Secretul de la Chimneys de Agatha Christie carti politiste autori straini

O misiune pentru Anthony Cade

— Anthony Cade! Bătrâne gentleman!

— Jimmy McGrath! Chiar tu eşti? Nu‑mi vine să cred!

Călătorii autocarului Castle – şapte femei extenuate şi trei domni ce transpirau abundent din cauza căldurii – observau scena cu mult interes. Ghidul lor, domnul Cade, întâlnise – se pare – un vechi prieten.

Toţi călătorii – dar mai ales călătoarele – aveau cea mai profundă admiraţie pentru domnul Cade, pentru silueta lui zveltă şi viguroasă, pentru chipul bronzat, pentru felul cu care‑şi exercita profesiunea de ghid, amuzându‑le, distrându‑le şi aplanând certurile lor mărunte. Prietenul lui, deşi la fel de înalt, era totuşi foarte diferit de el. Îndesat şi cam din topor, avea înfăţişarea unui proprietar de bar sau cam aşa ceva. Unul din acei tipi ce pot fi întâlniţi în romanele de aventuri. Cu atât mai bine! îşi spuneau doamnele.

Până atunci, călătoria lor cu autocarul la Bulawayo fusese obositoare şi plicticoasă. Căldura era copleşitoare, hotelul – lipsit de confort, şi cu siguranţă că ele ar fi început să protesteze şi să se certe dacă domnul Cade nu le‑ar fi propus să trimită cărţi poştale prietenilor lor din Europa. Şi, slavă Domnului, nu cărţile poştale lipseau la Bulawayo! Anthony Cade şi prietenul său se îndepărtaseră puţin de grup.

— Ce dracu faci, amice, cu turma asta de femei după tine? Ţi‑ai recrutat un harem?

— Un harem cu frumoasele astea? Nu te‑ai uitat deloc la ele?

— Ba da, însă mi‑am spus că ai devenit miop.

— Nu‑ţi face probleme! Vedere mea este la fel de bună ca a ta. Nu, bravul meu Jim, mă aflu aici în exerciţiul funcţiunii: reprezint autocarele Castle! Sau, mai bine spus, eu sunt reprezentantul lor local.

— Şi ce cauţi tu pe galera asta?

— Îmi câştig pâinea cea de toate zilele, prietene. Mâncatul este un obicei prost, sunt de acord cu tine, dar este al naibii de greu să renunţi la el. Dacă ne‑am putea lipsi de cină, te asigur că n‑aş mai sta aici. Genul ăsta de muncă nu prea i se potriveşte temperamentului meu.

Jimmy rânji.

— Dacă nu mă înşel, temperamentul tău nu s‑a acomodat niciodată cu o activitate regulată!

Anthony se făcu a nu auzi această observaţie.

— Sunt sigur că norocul o să‑mi iasă‑n cale, oferindu‑mi altceva. Aşa mi se întâmplă întotdeauna.

Jimmy îl privi cu admiraţie.

— Evident! Dacă undeva se pune la cale o afacere dubioasă există, cu siguranţă, şansa să fii şi tu amestecat. Ca să nu mai vorbim de norocul de a scăpa cu obrazul curat. Ce mai! Ştii să te strecori printre picături fără să te uzi! Ce spui, când putem bea împreună un păhărel?

— Vai! Mai trebuie să‑mi conduc „cloştile” şi la mormântul lui Rhodes^[1].

— Bravo! spuse Jim. După care adăugă, trăgând cu coada ochiului spre călătoare:

— Se vor întoarce de acolo moarte de oboseală şi dornice să se odihnească. Asta o să le înveţe minte să mai călătorească în Africa! Şi, de îndată ce se vor culca în pătucurile lor albe, noi ne vom întâlni să depănăm amintirile de odinioară.

— Perfect! Pe curând, Jimmy!

Anthony se alătură turmei sale. Domnişoara Taylor, cea mai tânără şi cea mai cochetă din grup, i se adresă imediat:

— Oh, domnule Cade, aţi întâlnit un vechi prieten?

— Un foarte vechi prieten, domnişoară Taylor. Unul din tovarăşii tinereţii mele liniştite şi pline de candoare.

Domnişoara Taylor sporovăi în continuare:

— Are o fizionomie teribil de interesantă!

— Va fi foarte flatat, când îi voi spune.

— Oh, domnule Cade, chiar nu vă este ruşine? Ce idee v‑a venit! Dar, à propos, de ce vi s‑a adresat cu cuvântul „gentleman?”

— Este o poreclă ce mi‑a fost dată cândva.

— Nu mai spuneţi! De ce oare?

— Tocmai pentru că nu sunt, probabil.

— Oh, domnule Cade, cum puteţi spune una ca asta!? Chiar azi dimineaţă tata îmi spunea că aveţi manierele unui adevărat gentleman!

— Tatăl dumneavoastră este prea bun, domnişoară Taylor.

— Şi cu toţii suntem de părere că sunteţi un gentleman în adevăratul sens al acestui cuvânt!

— Mă copleşiţi!

— Vă asigur că nu spun decât ceea ce gândesc.

— Un suflet bun face cât o coroană, zise Anthony, fără să ştie prea bine ce vroia să spună cu asta.

— Un poet a spus asta, nu‑i aşa? Sună foarte frumos! Vă place poezia, domnule Cade?

— Este vremea să luăm masa, declară Anthony. Urmaţi‑mă, domnilor şi doamnelor. Nu departe de aici vom găsi o cafea excelentă.

— Sper, zise doamna Caldicott cu vocea ei profundă, că primul dejun este inclus în preţul global?

— Primul dejun, doamnă Caldicott, răspunse Anthony reluându‑şi tonul de ghid profesionist, trebuie plătit separat.

— Dar ăsta‑i furt!

— Viaţa ne oferă încercări grele, doamnă Caldicott, spuse oftând Anthony.

— Prevăzând o asemenea situaţie, declară plină de sine doamna Caldicott, mi‑am pus puţin ceai în termos, chiar înainte de plecare, şi mi‑am luat şi câteva felii de pâine. Nu ne vom duce la cafenea, John! N‑are rost să cheltuim nişte sume fantastice.

Domnul şi doamna Caldicott îşi scoaseră ostentativ termosul, iar Anthony nu se împiedica să nu ofteze:

„Dumnezeule, chiar i‑ai creat după chipul şi asemănarea Ta?”

La cafenea, domnişoara Taylor îşi reluă interogatoriul:

— E multă vreme de când nu v‑aţi mai văzut prietenul?

— Cred că sunt vreo şapte ani.

— L‑aţi cunoscut în Africa?

— Da, dar nu în regiunea asta. Când l‑am văzut prima dată pe Jimmy McGrath, acesta era legat fedeleş şi aştepta clipa în care negrii aveau de gând să‑l pună la prăjit. Ştiţi doar că mai există triburi de canibali! Noi am ajuns exact la ţanc!

— Şi ce s‑a întâmplat atunci?

— Nimic altceva decât o mică încăierare. I‑am decapitat pe câţiva dintre ei, iar ceilalţi au rupt‑o la fugă.