INTRODUCERE
A scrie o asemenea carte este o chestiune de curaj; a o citi nu înseamnă mai puţin. Savanţii vor trece lucrarea la index, preferind să au vorbească despre ea, considerând-o o utopie. Aceasta pentru că tezele şi dovezile prezentate nu se încadrează în mozaicul atât de bine alcătuit şi închegat al înţelepciunii scolastice. La rândul lor, profanii, tulburaţi în somn de viziunile viitorului, se vor retrage în cochilia universului lor cunoscut, în faţa eventualităţii, ba chiar a probabilităţii, ca trecutul să fie de fapt şi mai miste, şi mai senza-ţional, şi mai enigmatic decât viitorul. Căci un lucru este cert: trecutul nostru de care ne despart mii şi milioane de ani reprezintă anumite zone obscure. Acest trecut abundă în zeităţi necunoscute care vizitează bunul şi bătrânul Pământ. Au existat oare pe atunci nave spaţiale din care au descins pe Pământ, au existat arme secrete, super–arme, inimaginabile înfăptuiri tehnice al căror mecanism noi nu l-am putut realiza până în prezent decât parţial?
Nici in domeniul arheologiei nu e totul clarificat. Ba sunt descoperite baterii electrice confecţionate cu mii de ani în urmă, ba se vorbeşte despre nişte fiinţe stranii în ostume identice cu ale cosmonauţilor, încinse cu cordoane şi catarame de platină. Ba sunt descoperite serii de cifre până la a 15-a zecimală, pe care nu le-a calculat până în prezent nici un computer. În cea mai neguroasă antichitate întâlnim un întreg arsenal de lucruri şi fenomene de neînchipuit. De unde ar fi putut avea strămoşii noştri îndepărtaţi cunoştiinţele ce le-au permis să creeze aceste lucruri inimaginabile?
Nici în privinţa religiilor existente nu este totul limpede. Toate religiile făgăduiesc omului ajutor şi mântuire. Zeii din vechime făceau şi ei asemenea promisiuni. De ce însă nu se ţineau de ele? De ce au folosit ei împotriva unor oameni primitivi arme dintre ce le mai moderne? De ce au urzit nimicirea acestora? Să ne obişnuim cu gândul că lumea reprezentărilor noastre, alcătuite de-a lungul mileniilor, se va nărui. Scurtul interval de când s-a iniţiat cercetarea ştiinţifică a şi avut ca efect prăbuşirea acestui eşafodaj de reprezentări ce ne erau atât de comode. Sunt redescoperite a devăruri care fuseseră îngropate în bibliotecile unor societăţi secrete. Perioada călătoriilor spaţiale sfâşie toate vălurile. Navele spaţiale care se îndreaptă spre sori şi stele sondează zările trecutului nostru.
Din hăuri întunecoase apar zei şi preoţi, regi şi eroi. Trebuie să le aflăm secretele, deoarece posedăm mijloacele necesare pentru descoperirea temeinică şi completă a trecutului nostru, bineînţeles dacă dorim acest lucru. Antichitatea trebuie să devină obiect de cercetare în laboratoare moderne. Arheologul să se deplaseze în pustiitele centre ale civilizaţiei trecutului înarmat cu aparate de măsurat ultrasensibile. Cel ce vrea să afle adevărul trebuie să înceapă prin a se îndoi de tot ce părea până acum „adevăr suprem”, infailibil.
Zeii din preistorie au lăsat urme care nu pot fi lesne desconsiderate şi pe care le putem citi şi descifra abia în zilele noastre, deoarece problema navigaţiei spaţiale, atât de firească astăzi, a fost mii de ani ca şi inexistentă pentru omenire, fiind dată uitării. Putem, aşadar, afirma cu tărie că strămoşii noştri au primit în timpuri preistorice vizita unor fiinţe venite din cosmos!
Deşi pentru moment nu ştim încă cine au fost aceste fiinţe inteligente extraterestre şi de pe care astru îndepărtat au venit, susţinem, totuşi, că aceştia au nimicit o parte a omenirii, creând, totodată, un om nou, poate primul homo sapiens.
Această afirmaţie distruge temelia, soclul pe care a fost ridicat un edificiu de gândire în aparenţă atât de perfect. Menirea acestei cărţi este să încerce să ofere dovezi în sprijinul acestei afirmaţii.
CAPITOLUL I
Este oare cosmosul locuit de fiinţe asemănătoare omului?
