„ZURÜCK ZU DEN STERNEN”
CUVÂNT ÎNAINTE.
Întoarcere la stele?
Întoarcere? Cum adică, noi venim din stele?
Dorinţa de pace, căutarea nemuririi, dorinţa de a ajunge la stele – toate acestea sunt adânc înrădăcinate în conştiinţa omului şi îi dau fără încetare imboldul de a le împlini.
Trebuie să luăm acest imbold al realizării, atât de adânc implantat în noi, drept un dat? Sau este vorba de nişte simple „dorinţe” omeneşti? Oare nu cumva această dorinţă de împlinire, această nostalgie după stele, ascunde cu totul altceva?
Eu sunt încredinţat că tânjim după stele pentru că „zeii” ne-au lăsat acest lucru drept moştenire. În noi lucrează în acelaşi timp amintirile lăsate de strămoşii noştri tereştri, ca şi cele lăsate de învăţătorii noştri cosmici. Dobândirea inteligenţei de către om nu pare să fie produsul unei evoluţii lungi şi plicticoase. Procesul s-a petrecut prea brusc. Cred că strămoşii noştri au căpătat inteligenţa de la „zei”, care, în mod sigur, aveau cunoştinţele necesare pentru accelerarea procesului.
Evident, dacă ne vom agăţa de metodele actuale ale investigaţiei arheologice, nu vom găsi nici o dovadă a aserţiunilor mele. Dacă vom face acest lucru, atunci pur şi simplu vom îngroşa în mod fatal colecţiile existente de urme lăsate de animale şi de oameni. Orice descoperire îşi va găsi un număr într-un catalog, va fi pusă într-o cutie de sticlă într-un muzeu şi va fi păstrată curată de către personalul muzeului. Dar doar cu asemenea metode nu ne putem apropia de esenţa problemei. Pentru că esenţa problemei constă, după părerea mea, în foarte importanta chestiune a momentului în care strămoşii noştri au devenit inteligenţi.
Această carte este o încercare de a aduce noi argumente în favoarea teoriei mele. Ea intenţionează să fie un stimulent la a reflecta asupra trecutului şi viitorului omenirii. Prea mult timp am evitat să ne cercetăm trecutul îndepărtat cu'ândrăzneală şi imaginaţie. Nu va fi suficientă o generaţie pentru a produce probele indubitabile, dar se vor crea tot mai multe breşe în zidul care separă fantezia de realitate.
Voi încerca să fac tot posibilul pentru a lărgi aceste breşe, prin noi întrebări agresive. Sper să am noroc. Poate că aceste întrebări, care sunt puse şi de Louis Pauwels, Jacques Bergier şi Robert Charroux, îşi vor găsi răspunsul în timpul vieţii mele.
Doresc să mulţumesc nenumăraţilor cititori ai cărţii mele Amintiri despre viitor pentru scrisorile şi sugestiile lor. Dorinţa mea este ca ei să considere această carte drept răspuns la încurajările lor.
Doresc să mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat să scriu această carte. Ea a fost scrisă în timpul detenţiei mele la cerere în închisoarea Remand a cantonului Graubünden din Schur.
ZBORURILE INTERSTELARE SUNT POSIBILE.
În 1879, atunci când Thomas Edison a inventat becul său cu filament de carbon, acţiunile companiilor de gaz aerian s-au prăbuşit peste noapte. Parlamentul englez a numit un comitet de examinare, pentru a cerceta perspectivele noii metode de iluminare. Sir William Preece, Şeful Poştelor şi preşedinte al Comitetului, a declarat în Camera Comunelor că acesta ajunsese la concluzia că iluminatul electric domestic este fantezist şi absurd.
Astăzi, luminile electrice strălucesc în orice casă din lumea civilizată.
Obsedat de visul vechi de când lumea al omului de a putea să zboare, Leonardo da Vinci a petrecut în secret ani întregi, încercând să construiască maşini zburătoare uimitor de asemănătoare cu prototipul elicopterului modern, dar şi-a ascuns schiţele, de frica Inchiziţiei. Atunci când acestea au fost publicate pentru prima dată, în 1797, reacţia a fost unanimă: maşinile mai grele decât aerul nu vor putea vreodată să părăsească solul. Chiar şi la începutul secolului nostru, celebrul astronom Simon Newcomb gândea că o forţă motrice capabilă să permită maşinilor zburătoare să acopere distanţe mari este de neconceput.
Şi totuşi, câteva zeci de ani mai târziu, aeroplanele transportau deasupra pământului şi mării încărcături enorme.
Făcând recenzia cărţii profesorului Hermann Oberth, Rachetele în spaţiul planetar, revista Nature, citită în toată lumea, a scris că proiectul unei rachete „ spaţiale va putea fi pus în practică doar cu puţin înainte de extincţia speciei umane. Chiar în 1940, când primele rachete fuseseră deja lansate de pe suprafaţa pământului şi zburaseră sute de kilometri, doctorii susţineau că o călătorie spaţială este imposibilă, pentru că metabolismul uman nu suportă condiţiile de imponderabilitate mai mult de câteva zile.
Dar omenirea nu s-a stins, iar rachetele sunt deja familiare şi, contrar tuturor predicţiilor, metabolismul uman poate să suporte starea de imponderabilitate.
Ceea ce vreau să spun este că au fost vremuri în care noile idei, care aveau să afecteze imens viaţa oamenilor, nu fuseseră „demonstrate”. Dovada practică a fost întotdeauna precedată de speculaţiile unor aşa-numiţi vizionari, care au fost atacaţi vehement, sau, lucru chiar mai greu suportabil, luaţi condescendent în derâdere de către contemporanii lor.
Mărturiesesc sincer că şi eu sunt, în acest sens, un vizionar, dar că nu trăiesc în splendida izolare a speculaţiilor. Convingerea mea că în trecutul îndepărtat Pământul a fost vizitat de fiinţe inteligente venite de pe alte planete este deja tratată cu toată seriozitatea de către mulţi oameni de ştiinţă aflaţi atât în Est, cât şi în Vest.
De exemplu, profesorul Charles Hapgood mi-a spus, în cursul şederii mele în Statele Unite, că Albert Einstein, pe care îl cunoscuse personal, era perfect de acord cu ideea unei vizite preistorice a unor fiinţe inteligente extraterestre.
În Moscova, profesorul Iosif Samuilovici Şklovski, unul dintre astrofizicienii şi radioastronomii de marcă ai zilelor noastre, m-a asigurat că era convins că Pământul a primit nu o dată vizite din cosmos.
Nici binecunoscutul exobiolog Carl Sagan (SUA) nu exclude posibilitatea ca „Pământul să fi fost vizitat de către reprezentanţii unei civilizaţii extraterestre, cel puţin o dată în decursul istoriei”.
Iar profesorul Hermann Oberth, tatăl rachetelor, mi-a spus aceste cuvinte: „Consider că o vizită pe această planetă a unei specii extraterestre este extrem de probabilă.”
Pentru mine este foarte plăcut să ştiu că, sub presiunea zborurilor spaţiale reuşite, ştiinţa începe să se preocupe de idei care cu decenii în urmă erau tabu. Şi sunt convins că fiecare rachetă trimisă în spaţiu slăbeşte tot mai mult tradiţionala opoziţie la teoria mea despre „zei”.
