George Dundas stătea în City-ul Londrei, meditând.
În jurul lui se scurgeau şi se împingeau afacerişti şi funcţionari ca un flux care-l lua pe sus. Dar George, frumos îmbrăcat, cu dungă perfectă la pantaloni, nu-i lua în seamă. Era preocupat, gândindu-se ce să facă în continuare.
Ceva se întâmplase! Între George şi unchiul său bogat (Ephraim Leadbetter de la firma "Leadbetter and Gilling") avusese, ceea ce se numeşte într-un strat inferior al societăţii, "un schimb de cuvinte". Ca să fim mai exacţi, cuvintele fuseseră rostite aproape toate de către domnul Leadbetter. Îi ieşiseră din gură într-un şuvoi neîntrerupt de adâncă indignare şi faptul că ele au reprezentat, aproape în întregime, o repetare nu părea să-l fi deranjat. Să spui un lucru o singură dată în mod frumos şi apoi să termini nu era un moto al domnului Leadbetter.
Subiectul era simplu – nebunia criminală şi răutatea unui tânăr, care trebuie să-şi croiască drum în viaţă, de a-şi lua o zi liberă în cursul săptămânii, fără măcar să ceară învoire. După ce spusese tot ce putea să gândească şi mai multe lucruri de două ori, domnul Leadbetter se opri să-şi tragă sufletul şi l-a întrebat pe George ce a vrut să însemne ceea ce făcuse.
George a răspuns simplu că simţise nevoia unei zile libere. O vacanţă, de fapt.
Şi ce erau atunci sâmbătă după-amiază şi duminica, dori să ştie domnul Leadbetter? Fără a mai vorbi de Whitsunday[1], care abia trecuse, şi de August Bank Holiday, care urma?
George spuse că lui nu-i păsa de după-amiezele de sâmbătă, de duminici sau de Bank Holiday. El vroia o zi adevărată când ar fi putut găsi un loc unde să nu fie deja adunată jumătate din Londra.
Apoi, domnul Leadbetter spuse că-şi dăduse toată osteneala pentru fiul surorii sale moarte şi că nimeni n-ar putea susţine că nu-i acordase o şansă. Dar era clar că n-avea nici un rost. Şi, în viitor, George putea să-şi ia cinci zile libere la care să adauge şi sâmbăta şi duminica, dacă asta dorea.
— Mingea de aur a şansei ţi-a fost aruncată, băiete, spuse domnul Leadbetter într-o ultimă zvâcnire de elan poetic. Şi tu nu ai reuşit s-o prinzi.
George spuse că lui i se părea că tocmai asta făcuse, dar domnul Leadbetter înlocui poezia cu mânia şi-l dădu afară.
De atunci George stătea pe gânduri. O să revină unchiul asupra hotărârii sale sau nu? Ţinea în secret la George sau simţea un dispreţ rece pentru el?
Chiar în momentul acela o voce – vocea cea mai surprinzătoare posibilă – spuse: Helo!
O maşină de curse roşie cu o capotă lungă, imensă, o coti şi se opri lingă el. La volan se afla o fată frumoasă şi cunoscută în societate, Mary Montresor. (Descrierea sa e cea pe care ziarele ilustrate o făceau reproducându-i portretul cel puţin de patru ori pe lună). Îi zâmbea lui George cu mult rafinament.
— Nu mi-am închipuit niciodată că un bărbat ar putea să arate asemenea unei insule, spuse Mary Montresor. Vrei să urci în maşină?
— Asta mi-ar place cel mai mult pe lume, răspunse George fără să ezite şi se aşeză lângă ea.
Porniră încet pentru că traficul nu permitea altfel.
— City-ul mă oboseşte, spuse Mary Montresor. Am venit să văd cum arată. Mă întorc la Londra.
Fără să încerce s-o corecteze la geografie, George declară că era o idee splendidă. Mergeau câteodată încet, alteori cu zvâcnituri bruşte de viteză, atunci când Mary Montresor vedea şansa de-a se strecura. Lui George i se părea că ea era cam îndrăzneaţă în aceste demarări, dar se gândi că nu se poate muri decât o singură dată. Totuşi, găsi că cel mai bine ar fi să nu se angajeze în conversaţie. Prefera ca şoferiţa lui blondă să se ocupe numai de condus.
Mary fu cea care începu conversaţia, alegând clipa când lua un viraj periculos pe după colţul de la Hyde Park.
— Ce-ai zice să te însori cu mine? îl întrebă ea într-o doară.
George rămase cu gura căscată, dar asta s-ar fi putut datora unui mare autobuz care părea să-i ameninţe cu distrugerea totală. Se minună el însuşi de repeziciunea cu care-i răspunse.
— Mi-ar place teribil, răspunse pe un ton firesc.
— Bine, spuse Mary Montresor cam vag. Poate, într-o zi.
