AnnaE
#0

Lui Antoine i se păruse dintotdeauna că are vârsta clinilor. Când avea şapte ani, se simţea obosit ca un om de patruzeci şi nouă; la unsprezece, avea deziluziile unui bătrân de şaptezeci şi şapte. Acum, la douăzeci şi cinci de ani, sperând într-o viaţă ceva mai blândă, Antoine a luat hotărârea să aştearnă peste creierul lui giulgiul prostiei. Constatase de prea multe ori că inteligenţa este cuvântul care desemnează prostii bine ticluite şi frumos pronunţate, că este atât de pervertită, încât de multe ori eşti mai avantajat fiind prost, decât intelectual consacrat. Inteligenţa te face nefericit, singuratic, sărac, pe când deghizarea inteligenţei îţi conferă o imortalitate de hârtie de ziar şi admiraţia celor care cred în ce citesc.

  Ceainicul începu să scoată un ţiuit anemic. Antoine turnă apa care bolborosea într-o ceaşcă albastră împodobită cu o lună înconjurată de doi trandafiri roşii. Frunzele de ceai se deschiseră învolburându-se, răspândindu-şi culoarea şi mirosul, în timp ce aburii se înălţau şi se amestecau cu masa de aer. Antoine se aşeză la birou, în faţa singurei ferestre a garsonierei lui răvăşite.

  Îşi petrecuse noaptea scriind. Într-un caiet mare de şcolar, după numeroase tatonări, după pagini de ciorne, reuşise în fine să dea o formă manifestului său. Înainte de asta, se istovise săptămâni în şir căutând o portiţă de scăpare, nişte subterfugii convingătoare. Dar sfârşise prin a recunoaşte groaznicul adevăr: cauza nefericirii lui era propria-i minte. În această noapte de iulie, Antoine consemnase aşadar argumentele care urmau să explice renunţarea lui la gândire. Caietul avea să rămână ca mărturie a proiectului său, în caz că nu va ieşi teafăr din această experienţă periculoasă. Dar fără îndoială că reprezenta în primul rând un mijloc de a se convinge pe sine însuşi de valabilitatea acţiunii lui, căci aceste pagini justificative aveau seriozitatea unei demonstraţii raţionale.

  Un măcăleandru bătu cu ciocul în geam. Antoine îşi ridică privirea de pe caiet şi, parcă spre a răspunde, bătu în el cu stiloul. Luă o înghiţitură de ceai, se întinse şi, trecându-şi o mână prin părul cam gras, se gândi c-ar trebui să fure şampon de la Champion, magazinul din colţ. Antoine nu se considera un hoţ, nu era suficient de neserios pentru aşa ceva şi de aceea subtiliza doar ce-i trebuia: şampon cât o alună presată discret într-o cutiuţă de bomboane. La fel proceda pentru pastă de dinţi, săpun, cremă de ras, boabe de struguri, cireşe; astfel, luându-şi dijma, ciupea zilnic de prin marile magazine şi supermarketuri. Neavând destui bani nici ca să-şi cumpere toate cărţile pe care le dorea, şi constatând acuitatea supraveghetorilor şi a porţilor de securitate de la F. N. A. C., fura cărţile pagină cu pagină şi le reconstituia la adăpost, în apartamentul său, ca un editor clandestin. Fiecare pagină, fiind câştigată print-un delict, căpăta o valoare simbolică mult mai mare decât dacă ar fi fost lipită şi pierdută printre suratele ei; desprinsă dintr-o carte, şterpelită, pe urmă legată la loc cu răbdare, ea devenea sacră. Biblioteca lui Antoine număra astfel vreo douăzeci de cărţi reconstituite în preţioasa lui ediţie particulară.

  Pe când se lumina de ziuă, epuizat de noaptea albă, se pregătea să dea o încheiere proclamaţiei lui. După o clipă de şovăială cu capătul stiloului între dinţi, începu să scrie, cu capul aplecat aproape de caiet, trecându-şi limba peste buze: „Nimic nu mă enervează mai mult decât poveştile în care eroul, la final, va ajunge în situaţia lui de la început, după ce a câştigat ceva. Şi-a asumat riscuri, a trăit aventuri, dar, la sfârşit, va cădea tot în picioare. Nu pot să particip la această minciună: să mă prefac că nu cunosc deja cum se încheie totul. Ştiu că această călătorie în prostie se va transforma într-un imn al inteligenţei. Va fi mica mea Odisee personală, iar după multe încercări şi aventuri primejdioase voi sfârşi prin a ajunge înapoi în Ithaca. Simt deja mirosul acela de ouzo şi de foi de vită umplute. Ar fi o ipocrizie să n-o spun, să nu spun că, încă de la începutul poveştii, se ştie că eroul va scăpa, ba chiar va ieşi înnobilat de atâtea încercări. Un deznodământ construit în mod artificial pentru a părea firesc va proclama o lecţie de genul: «E bine să gândeşti, dar trebuie să profiţi de viaţă.» Orice am spune, orice am face, există întotdeauna o morală care paste pe imaşul personalităţii noastre. Este miercuri 19 iulie, soarele se hotărăşte în sfârşit să iasă din ascunzătoare. Aş vrea să pot spune, la încheierea acestei aventuri, precum personajul Joker din Full Metal Jacket: «Sunt într-o lume de rahat, dar sunt viu şi nu mi-e teamă.»„

  Antoine puse jos stiloul şi închise caietul. Bău o gură de ceai; dar lichidul se răcise, îşi dezmorţi oasele şi încălzi nişte apă pe micul reşou de camping pus direct pe podea. Măcăleandrul ciocăni cu pliscul în geam. Antoine deschise fereastra şi puse un pumn de seminţe de floarea-soarelui pe pervaz.

  Pe jumătate, familia lui Antoine se trăgea din Birmania. Bunicii lui din partea tatălui veniseră în Franţa prin anii treizeci, pe urmele lui Shan, ilustra lor strămoaşă, care, cu opt secole în urmă, descoperise Europa. Shan era o aventurieră botanistă; o pasionau artele, leacurile, încerca să schiţeze o cartografie a regiunii. După fiecare expediţie se întorcea la Păgân, oraşul ei natal, îşi regăsea familia şi le împărtăşea alor ei şi învăţaţilor descoperirile făcute. Anawratha, primul mare suveran birman, a auzit de pasiunea ei pentru cercetare şi aventură şi i-a oferit mijloacele materiale şi financiare pentru a descoperi vasta lume necunoscută. Luni în şir, Shan şi echipajele ei au călătorit pe uscat, pe mare, şi s-au rătăcit destul cât să găsească drumul spre Lumea Nouă, Europa. Traversând Mediterana, au debarcat în sudul Franţei şi au ajuns până la Paris. Au oferit mărgele de sticlă şi haine din mătase proastă indigenilor din ţinuturile europene şi au încheiat acorduri de negoţ cu şefii acestor triburi palide, înapoindu-se acasă, Shan a avut parte, pentru descoperirea ei, de o primire triumfală; a fost sărbătorită şi şi-a sfârşit zilele în glorie. În mijlocul tulburărilor şi violenţelor din secolul XX, bunicii lui Antoine au hotărât să plece pe urmele strămoaşei lor, cu speranţa de a găsi o fericire pe potrivă. Se instalaseră aşadar în Bretania, la începutul anilor treizeci; în 1941 au fost chiar întemeietorii celebrei celule de rezistenţi F. T. P. Birmania. Se integraseră treptat, învăţaseră bretona şi, ceva mai greu, să le placă stridiile.

Attachments