Soţia vicarului dădu colţul bisericii cu braţele pline de crizanteme. De ghetele ei solide se prinsese mult pământ din grădină şi câteva urme se aflau şi pe nasul ei, dar de asta ea nu avea câtuşi de puţin habar.
Se chinui puţin să deschidă poarta de la biserică, ce atârna ruginită, pe jumătate prinsă în balamale. O boare de vânt îi agită pălăria ponosită, făcând-o să-i şadă şi mai aiurea decât până atunci. „Mai du-te la naiba!” spuse Bunch.
Botezată de părinţii săi optimişti Diana, doamna Harmon devenise Bunch la o vârstă timpurie pentru motive oarecum evidente şi numele îi rămase acesta încă de atunci. Strângând la piept crizantemele, se îndreptă spre cimitir şi de-acolo spre uşa bisericii.
Aerul de noiembrie era blând şi umed. Norii acopereau cerul, lăsând pete albastre ici şi colo. Înăuntru, biserica era întunecoasă şi rece; era încălzită doar în timpul slujbelor.
— Brrr! Se înfrigură Bunch. Mai bine aş termina repede cu asta. Nu vreau să mor de frig.
Cu repeziciune născută din obişnuinţă adună obiectele necesare: vaze, sticle, apă. „Aş fi vrut să fi avut crini” se gândi Bunch în sinea ei. „Mă obosesc crizantemele astea uscăţive”. Mâinile ei durdulii aşeză florile în vase.
Nu era nimic original sau artistic în aranjamente, deoarece Bunch Harmon în persoană nu era nici originală, nici nu avea simţ artistic, dar era unul obişnuit de casă, plăcut. Ducând vasele cu grijă, Bunch păşi prin mijlocul bisericii, îndreptându-se spre altar. În momentul acela soarele ieşi dintre nori.
Lumina pătrundea prin fereastra dinspre răsărit, prevăzută cu un geam uşor colorat, mai ales în albastru şi roşu – darul unui membru bogat al parohiei din epoca victoriană. Efectul era aproape impresionant în neaşteptata sa opulenţă. „Ca bijuteriile „ se gândi Bunch. Deodată se opri, uitându-se uimită înainte. Pe treptele altarului se afla o formă întunecată ghemuită.
Lăsând cu grijă florile jos, Bunch se apropie de ea şi se aplecă deasupra-i. Un bărbat zăcea acolo, chircit tot. Bunch îngenunche lângă el şi, încet, cu precauţiune, îl întoarse cu faţa în sus. Îi luă pulsul – era slab, se pierdea, vorbind despre starea omului, aşa cum făcea şi paloarea aproape verzuie a feţei. Nu încăpea îndoială, se gândi Bunch, omul era pe moarte.
Era un bărbat de vreo 45 de ani, îmbrăcat într-un costum uzat. Dădu drumul mâinii lipsite de putere de la care luase pulsul şi se uită la cealaltă mână a omului. Aceasta părea încleştată pe inimă ca un pumn. Privindu-l mai îndeaproape observă că strângea în mână o compresă sau o batistă mare pe care o ţinea la piept. În jurul mâinii erau urmele unui lichid maroniu ce se uscase şi pe care Bunch îl luă drept sânge închegat. Bunch se ridică, încruntându-se.
Până atunci ochii omului fuseseră închişi, dar, în momentul acela, îi deschise deodată şi se uită fix la faţa femeii. Nu erau nici împăienjeniţi, nici tulburi. Păreau foarte vioi şi inteligenţi. Îşi mişcă buzele şi Bunch se aplecă să prindă cuvintele, sau mai bine zis, cuvântul. Rostise numai un singur cuvânt „Sanctuar”.
I se păru că vede un zâmbet foarte slab în timp ce pronunţa acest cuvânt. Nu era nici o îndoială în legătură cu el, pentru că, după o clipă, repetă „sanctuar”…
Apoi, cu un oftat slab, prelung, îşi închise din nou ochii. Din nou Bunch încercă să-i ia pulsul. Mai avea, dar acum era mai slab şi tot mai rar. Se ridică în picioare hotărâtă.
— Nu te mişca, nici nu încerca să te mişti. Mă duc după ajutor.
Ochii bărbatului se redeschiseseră şi acum părea să-şi fixeze atenţia asupra luminii colorate care pătrundea prin fereastra de est. Murmură ceva ce Bunch nu prea înţelese. Se gândi, tresărind, că ar fi putut fi numele soţului ei.
— Julian? Întrebă ea. Ai venit aici după Julian?
Dar nu primi nici un răspuns. Omul zăcea cu ochii închişi, respirând încet, fără vlagă.
Bunch se întoarse şi ieşi repede din biserică. Se uită la ceas şi dădu din cap cu oarecare mulţumire. Doctorul Griffiths trebuia să fie încă la chirurgie. Era numai la câteva minute depărtare de biserică. Intră, fără să aştepte să bată sau să sune, trecând prin camera de aşteptare, direct în cabinetul medicului.
— Trebuie să veniţi imediat, spuse Bunch. Un om moare în biserică.