Intrară pe bulevard fără accident şi, în momentul acela, George observă noi afişe mari la staţia de metrou de la Hyde Park. Făcute sandviciuri între două anunţuri – "Situaţia politică gravă" şi "Colonel în docuri" se afla unul pe care scria "O fată din înalta societate se va căsători cu un duce" şi un altul "Ducele de Edgehill şi Miss Montresor".
— Ce-i cu ducele de Edgehill? întrebă George posac.
— Eu şi Bingo? Ne-am logodit.
— Şi-atunci? Ce-ai spus adineauri...
— O, aia, zise Mary Montresor. Ştii, de fapt, încă nu m-am hotărât cu cine să mă mărit.
— Atunci de ce te-ai logodit cu el?
— Numai să văd dacă puteam. Tuturor li se părea c-ar fi îngrozitor de greu numai să se gândească la asta. Şi n-a fost câtuşi de puţin!
— Mare baftă pe... Bingo, observă George, stăpânindu-şi jena de a numi pe un duce adevărat, în viaţă, cu porecla.
— Nu cred, spuse Mary Montresor. Ar fi bine pentru Bingo dacă ceva i-ar putea face bine – ceea ce mă îndoiesc.
George făcu o altă descoperire, ajutat din nou de un poster pus la vedere.
— Ia uite, desigur, e ziua cupei la Ascot. M-aş fi aşteptat ca ăsta să fie singurul loc unde te-ai fi putut duce astăzi.
Mary Montresor oftă.
— Am vrut o vacanţă, spuse ea pe un ton plângăreţ.
— Aşa şi eu, îi întări spusele George, încântat. Şi ca urmare, unchiul meu mi-a dat cu piciorul, lăsându-mă muritor de foame.
— Atunci, în cazul în care ne vom căsători, spuse Mary, cele douăzeci de mii de lire ale mele pe an s-ar putea dovedi salvatoare?
— Ne-ar asigura, bineînţeles, ceva confort casnic, fu de părere George.
— C-ai adus vorba de case, sări Mary, hai la ţară să căutăm o locuinţă în care ne-ar place să trăim.
Părea un plan simplu şi încântător. Au convenit să se ducă spre Putney Bridge; au ajuns la trecerea de la Kingston şi, cu o mare satisfacţie, Mary apăsă pe acceleraţie. Au sosit la ţară foarte repede. O jumătate de oră mai târziu, Mary exclamă deodată, întinse un braţ dramatic şi făcu semn spre...
Pe coama dealului din faţa lor se ridica o casă pe care agenţii imobiliari o descriu (dar rareori în mod întemeiat) ca pe "o minune a lumii vechi". Imaginaţi-vă că descrierea majorităţii caselor de la ţară se adevereşte deodată şi vă faceţi o idee despre locuinţa cu pricina.
Mary opri în faţa unei porţi albe.
— Lăsăm maşina, urcăm şi ne uităm la ea. E casa noastră!
— Desigur, e casa noastră, acceptă George. Numai că, deocamdată, se pare că locuiesc alţi oameni.
Mary îi îndepărtă pe ceilalţi oameni cu un gest. Urcară împreună pe şoseaua ce se unduia. Mai de aproape, casa părea şi mai atrăgătoare.
— Haide să aruncăm o privire pe la fiecare fereastră, propuse Mary.
George ezită.
— Crezi că ceilalţi oameni…
— Ei nu mă interesează. E casa noastră – ei locuiesc aici în mod accidental. Şi apoi, e o zi frumoasă şi, sigur, sunt plecaţi. Şi, dacă ne prinde cineva, am să spun... am să spun ... că am crezut că e casa doamnei... doamnei Pardonstenger şi că îmi pare rău că am greşit.
— Bine, ar putea fi destul de sigur, spuse George, pe gânduri.
Se uitară prin ferestre. Casa era superb mobilată. Tocmai ajunseseră la birou, când nişte paşi se auziră scârţâind pe pietrişul din spatele lor, se întoarseră şi dădură cu ochii de un majordom ireproşabil.
— O! făcu Mary. Şi după ce-şi etală cel mai încântător zâmbet, întrebă: doamna Pardonstenger e acasă? Mă uitam să văd dacă-i în birou.
— Doamna Pardonstenger e acasă, domnişoară, răspunse majordomul. Vă rog să poftiţi pe aici.
Au făcut singurul lucru pe care-l puteau. L-au urmat. George îşi făcea socoteala cum s-ar putea sfârşi toată întâmplarea. Cât priveşte numele de Pardonstenger ajunse la concluzia că putea fi întâlnit unul la douăzeci de mii de cazuri. Însoţitoarea sa îi şopti:
— Lasă pe mine. Va fi în ordine.
George era foarte încântat să lase totul pe seama ei. Situaţia reclama, reflectă el, fineţe feminină.
[1] Duminica Rusaliilor.
