Vulturul de Radu Theodoru volumul 1,2,3,4 carti aventuri istorice autori romani

Vulturul de Radu Theodoru volumul 2 - Planul Bizantin

CARTEA ÎNTÂI

              DESPRE DIPLOMAŢIE

                            CAPITOLUL ÎNTÂI

                                          1

          Fulger joacă pe loc, trage în zăbală, nechează alintat, ţine urechile ciulite, se lasă pe crupă într-un cabraj abia schiţat, îi pune pinten şi armăsarul arab dăruit de boier Ivaşcu Golescu la Crăciun îşi scutură coama, bate de trei ori cu copita în pământ, după care împietreşte cu nările în vânt, stârnind murmurele de admiraţie ale ofiţerilor de roşii, ca şi strigătele vesele ale cazacilor. Bat clopotele «Cetăţii de Scaun a Gherghiţei», cum le place logo­feţilor şi diecilor lui de cancelarie să scrie în josul hrisoavelor, vestind duminica a cincea a postului Paştelui, a cuviosului Vasile Mărturisitorul şi Sfintei Maria Egipteanca. Roşii de Gherghiţa chemaţi de la muncile câmpului stau aliniaţi pe două rânduri, până-n şleahul Teleajenului. Sotniile de cazaci, i-au rămas doar două, cei trei sute de săcui pedeştri, haiducii balcanici cu căpitanii lor mustăcioşi, duhnind a usturoi, sunt aliniaţi sub steaguri în piaţa târgului, în faţa caselor domneşti spoite alb, şindriluite proaspăt, îngropate în florile de cais şi-n cele albe de prun! Primăvara lui 1596 a izbucnit dintr-o dată din zăpezi, veselă şi aromitoare, mustind în mlade de răchită, înnebunind luncile cu miresmele ei aţâţătoare, răscolindu-l în aşternutul sihastru, scoţându-l în cer­dac să asculte stolurile de cocori trecând pe sub luna argintie îm­brobodită în nori subţiri, străvezii; ori să soarbă mirosul de ape puhoite, grele de mâl; ori să audă mugurii plesnind şi sevele urcând în trunchiurile roditorilor. A încălecat în destule nopţi, ca să gonească pe drumeagul Târgşorului, s-o găsească în zori pe Tudora, caldă de somn şi de vise, s-o hăcuie necruţător şi lacom, s-o bântuie şi să se lase bântuit de ea, ca apoi, cu cal de schimb mereu înşăuat în grajd, să se-ntoarcă şi să intre în divan aşa cum a des­călecat, plin de sudoare, ars de soarele darnic, cu chipul răvăşit de nesomn şi dragoste.

          A mutat curtea şi oastea la Gherghiţa, după Bobotează. Pe Stanca şi pe copii i-a trimis la Plăviceni, la moşii. Au să vină aici, după semănat. De Paşti. La Târgovişte i-a fost frică. Frică să nu cadă în ghearele turcilor, pentru că pământenii au întors faţa de la el, se mişcă greu, ori nu se mişcă; ba buzoienii, când a trimis cazacii să ridice birul, au chemat turcii de peste Dunăre, i-au prins pe cazaci şi i-au vândut robi spahiilor... Aici, în inima roşiilor de Gherghiţa, nevătămaţi de «legătura» din iarnă, se simte în siguranţă. Într-o noapte poate strânge o mie de săbii credincioase. Tul­nicele. Trâmbiţele. Signor Vicenzo Bombardier Mantovano aflat în dreapta suitei, îşi ridică bastonasul suflat cu argint. Cele zece falconete de pe zidul de apărare al caselor domneşti trag salva de bun venit. Între şirurile de roşii, la poarta palăncii care încon­joară târgul Gherghiţei, se arată căpitanul Mârzea, călăuzind ca­zacii care călăresc în rânduri de şase, cu suliţele la picior, având în frunte toboşarii îmbrăcaţi în coantăşe roşii. În faţa toboşarilor şi-a pus calul în pas spaniol un ofiţer voinic, îmbrăcat leşeşte. Poate să fie colonelul Walenty Walawsky, despre care i-a scris Mârzea din timp. Dincolo de crupele lucioase ale cailor gărzilor se-nghesuie lumea pestriţă care urmează oştirea. Neguţători de grâne şi ovăz, telali, şelari, răchieriţe şi pităriţe, arcaşi şi săbieri, cârpaci şi croitori, fierari şi codoaşe, apoi copiii, nevestele roşiilor, târgoveţele, crâşmarii şi hangii purtând ploşti agăţate în vârful fur­cilor de lemn, ori năframe albe, ori cununi de grâu legate cu cor­deluţe roşii; călugăraşii veniţi pentru pricini, preoţimea care curge spre Snagov, unde se va ţine sinodul de mâine pe care i l-a cerut mitropolitului; olteni coltoşi care stau zile-ntregi în faţa caselor domneşti să-i judece cu Buzeştii, ori cu vreo monastire, cărăuşii de slujbă la oaste, aude cocoşii voinicindu-se prin ogrăzi, albinele şuvoind pe deasupra suliţelor, cucii veniţi înainte de vreme, vră­biile gureşindu-se, e cald şi-l învăluie mireasma de pământ reavăn zbicit în soare. Îi e dor sfâşietor să iasă călare în ţarină, să vadă plugarii răsturnând brazda untoasă, plină de râme grase, să descalece, să frământe pământul în pumn, să vadă berzele şi să doarmă pe luncă. Marele logofăt Theodosie Rudeanu îşi împinge calul lângă el.

