăsaţi-neee, lăsaţi-ne!

    - Să ne găsim soţiorii...

    - Haide fa şi nu mai boci.

    - Doamne, Dumnezeule, că numai pe el l-am avut şi cu ce ţi-am greşit, Doamne, să mă laşi singură, Dumnezeule, ardei-ar inima ăluia de nu te lăsă să-ţi trudeşti amarul...

          Trece la galop mic un pâlc de roşii de tară.

    - L-au hăcuit pe căpitanul Gheţea, spune cineva cu glas spart.

    - Daţi drumul muierilor... Să-şi găsească soţii... Să-i îngroape după datină... Trimeteţi străji să le păzească. Au ieşit akingiii să prade morţii.

          Se-ndeasă umbrele serii. Cineva, nu-l cunoaşte, spune sleit:

    - După poruncă, măria-ta.

          «Limpede, limpede». De doi ani, de când s-a urcat în scaun, îşi spune mereu: «Limpede, limpede». Şi nimic nu e mai puţin limpede decât domnia pe care şi-a luat-o ca pe un destin, aşa cum i-a spus-o în noaptea aceea Valed Celebi Efendi, înţeleptul de la Uskütari.