Tata bogat, tata sarac de Robert Kiyosaki carti psihologie

ROBERT T. KIYOSAKI este copilul bogat al unor oameni să­raci. El şi-a dorit dintotdeauna să nu muncească asemeni tatălui sau, care, în ciuda faptului că avea un salariu consis­tent, era veşnic îngropat în datorii. Concluzia lui este că, în principal, problemele financiare provin din faptul că mulţii ani de şcoală nu ne învaţă nimic despre cum funcţionează banii, ci doar cum să muncim din greu pentru ei, iar atunci când îi avem - mulţi, puţini - nu ştim cum să-i folosim în favoarea noastră.

Nu nesocotiţi faptul că relaţia cu banii este una de putere: ori îi stăpâniţi, ori deveniţi sclavii lor. Părinţii bogaţi îşi pregătesc copiii să devină, la rândul lor, bogaţi. Părinţii săraci le spun copiilor să meargă la şcoală, să fie cât mai silitori şi să-şi găsească o slujbă bună. Însă calea de urmat pentru câştigarea bogăţiei este iniţierea în arta finanţelor. Învăţaţi-vă copiii să fie liberi din punct de vedere financiar!

În această perioadă de mari schimbări economice, lecţiile lui Robert Kiyosaki despre cum puteţi face banii să mun­cească pentru dumneavoastră sunt nepreţuite!

Robert Kiyosaki s-a născut şi a crescut în Hawaii. Provine dintr-o importantă familie de profe­sori; tatăl său a condus Departamentul de Educaţie al Statului Hawaii. După terminarea liceului, şi-a continuat studiile la New York. Absolvind facultatea, intră în Marina Americană şi luptă în Vietnam, ca ofiţer şi pilot de elicopter.

În 1977, a înfiinţat o companie ce a scos pe piaţă primul portofel din nailon pentru surferi, care în scurtă vreme a devenit un produs de mare succes. El şi produsele sale au apărut în Runner's World, Gentleman's Quarterly, Success Magazine, Newsweek şi chiar în Playboy.

La 47 de ani s-a pensionat şi se ocupă în continuare de investiţii, în special în domeniul imobiliar. Din 1995, este co-fondator al unei companii interna­ţionale de învăţământ, care funcţionează în şapte ţări, ce şi-a propus iniţierea cursanţilor în arta afacerilor şi a investiţiilor. În calitate de specialist în educaţie, a vorbit de la cele mai importante tribune, pe unde au trecut şi Og Mandino, Zig Ziglar sau Anthony Robbins. Este creatorul jocului CASHFLOW, în trei variante (pentru copii, pentru adulţi şi avansaţi), care repro­duce condiţiile unei pieţe reale şi îi iniţiază pe jucă­tori în tainele banilor.

SHARON L. LECHTER este coautoare la „Tată Bogat, Tată Sărac”. După ce a absolvit strălucit Universitatea de Stat din Florida, obţinând o diplomă în contabilita­te, Sharon Lechter s-a angajat la o mare firmă de con­tabilitate. A devenit expert contabil la o companie din industria calculatoarelor, apoi director de impozite la o companie naţională de asigurări. Este fondatoare a primei reviste pentru femei din Wisconsin.

Fiind soţie şi mamă a trei copiii, s-a orientat spre în­văţământ. L-a ajutat pe inventatorul primei „cărţi elec­tronice de vorbire” să extindă această industrie.

Este o pionieră în dezvoltarea noilor tehnologii care încearcă să readucă pe cât posibil cărţile în viaţa copii­lor. Ea s-a implicat din ce în ce mai mult în formarea celor mici, devenind o militantă în domeniul mate­maticii, al calculatoarelor, al cititului şi al scrisului.

În prezent, îşi concentrează eforturile pentru sprijini­rea creării instrumentelor educaţionale necesare celor interesaţi de ameliorarea educaţiei lor financiare.

Această carte este dedicată părinţilor de pretutindeni, pentru că ei sunt cei mai importanţi profesori ai unui copil.

Mulţumiri

Cum poţi spune cuiva „mulţumesc” atunci când trebuie să mulţumeşti atâtor oameni? Categoric, această carte li se datorează celor doi taţi ai mei care au fost pentru mine nişte modele puternice, precum şi mamei mele, care m-a învăţat să iubesc şi să fiu bun.

