Ellia

FETELE FAC CUNOŞTINŢĂ CU TOSIA

Of, că mult a mai avut de mers Tosia până să ajungă la noul ei loc de muncă!

Întâi a purtat-o în goana mare trenul. Dincolo de fereastra vagonului se desfăşurau în evantai ogoarele de toamnă pustii, apărea şi dispărea câte un crâng roşcat cu copaci rari. Stăruiau mult oraşe necunoscute, cu coşuri fumegânde de uzine. Către linia ferată veneau într-una sate şi cătune; se iveau pentru o clipă în fereastra Tosiei şi se răsturnau apoi din zbor pe pantă, îi părea uneori Tosiei, care pornise la primul ei drum lung, că ţara toată i se aliniase înainte, iar ea, Tosia, din vagonul ei de metal pe arcuri, trece în revistă forţele patriei, primindu-le defilarea.

Apoi Tosia dârdâi de frig, în paltonaşul ei uşurel, pe puntea unui vas fluvial. Zbaturile lopătau cu sârg, împingând apa grea de septembrie. Un remorcher trăgea o plută lungă-lungă de bârne, din care s-ar fi putut construi un oraş întreg cu sute de case, şcoli, spitale, un club, un cinematograf… Chiar şi cu două cinematografe!, hotărî Tosia, însufleţită de grija pentru locuitorii noului oraş în care, cine ştie, va locui poate şi ea cândva. O pădure sălbatică înainta până pe mal, întreruptă din loc în loc de câte o luncă inundabilă. Vaci tărcate cu şolduri î’otunde, descinse parcă dintr-un panou cu succesele în creşterea vitelor, sorbeau alene apa din râu. Plutaşii curăţau malurile de buştenii rămaşi pe uscat în timpul verii, demontau   maşinile de legat şi coşiţele, de care Tosia habar n-avea, şi se pregăteau de iernat.

în cele din urmă, Tosia trecu de pe vas pe un autocamion al Organizaţiei de aprovizionare a muncitorilor, care o hurducă pe un drum accidentat. Codrul des o trăgea tot mai adânc în hăţişul său tainic. Tosia, aşezată pe o ladă de macaroane, privea în jur cu ochii unui tânăr vânător pasionat, aşteptând să zărească vreun urs ascuns. Un butoiaş sprinten cu untdelemn se da de-a dura nestingherit pe fundul camionului, căutând mereu şi pe furiş să însemne cu şoldul lui murdar ciorapii Tosiei. Ea îşi apăra cu multă iscusinţă singura ei pereche de ciorapi păstraţi în stare bună, împingând butoiaşul de la distanţă cu talpa. A fost de ajuns, însă, ca Tosia să caşte doar o clipă gura la pinii groşi, doborâţi cu rădăcină cu tot de furtună, pentru ca butoiul perfid să se şi repeadă la ciorapii ei lipsiţi de apărare, împlinindu-şi opera necurată…

în sfârşit, iat-o pe Tosia ajunsă la aşezarea forestieră, unde avea să locuiască şi să muncească. Abia izbutea să se ţină în pas cu lunganul de administrator, care înainta solemn, cu pătura şi cearşafurile la subţioară, în ţinuta militarizată a bravului administrator îşi dăduseră întâlnire câteva arme: pantalonii îi erau de cavalerist, vestonul de marinar şi chipiul cu bordură albastră – de aviator.

Străduindu-se să nu rămâie în urma administratorului, Tosia cerceta totuşi din mers aşezarea, întorcându-şi capul în toate părţile. Odată vuise aici o pădure seculară, dar pe măsură ce-şi înălţau casele, oamenii, precum se întâmplă adesea, au tot tăiat arborii fără nicio chibzuinţă. Acum, alături de buturugile uriaşe, pe jumătate putrezite, se zăreau ici-colo, împrejmuite, nişte biete nuiele neputincioase şi fără nădejde, sădite de şcolari în ultima campanie pentru crearea spaţiilor verzi şi amenajarea localităţii.

Atât şeful sever al centrului de exploatare forestieră, cu care Tosia discutase chiar adineauri, cât şi administratorul ce păşea ca un cocostârc înaintea ei, ca şi puţinii tăietori de pădure întâlniţi de Tosia pe uliţă

— Toţi se înţeleseseră parcă dinainte şi-şi dădeau cu destulă abilitate nişte aere, de parcă nici nu bănuiau că trăiesc tocmai la mama dracului; aveau o comportare de parcă aşezarea lor s-âr fi găsit undeva într-o regiune centrală, uşor accesibilă muncitorilor proaspăt angajaţi, şi nu undeva într-un străfund de pădure îndepărtată, la miazănoapte, t chiar în preajma Cercului Polar.