   - Îmi veniră răbojarii, măria-ta, din toată Muntenia.

   - Şi?

   - Sinan a prădat tot ce s-a ţinut de sămânţă. N-au oamenii ce pune-n pământ.

          Priveşte dincolo de sotniile care s-au pus la trap bătut, în cerul albastru, pur şi diafan. Repetă pentru sine, nevenindu-i să creadă: «N-au oamenii ce pune-n pământ»...

   - L-a pedepsit Dumnezeu pentru fărădelegile lui, că i-a luat sufletul acum o săptămână, măria-ta.

   - A murit Sinan, Rudene?

   - A murit acum o săptămână, măria-ta.

   - Şi mi-o spui aşa, de-a-ncălare şi-abia acum?

   - Abia acum o clipă îmi veni iscoada, doamne.

          Cazacii execută o voltă pe stânga, astfel încât umplu piaţa Gherghiţei şi locul de cătare al roşiilor. Toboşarii cazaci răpăie onorul. Trâmbiţaşii domneşti sună «Fiţi gata pentru catarea măriei-sale». Soarele cade pe arme, frângându-se în aşchii strălucitoare. A murit Sinan, cea mai temută căpetenie osmană. A murit Sinan cel care a pustiit Ţara Românească, care i-a îngenuncheat pe im­periali, care-a făcut să tremure tot orientul, bătrânul leu al îm­părătiei, Cogea Sinan paşa. Revede într-o fulgerare de imagini ieşirea lui de la Topkapi Saray, primirea la Sinan, marele vizir, îi simte şi acum privirea scurmându-i măruntaiele, măreţia posacă şi sceptică, surâsul rău când i-a spus: «- Poartă-te în aşa fel, beyule, încât să nu mă sileşti să te cert, cum l-am certat pe fratele tău, Petru voievod!», îl revede la Călugăreni, între spahioglanii înveliţi în piei de pantere şi tigri, măreţ sub tuiuri şi bairace, ah, Sinan i-a dat într-un fel măsura propriei lui forţe, propriei lui măreţii. Sinan, Cogea Sinan paşa a murit. Se simte dintr-o dată trist. Pustiit. Jefuit. Poleacul îşi scoate sabia. Vine la galop. I-o prezintă. Spune ceva, nu aude din pricina alămurilor, ridică topuzul de voievod din aur încrustat cu rubine, lasă frâu şi Fulger îl poartă în fuleuri făcute aproape pe loc, prin faţa şirurilor de cazaci care strigă slavă şi moarte bizurmanilor şi cărora le spune:

   - Bun venit la curtea noastră crăiască, nobili şi viteji cavaleri!

          Grăbeşte şi scurtează ceremonialul cu care şi-a impus să pri­mească oştenii ademeniţi de recrutorii lui trimişi în săcuime, Bal­cani, Polonia şi Ucraina încă din iarnă. «A murit Cogea Sinan paşa». Atât de repede după ce-a murit stăpânul care l-a dizgraţiat, bicis­nicul de Amurat căruia leul împărăţiei i-a închinat toate biruinţele. Ce destine crâncene. Sultanul a murit sleit de cadâne, de viciu şi tâmpenie; generalul a murit în exil, poate de bătrâneţe, poate de inimă rea... Dacă partida lui Andronic ar reuşi să-l impună pe Ibrahim, omul păcii, organizatorul petrecerilor noului sultan... Salve de artilerie. Cazacii îşi descarcă pistoalele. Se face multă zarvă răz­boinică, toate par a fi aşa cum îi plac inimii lui, zâmbeşte rău, îl opreşte pe Fulger lângă ofiţerul poleac şi fără Nicio cere­monie îl îmbrăţişează de-a călare, stârnind alte strigăte de slavă, alte salve de pistoale şi veselia zgomotoasă a sotniilor.