Şi totuşi printre persoanele direct răspunzătoare de faptul că această carte a devenit realitate se numără soţia mea Kim, alături de care existenţa mea s-a împlinit. Kim este partenera mea în căsnicie, în afaceri şi în viaţă. Fără ea aş fi pierdut. Îi mulţumesc părinţilor lui Kim, Winnie şi Bill Meyer, pentru că au crescut o fiică minunată. Îi mulţumesc lui Sharon Lechter, pentru că a adunat fragmentele acestei cărţi înregistrate în computer şi le-a pus cap la cap. Soţului lui Sharon, Mike, pentru faptul că este un minunat avocat al proprietăţii inte­lectuale, şi copiilor lor, Phillip, Shelly şi Rick, pentru partici­parea şi colaborarea lor. Îi mulţumesc lui Keith Cunningham, pentru înţelepciunea financiară şi ideile pe care mi le-a dat; lui Larry şi Lisei Clark, pentru că mi-au dăruit prietenia lor şi m-au încurajat mereu; lui Rolf Parta, pentru geniul său tehnic; Annei Nevin, lui Bobby DePorter şi lui Joe Chapon, pentru noi perspective asupra subiectului; lui DC şi lui John Harrison, lui Jannie Tay, lui Sandy Khoo, lui Richard şi Veronicăi Tan, lui Peter Johnston şi lui Suzi Dafnis, lui Jacqueline Seow, Nyhl Henson, Michael şi Monette Hamlin, lui Edwin şi Camilla Khoo, lui K. C. See şi Jessica See, pentru sprijinul profesional; lui Kevin şi Sarei de la InSync, pentru strălucita grafică; lui John şi Shari Burley, lui Bill şi Cindy Shopoff, lui Van Tharp, Dianei Kennedy, lui C. W. Allen, Marilu Deignan, Kim Arries şi Tom Weisenborn, pentru înţelepciunea lor financiară; lui Sam Georges, Anthony Robbins, Enid Vien, Lawrence şi Jayne Taylor-West, lui Alan Wright, lui Zig Ziglar pentru limpezimea minţii lor; lui J. W. Wilson, lui Marty Weber, Randy Craft, Don Mueller, Brad Walker, Blair şi Eileen Singer, lui Wayne şi Lynn Morgan, lui Mimi Brennan, Jerome Summers, dr. Peter Powers, Will Hepburn, dr. Enrique Teuscher, dr. Robert Marin, Betty Oyster, Julie Belden, Jamie Danforth, Cherie Clark, Rick Merica, Joia Jitahide, Jeff Bassett, dr. Tom Burns şi lui Bill Galvin, pentru că mi-au fost nişte prieteni minunaţi şi mi-au susţinut proiectele; Cen­trului Managerilor şi zecilor de mii de absolvenţi ai cursuri­lor „Tu şi banii” şi ai Şcolii de afaceri pentru întreprinzători; şi lui Frank Crerie, Clint Miller, Thomas Allen şi lui Norman Long, pentru că mi-au fost nişte extraordinari parteneri de afaceri.

Robert T. Kiyosaki

INTRODUCERE

Există o cerinţă

Oare şcoala îi pregăteşte pe copii pentru lumea reală? „În­vaţă cu sârguinţă, ia note mari şi vei găsi o slujbă bine plătită, cu tot felul de avantaje”, obişnuiau să spună părinţii mei. Scopul lor în viaţă era să ne asigure o facultate surorii mele mai mari şi mie, astfel încât noi să avem cele mai mari şanse de reuşită în viaţă. Când, în sfârşit, mi-am luat diploma în 1976 - absolvind strălucit, printre primii din promoţia mea, Universitatea de Stat din Florida, secţia contabilitate - părinţii mei îşi atinseseră scopul. Era încununarea reuşitei vieţii lor. Conform „Planului Principal”, am fost angajată de o importantă firmă de contabilitate, dintre acele cu „opt ze­rouri”, şi credeam că mă aşteaptă o lungă carieră şi o pensio­nare la o vârstă nu prea înaintată.

Soţul meu, Michael, a urmat o cale similară. Amândoi proveneam din familii care munceau din greu, dispunând de mijloace modeste, dar cu o puternică etică a muncii. Şi Michael a absolvit strălucit, ba chiar de două ori: mai întâi in­gineria şi apoi dreptul. A fost recrutat deîndată de o prestigioasă firmă de avocatură din Washington D.C., specializată în drept de brevetare. Viitorul său părea extrem de luminos, drumul carierei bine definit şi pensionarea timpurie garan­tată.

Deşi am avut succese în carierele noastre, lucrurile nu au mers cum ne aşteptam. Amândoi am schimbat mai multe posturi - de fiecare dată pentru că aşa era mai bine -, dar fără a se întrezări vreo posibilitate de pensionare. Fondul de pensii nu creştea decât prin contribuţiile personale.