Câteva minute mai târziu, doctorul Griffiths se ridica din genunchi, după o sumară examinare.
— Putem să-l ducem de aici în casa parohială? L-aş putea consulta mai bine acolo – nu că i-ar folosi la ceva!
— Bineînţeles, răspunse Bunch. Mă duc înainte să pregătesc lucrurile. Să-i aduc pe Harper şi Jones, da? Să vă ajute să-l căraţi.
— Mulţumesc. Pot să telefonez de la casa parohială după o ambulanţă, dar mă tem că până vine…
Nu-şi termină fraza. Bunch spuse:
— Hemoragie internă?
Doctorul Griffiths încuviinţă. Mai adăugă:
— Cum naiba de a ajuns aici?
— Cred că trebuie să fi fost aici toată noaptea, fu de părere Bunch, gândindu-se: Harper deschide biserica dimineaţa şi se duce la lucru, dar, de obicei, nu intră în ea.
După vreo cinci minute, doctorul Griffiths puse receptorul la loc şi se întoarse în camera pentru micul dejun, unde rănitul zăcea pe nişte pături aşezate în grabă pe sofa. Bunch tocmai lua un lighean cu apă şi se pregătea să iasă cu el, după ce doctorul îl examinase.
— Deci, asta-i, o anunţă Griffiths. Am trimis după o ambulanţă şi am anunţat poliţia.
Stătea încruntat, uitându-se la pacientul întins pe jos, cu ochii închişi. Mâna stângă i se mişca într-un fel nervos, spasmodic lângă coaste.
— A fost împuşcat, preciză Griffiths. Împuşcat foarte de aproape. Şi-a făcut batista ghemotoc şi şi-a băgat-o în rană ca să oprească sângerarea.
— După ce s-a întâmplat, ar fi putut să meargă mult? Întrebă Bunch.
— O, da, e foarte posibil. Se ştie că un om rănit mortal s-a ridicat şi a mers pe stradă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi, apoi, deodată, s-a prăbuşit, după cinci sau zece minute. Deci, se poate să nu fi fost împuşcat în biserică. O, nu! Trebuie să fi fost împuşcat la o oarecare depărtare. Desigur, s-ar fi putut sinucide, arunca revolverul şi s-ar fi împleticit, venind orbeşte către biserică. Nu prea înţeleg de ce s-a îndreptat spre biserică şi nu spre casa parohială.
— O, ştiu de ce, îl opri Bunch. A rostit: „Sanctuar”.
Doctorul se uită uimit la ea.
— Sanctuar?
— A venit Julian, anunţă Bunch, întorcându-şi capul, când auzi paşii soţului în hol. Julian! Vino aici!
Reverendul Julian Harmon intră în cameră. Purtarea sa rezervată, profesorală îl făcuse să pară, întotdeauna, mai bătrân decât era în realitate.
— Vai de mine! Exclamă Julian Harmon, privind uimit şi îngrijorat trusa chirurgicală şi trupul întins pe sofa.
Bunch îi relată, ca de obicei, în puţine cuvinte:
— Era în biserică, pe moarte. A fost împuşcat. Îl cunoşti, Julian? Mi s-a părut că ţi-a pronunţat numele.
Vicarul se apropie de sofa şi se uită la muribund:
— Bietul de el, spuse şi dădu din cap. Nu, nu-l cunosc. Sunt aproape sigur că nu l-am mai văzut niciodată.
În momentul acela, ochii muribundului se deschiseră încă o dată. Trecură de la medic la Julian Harmon şi de la acesta la soţia lui. Ochii îi rămaseră aţintiţi pe faţa lui Bunch. Griffiths înaintă.
— Dacă ne-aţi putea spune, întrebă el precipitat.
Dar cu ochii pironiţi asupra lui Bunch, omul spuse pe un ton slab: „Vă rog… Vă rog…” Şi apoi, cu un uşor tremur, îşi dădu sufletul…
Sergentul de poliţie Hayes îşi băgă creionul în gură şi întoarse pagina carnetului.
— Deci, asta-i tot ceea ce-mi puteţi spune, doamnă Harmon?
— Asta-i tot! Confirmă Bunch. Acestea sunt lucrurile din buzunarele hainei sale.
Pe o masă, lângă cotul sergentului Hayes se afla un portmoneu, un ceas vechi, cam uzat, cu iniţialele W. S. şi un bilet de întors spre Londra. Nimic altceva.
— Aţi descoperit cine e? Întrebă Bunch.
— Un domn sau o doamnă Eccles a telefonat la poliţie. El este fratele ei, se pare. Pe nume Sandbourne. A fost de câtva timp, într-o stare proastă cu sănătatea şi nervii. Îi mergea şi mai rău de la o vreme. Alaltăieri a plecat şi nu s-a mai întors. A luat un pistol cu el.
— Şi a venit încoace să se împuşte cu el? Întrebă Bunch. De ce?
— Ştiţi, era deprimat…
Bunch îl întrerupse.
— Nu mă refer la asta. Ci la altceva, de ce aici?