Este posibilă dezvoltarea organică în absenţa oxigenului?
Poate lua naştere viaţa într-un mediu abiotic?
Putem oare să ne închipuim că noi, oamenii secolului al XX-lea, nu suntem singurele fiinţe din cosmos de tip uman? De vreme ce până acum în nici un muzeu antropologic nu există vreun exemplar de homuncul venit de pe altă planetă, părerea potrivit căreia „Terra este singura planetă locuită de fiinţe omeneşti” pare întemeiată. De îndată însă ce stabilim un principiu de cauzalitate între datele celor mai recente descoperiri şi cercetările ştiinţifice, multitudinea semnelor de întrebare sporeşte.
După părerea astronomilor, într-o noapte senină se pot distinge cu ochiul liber pe firmament vreo 4.500 de stele. Privind prin luneta unui observator modest, această cifră creşte până la aproape 2 milioane, iar cu un telescop modern, prevăzut cu oglinzi, captăm sclipirea mai multor miliarde de stele... puncte luminoase ce alcătuiesc Calea Lactee. Dar în imensitatea cosmosului, sistemul nostru astral nu reprezintă decât o părti-cică derizorie a unui sistem cu mult mai vast: jerbe de căi lactee cuprinzând vreo 20 de galaxii pe o rază de 1,5 milioane de ani-lumină (un an lumină = 9,5 bilioane de kilometri). Dar nici această puzderie de stele nu reprezintă, la rândul ei, decât o parte infimă din univers în comparaţie cu miile de nebuloase pe care ni le dezvăluie telescopul electronic.
Iată stadiul în care ne aflăm acum, în momentul în care omul abia a început explorarea universului. Astronomul Harlow Shapley apreciază la 1020 numărul aştrilor ce pot fi prinşi în câmpul de observaţie al telescoapelor noastre. Dacă pornim de la ipoteza lui Shapley, care atribuie doar unei singure stele dintr-o mie un sistem planetar, făcând cu mare precauţie o apreciere, putem ajunge să presupunem că doar pe o stea dintr-o mie ar putea exista premise pentru viaţă, dar şi acest calcul încă ne-ar duce la o cifră de ordinul 1014.
Întrebarea pe care o pune Shapley este următoarea: din numărul acesta cu adevărat „astronomic” de stele câte întrunesc condiţii atmosferice favorabile vieţii? Una dintr-o mie? Şi în aceste condiţii ar mai rămâne numărul greu de imaginat de 1011 aştri pe care viaţa ar fi posibilă.
Dacă ne oprim la această ultimă cifră şi admitem că numai pe o singură planetă dintr-o mie af fi o formă de viaţă, ipoteza existenţei vieţii încă rămâne valabilă pentru vreo sută de milioane de planete. Este de reţinut faptul că acest calcul se bazează doar pe posibilităţile actuale ale telescoapelor de care dispunem, dar care sunt supuse unei continue perfecţionări.
Dacă dăm crezare ipotezelor biochimistului dr. S. Miller, pe unele planete viaţa şi condiţiile de viaţă s-au dezvoltat mai repede decât pe Pământ. Consecvenţi cu aceste ipoteze putem ajungem la concluzia că civi-lizaţii superioare celei pământene s-ar fi putut dezvolta pe 100.000 de planete. Profesorul D. Willy Ley, cunoscut autor al unor lucrări ştiinţifice, prieten, al lui Wernher von Braun, îmi spunea într-o zi, la New-York: „Se apreciază că doar Calea noastră Lactee cuprinde 30 de miliarde de stele, iar astronomii admit în prezent că printre ele s-ar afla cel puţin 18 miliarde de sisteme planetare.
Să facem acum următoarea speculaţie: să reducem la minimum cifrele în faţa cărora suntem puşi şi să presupunem că numai într-un singur caz dintr-o sută aceste planete gravitează în jurul unui Soare propriu; viaţa ar rămâne posibilă totuşi pe 180 de milioane de planete. Mai de parte, să presupunem că doar pe una dintr-o sută din aceste planete există viaţă; şi în acest caz tot mai rămân 1,8 milioane de planete populate. În fine, mergând pe firul raţionamentului, să presupunem că numai pe o singură planetă dintr-o sută pot exista fiinţe cu gradul de inteligenţă al lui homo sapiens. Chiar în aceste ultime condiţii ar mai rămâne, numai în cadr Căii noastre Lactee, o armată de 18.000 de planete locuite”.