Michael şi cu mine avem o căsnicie minunată, cu trei copii grozavi. Când scriu aceste rânduri, doi dintre ei sunt la facultate, iar cel de-al treilea abia începe liceul. Am cheltuit o ave­re ca să ne asigurăm că urmează cele mai bune şcoli.

Într-o zi, în 1996, unul dintre copiii mei a venit acasă dez­iluzionat de şcoală. Era plictisit şi se săturase să înveţe. „De ce trebuie să petrec atâta vreme studiind materii care nu îmi vor fi niciodată cu adevărat de folos în viaţă?” - a protestat el.

Fără să mă gândesc, i-am răspuns: „Pentru că dacă nu iei note mari nu poţi merge la facultate.”

„Indiferent dacă fac sau nu o facultate”, mi-a răspuns el, „eu tot voi fi bogat.”

„Dacă nu termini o facultate n-o să ai o slujbă bună”, i-am răspuns uşor panicată şi îngrijorată, ca orice mamă. „Şi dacă nu vei avea o slujbă bună, cum crezi că ai putea să te îmbogăţeşti?”

Fiul meu mi-a zâmbit superior şi a dat uşor din cap oare­cum plictisit. Mai purtaserăm de multe ori această discuţie. S-a strâmbat şi şi-a dat ochii peste cap. Din nou cuvintele mele materne pline de înţelepciune se izbeau de un zid. Nici măcar nu le auzea.

Deşi deştept şi plin de voinţă, el a fost întotdeauna politi­cos şi respectuos.

„Mămico”, a început el. Urma să mi se ţină mie o predică. „Adaptează-te vremurilor! Priveşte în jurul tău; oamenii cei mai bogaţi nu s-au îmbogăţit datorită studiilor lor. Uită-te la Michael Jordan şi la Madonna. Până şi Bill Gates, care nu a fost primit la Harvard, a înfiinţat Microsoft; acum este cel mai bogat om din America şi nu are decât treizeci şi ceva de ani. Un jucător de baseball poate câştiga până la 4 milioane de dolari pe an, chiar dacă a fost clasat drept «arierat mintal».”

Între noi s-a aşternut o lungă tăcere. Mi-am dat seama dintr-odată că de fapt îl sfătuisem pe fiul meu exact ceea ce mă sfătuiseră la rândul lor părinţii mei. Lumea din jur s-a schimbat, dar sfatul a rămas acelaşi.

O educaţie solidă şi notele mari nu mai asigură reuşita, însă parcă nimeni nu observă asta, în afară de copiii noştri.

„Mămico”, a continuat el, „nu vreau să muncesc la fel de mult ca tine şi ca tata. Voi câştigaţi o grămadă de bani şi trăim într-o casă enormă plină de jucării. Dacă-ţi voi asculta sfatul, voi sfârşi ca voi, muncind tot mai din greu doar pentru a plăti şi mai multe impozite şi pentru a mă afunda în datorii. Nu mai există slujbe sigure; ştiu totul despre restructurări şi rentabilizare. Mai ştiu că absolvenţii de facultate câştiga as­tăzi mai puţin decât câştigaţi voi atunci când aţi terminat şcoala. Uită-te şi tu la doctori. Nu mai câştigă nici pe departe ca altă dată. Ştiu că nu mă pot bizui pe Asigurările Sociale sau pe pensiile garantate de companii. Trebuie să găsesc noi soluţii.”

Avea dreptate. Îi trebuiau noi soluţii, ca şi mie de altfel. Sfatul părinţilor mei poate că era valabil pentru cei născuţi înainte de 1945, dar putea deveni dezastruos pentru cei ca noi, născuţi într-o lume care se schimbă extrem de rapid. Nu le mai pot spune pur şi simplu copiilor mei: „Mergeţi la şcoa­lă, luaţi note mari şi căutaţi-vă o slujbă sigură.”

Ştiu că trebuie să găsesc noi căi pentru a-mi călăuzi copiii în privinţa studiilor.

Ca mamă, dar şi ca specialist contabil, am fost întotdeau­na preocupată de lipsa educaţiei financiare. Mulţi dintre ti­nerii de astăzi au cărţi de credit încă înainte de a ajunge la liceu, dar nu li s-a ţinut niciodată un curs despre bani sau despre felul în care ar putea să-i investească, ca să nu mai vorbim despre cum funcţionează dobânda la cărţile de credit. Fără să aibă noţiuni financiare şi fără să ştie cum funcţionea­ză banii, ei nu sunt pregătiţi să înfrunte lumea ce-i aşteaptă, o lume care accentuează consumul, şi nu economiile.

