Ellia

Capitolul întâi

 

În colţul unui compartiment de clasa întâi pentru fumători, judecătorul Wargrave, de curând retras din magistratură, urmărea cu interes, pufăind dintr-o ţigară de foi, ştirile politice din ziarul „Times”.

Lăsă ziarul şi privi pe fereastră. Treceau prin Somerset. Se uită la ceas – încă două ore de mers.

Revăzu în minte tot ce citise în ziare despre Insula Negrului: o cumpărase mai întâi un milionar american nebun după iahting, care construise pe această insuliţă din preajma Devonului o casă modernă şi luxoasă. Cum însă cea de a treia soţie a milionarului american nu suporta marea, casa şi insula fuseseră puse în vânzare. Ziarele publicaseră o vreme ofertele cele mai avantajoase. Şi pe urmă, prima informaţie, de data asta exactă: insula a fost cumpărată de un oarecare domn Owen. Şi deodată rubricile de scandal lansară zvonurile: Insula Negrului fusese de fapt cumpărată de Miss Gabrielle Turl, steaua de cinema de la Hollywood, care dorea să stea acolo câteva luni departe de orice publicitate. Revista „Busy bee” sugerase că s-ar putea ca acolo să locuiască familia regală. „Merryweather” aflase că insula urma să găzduiască o tânără pereche în luna de miere – tânărul lord L. cedase, în sfârşit, în faţa lui Cupidon. „Jonas” ştia cu certitudine că fusese cumpărată de Amiralitate pentru efectuarea unor experienţe ultrasecrete.

Categoric, Insula Negrului era un subiect de senzaţie!

Judecătorul Wargrave scoase din buzunar o scrisoare cu un scris foarte greu de descifrat, în care doar unele cuvinte apăreau ici şi colo neaşteptat de clar:

Dragul meu Lawrence... atâţia ani de când n-am mai auzit nimic de dumneata... trebuie sa vii pe Insula Negrului... locul cel mai încântător... atât de multe de discutat... zilele de altădată... plaja însorită... trenul de 12,40 din gara Paddington... eşti aşteptat la Qakbridge... şi corespondenta semna cu o înfloritură A dumitale, Constance Culmington.

Judecătorul Wargrave încercă să-şi amintească data exactă când o văzuse pentru ultima oară pe Lady Constance Culmington. Trebuie să fi fost acum şapte – ba nu, opt ani. Lady Constance pleca atunci spre ţărmurile însorite ale Italiei să facă plajă, să fie una cu Natura şi cu contadinii[1]. Auzise pe urmă că pornise spre Siria, unde-şi propunea de asemenea să facă plajă şi să fie una cu Natura şi cu beduinii.

Constance Culmington, gândi, era exact tipul de femeie care să cumpere o insulă şi să se înconjoare de mister. Mulţumit de o asemenea logică, judecătorul Wargrave începu să moţăie...

Şi în curând adormi.

 

II

Într-un compartiment de clasa a treia, în care mai erau cinci călători, Vera Claythorne îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii. Ce cald e în tren! O să fie frumos la mare! Într-adevăr, a fost un noroc că a găsit slujba asta. În vacanţă e mult mai greu să obţii un post de secretară – aproape totdeauna e vorba de însoţit un cârd de copii. Nici agenţia nu avea prea mari speranţe.

Când deodată, sosise scrisoarea:

Mi-aţi fost recomandata de Agenţia „Femeile îndemânatice”. După cate am înţeles, sunteţi cunoscută personal acolo. Sunt de acord cu salariul pe care-l cereţi şi aştept să vă luaţi postul în primire la 8 august. Trenul cel mai indicat este cel de 12,40 din Paddington; veţi fi aşteptată în gară la Oakbridge. În plic aveţi cinci lire pentru cheltuieli.

Cu multa simpatie,

Una Nancy Owen

Iar sus, în colţ, adresa cu litere de tipar:

Insula Negrului. Sticklehaven, Devon...

Insula Negrului! În ultima vreme ziarele nu vorbiseră decât despre asta! Tot felul de aluzii şi zvonuri fantastice. Deşi cele mai multe erau probabil false. Dar casa fusese fără îndoială construită de un milionar şi se spune că reprezintă ultima expresie în materie de lux...

Obosită după un semestru istovitor de şcoală, Vera Claythorne îşi spuse: „Nu e nici o afacere să fii profesoară de sport la o şcoală de mâna a treia... Dacă aş putea să găsesc o slujbă la o şcoală mai ca lumea.”

Un fior rece îi trecu prin inimă: „La urma urmei, bine că am şi atât. Lumea nu-i vede cu ochi buni pe cei care au avut de-a face cu justiţia – chiar dacă n-am fost găsită vinovată.”

Fusese chiar felicitată pentru curajul şi prezenţa ei de spirit. Dar, de fapt, la ce te puteai aştepta de la o anchetă? Doamna Hamilton însăşi se purtase mai mult decât amabil – numai Hugo – dar nu voia să se gândească la Hugo.

Deodată, în ciuda căldurii din compartiment, începu să tremure: mai bine nu s-ar fi dus la mare! O imagine clară îi apăru în minte. Capul lui Cyril, săltând în sus şi în jos, plutind spre stâncă... sus – jos, sus – jos... Şi ea însăşi, înotând spre el cu mişcări uşoare, experimentate – tăindu-şi drum prin apă, dar fiind, vai, sigură că nu va mai ajunge la timp...

Marea – albastrul ei cald, adânc – dimineţile pe nisip – Hugo – Hugo care i-a spus că o iubeşte...

Nu trebuie să se gândească la Hugo...

Deschise ochii şi privi încruntată la bărbatul care şedea în faţa ei. Înalt, cu faţa arămie, cu ochii de culoare deschisă, foarte apropiaţi, cu o gură arogantă, aproape crudă.

Îşi spuse în gând: „Cred că a călătorit mult şi fac prinsoare că a văzut destule lucruri interesante.”

 

[1] Ţăranii (ital.)

  
Attachments