Ce mai actori! se minună Tosia, frecându-şi şoldul lovit în zdruncinăturile camionului.

Un ferăstrău circular piuia strident la maşina de tăiat traverse, acoperind toate celelalte sunete iscate primprejur. Tosiei i se părea că ferăstrăul ţipă din răsputeri de durere, plângându-se de soarta-i crudă. Oamenii însă i-au vârât durerea cumplită în hamul unei curele de transmisie, au botezat acest abuz de putere muncă şi i-au fixat un plan, obligându-l să elibereze traversele ascunse în buşteni de scândurile şi lătunoaiele de prisos. Plină de compătimire pentru ferăstrăul nenorocit, Tosia îşi iuţi paşii în urma administratorului.

La depozitul de lângă cotul apei, se descărcau buştenii dintr-o garnitură adusă din pădure de o locomotivă mică şi sprintenă, cucul. Tosia nu mai văzuse în viaţa ei atâţia buşteni. Stivuiţi pe mal, păreau case înalţe cu mai multe etaje, dar fără uşi şi ferestre. Buştenii stăteau cuminţi în stive; odihneau în aşteptarea primăverii, când aveau să fie zvârliţi pe apă ca să-şi înceapă călătoria lungă şi anevoioasă spre bazinele cu maşini de legat, spre bazele de transbordare, spre fabricile de cherestea aflate la vărsarea râului, spre şantierele îndepărtate sau nesăţioasele fabrici de hârtie.

— Mult lemn mai tăiaţi pe-aici! zise Tosia cu respect, ajungându-l pe administrator.

— Ne dăm şi noi osteneala, răspunse acesta cu modestie şi, îngăduitor cu lipsa de experienţă a Tosiei, o lămuri: Tot centrul lucrează pentru depozitul de jos.

— Există deci şi unul de sus? îşi dădu Tosia cu presupusul.

— Da, există… Dar dumneata de unde eşti de fel?

— Din Voronej.

— – E o bucată de drum, nu glumă! se miră administratorul.

Se apropiară de căminul femeilor; administratorul ârată duşmănos cii ptimnul un soi de prispa fenta ce dădea spre un loc viran.

— Locul ăsta se numeşte la noi Kamciatka. Sunt unii care stau aici cu serile! Stau cât stau şi pe urmă vin să le dăm camere separate. Şi noi camere libere n-avem, asta s-o ştii!

Tosia aruncă pe furiş o privire temătoare Kam- ciatkâi, apoi răspunse rece:

— Nici că-mi trebuie mie aşa ceva.

— Aşa spuneţi toate la început! ripostă administratorul păţit şi sui dintr-un salt treptele unui pridvor.

Străbătură un coridor întunecos. Administratorul deschise o uşă în fund şi Tosia intră.

— Aici ai să locuieşti.

Din stimă pentru noua ei locuinţă, Tosia îşi scutură picioarele în dreptul pragului scund şi păşi înăuntru. Camera nu era foarte mică, dar nici mare n-aveai cum spune că e. De-a lungul pereţilor de bârne fuseseră înşiruite cinci paturi: patru din ele erau acoperite cu pături, iar pe al cincilea zăcea doar salteaua. Administratorul, vădind un antrenament serios, aruncă de la distanţă pe salteaua subţirică cearşafurile şi pătura cărate de el.

— Nu ţi-ai adus cumva pernă? o întrebă el cu speranţă în glas pe Tosia. Noptiere avem câte vrei, pot să-ţi dau şi două; cât despre perne, ducem lipsă.

— Şi ce să fac, să dorm cu capul pe noptieră? întrebă Tosia bătăios, sigură pe dreptul ei de a primi o pernă şi neclintită în hotărârea de a smulge administratorului tot ce i se cuvine.

Administratorul o măsură pe Tosia atent cu privirea

— De la vârful pantofilor băieţeşti scâlciaţi până la băsmăluţa subţire de pe cap.

— Ăsta ţi-e tot bagajul? se interesă el arătând spre bocceluţa Tosiei.

— Ăsta… răspunse Tosia cu un aer vinovat.

— Cu de toate mai veniţi, nimic de zis!

Tosia îşi muşcă orgolioasă buza de jos şi, ridicând bărbia ascuţită de fetişcană, spuse:

— Fericirea nu stă în lucruri!

  
Attachments
Fetele de Boris Beldnii.doc 1.23 Mb . 17 Views