Când băiatul meu cel mare, fiind încă student în anul întâi la facultate, s-a îndatorat fără speranţe cu cărţile lui de credit, nu numai că l-am ajutat să-şi distrugă aceste carduri deveni­te fără valoare, dar am căutat şi un program care să mă ajute să îmi educ copiii în privinţa problemelor financiare.

Anul trecut, soţul meu m-a sunat într-o zi de la birou. „Se află la mine o persoană pe care ar trebui să o cunoşti”, mi-a spus el. „Se numeşte Robert Kiyosaki. Este om de afaceri şi investitor şi tocmai ne solicită un brevet pentru un produs educaţional. Cred că este exact ceea ce căutai demult.”

Exact ceea ce căutam

Soţul meu, Mike, a fost atât de impresionat de proiectul „circuitul banilor”, noul produs educaţional dezvoltat de Robert Kiyosaki, încât a aranjat să participăm amândoi la o tes­tare a prototipului. Fiind vorba de un joc educaţional, am în­trebat-o şi pe fiica mea de 19 ani, care era în primul an la uni­versitatea locală, dacă nu vrea să participe, şi ea a fost de acord.

La acest test au participat vreo cincisprezece persoane, care erau împărţite în trei grupuri.

Mike avusese dreptate. Era exact produsul educaţional pe care îl căutam. Avea ceva specific: arăta ca o tablă de Monopoly cu un enorm şobolan arătos în mijloc. Dar spre deose­bire de Monopoly, erau două trasee: unul în interior şi unul în exterior. Miza jocului era să scapi de pe traseul interior - ceea ce Robert numea Cursa Şobolanului - şi să ajungi la pista exterioară sau la „pista rapidă”. Robert susţinea că pis­ta rapidă simulează comportamentul oamenilor bogaţi în viaţa reală.

După care Robert ne-a explicat „Cursa Şobolanului”.

„Dacă veţi analiza atent viaţa unei persoane de formaţie medie foarte muncitoare, veţi întâlni o pistă similară. Copilul se naşte şi merge la şcoală. Părinţii sunt mândri şi încântaţi de­oarece copilul excelează luând note bune şi foarte bune şi este primit la facultate. Copilul termină studiile şi, eventual, şi le perfecţionează, după care acţionează conform programului dinainte stabilit: îşi caută o slujbă sigură sau o profesie. Co­pilul găseşte această slujbă, eventual ca doctor sau avocat, in­tră în armată ori lucrează pentru guvern. În general, copilul începe să facă apoi bani, are tot mai multe carduri şi încep cumpărăturile, în cazul în care nu au început chiar mai îna­inte.

Având bani de risipit, copilul merge în acele locuri la care visează şi ceilalţi tineri, cunoaşte alţi oameni, îşi fixează întâlniri şi uneori se căsătoreşte. Viaţa este minunată, pentru că acum şi bărbaţii şi femeile lucrează. Două venituri sunt o binecuvântare. Cu toţii simt că au reuşit, îi aşteaptă un viitor strălucit, se hotărăsc să cumpere o casă, o maşină, un televi­zor, pleacă în vacanţă şi fac copii. Fericirea vine grămadă. Nevoia de bani gheaţă este enormă. Fericitul cuplu hotărăşte că profesia este de o importanţă vitală, în consecinţă mun­cesc tot mai mult, urmărind avansări şi măriri de leafă. Leafa se măreşte şi mai apare un copil şi nevoia de o casă mai mare. Ei muncesc şi mai mult, devin nişte angajaţi şi mai buni şi mai implicaţi. Se reîntorc pe băncile şcolii ca să se specialize­ze pentru a câştiga şi mai mulţi bani. Eventual, îşi mai iau o slujbă. Veniturile cresc, dar şi impozitele, inclusiv pe proprie­tăţi, respectiv pe terenul casei celei noi şi mari. Cresc contri­buţiile la Asigurările Sociale şi toate celelalte. Iau lefuri tot mai mari şi se întreabă pe ce se duc banii. Se înscriu la fondu­rile mutuale şi cumpără alimente cu cartea de credit. Copiii fac între timp 5 sau 6 ani şi părinţii încep să strângă bani pen­tru facultatea lor, dar şi pentru pensie.

Fericitul cuplu născut în urmă cu treizeci şi cinci de ani este prins acum în Cursa Şobolanului pentru tot restul vieţii lui active. Cei doi muncesc pentru proprietarii companiei, pentru guvern - prin plata taxelor şi pentru bănci - plătind ipoteci sau cărţile de credit.