OCHII ŞERPOAICEI
Zice-se că trăia în vechime un tăietor de lemne pe nume Nihaci. Odată, coborând el de pe munte, cum tocmai trecea printr-o poiană, zări ceva negru încolăcit în jurul unui copac şi care se mişca de parcă era o vietate.
Nihaci nu era fricos din fire, dar simţi că îl trec fiorii. Se opri şi, uitându-se mai bine, rămase încremenit. O femeie necunoscută era legată de tulpina copacului cu o funie neagră. Tăietorul de lemne se apropie cu băgare de seamă, dar îi cuprinse şi mai tare spaima : nu cu o frânghie era legată femeia de trunchi, ci chiar cu cosiţele ei lungi şi negre ca pana corbului. Ţinea ochii închişi, de parcă şi-ar fi pierdut simţirea. Nihaci se înduioşa, învin-gându-şi sfiala şi teama, desfăcu nodurile părului. Femeia căzu la pământ, dar după câteva clipe răsuflă adine şi deschise ochii. Era tânără şi nespus de frumoasă...
- Ce ţi s-a întâmplat ? Cine te-a năpăstuit atât de rău ? o întrebă Nihaci.
Râuri de lacrimi porniră să curgă din ochii femeii. Şi zadarnic o descusu tăietorul de lemne cu blândeţe, căci ea nu scotea o vorbă, ci doar suspina întruna, cu fruntea plecată. Flăcăul zăbovi cât zăbovi lingă dânsa, iar în cele din urmă, plin de nedumerire, voi să-şi caute de drum. Deodată, femeia se ridică şi strigă după el :
- Opreşte-te ! Aşteaptă puţin !
-Nihaci întoarse capul, iar femeia continuă cu glas rugător :
- Nu mă lăsa singură în codru ! îngăduie să vin cu tine...
Nihaci nu izbutise să afle cine era femeia aceea, nici de unde se ivise, dar cum ai putea oare să părăseşti o fiinţă în restrişte ? O luă cu sine şi-i dădu adăpost în bordeiul lui.
Trăi femeia în coliba tăietorului de lemne o săptă-mână, două, dar niciodată nu aduse vorba despre ce i s-a intâmplat. Şi apoi, Nihaci nici n-o mai iscodea : înţelesese şi el că la mijloc trebuie să fie o taină.
După o vreme însă, flăcăul îşi luă inima-n dinţi şi-i zise :
- Ce-ar fi să te măriţi cu mine ? Iţi voi purta de grijă întreaga viaţă, cu dragoste şi cu râvnă. :
- Iţi sunt recunoscătoare că ţi-ai oprit privirea asupra unei biete făpturi ca mine, răspunse străina. Primesc să fiu soţia ta, dar mai întâi făgăduieşte-mi că nu mă vei întreba niciodată nimic.
- Ce-a fost a fost, răspunse Nihaci. Pentru mine nu are nici o însemnătate. Nu te voi ispiti nicicând cu întrebări fără rost.
Nihaci o luă de nevastă şi duseră un trai fericit. După un răstimp, tânără soţie îl vesti că a rodit sub inimă un prunc. Iar când îi veni sorocul să nască, îi spuse barbatului :
- Ridică în jurul casei o îngrăditură înaltă. Dar vezi să nu care cumva să te uiţi înăuntru până nu-ţi voi ieşi eu în cale cu copilul în braţe.
Nihaci făcu întocmai : împrejmui coliba cu un gard înalt şi rămase afară să aştepte, după cum i se poruncise. Aşteptă el o zi, două, trei, dar iată că începu să-l cuprindă îngrijorarea. Nu-şi mai afla locul şi pacea. „O fi născut cu bine? se întreba. O mai fi trăind oare sărmana mea nevastă ? Dar pruncul ?
Până la urmă nu-l mai rabdă inima, sfredeli în gard o găurică şi se uită... Dar abia aruncase o privire, că i se tăiară picioarele de frică şi simţi că e gata, gata să leşine : în colibă zăcea o şerpoaică uriaşă, care înfăşurase în inelele ei un prunc. Printr-o sforţare dincolo de puterile lui, Nihaci îşi veni în fire şi se îndepărtă buimac. Rătăci astfel multă vreme în neştire, căinându-se amar :
- Înseamnă că nevastă-mea nu e femeie, ci şerpoaică. Dar dacă m-am însurat cu ea, nu mai am ce face. Pesemne că aşa mi-a fost scris... Vai mie ! De ce n-am ascultat-o ? De ce am privit, ca să-mi pierd liniştea pentru totdeauna ?
Peste şapte zile, nevasta, cu ochii scăldaţi în lacrimi, ieşi din casă purtând în braţe un fecior de toată frumuseţea :
- Doar te rugasem, vai, cât te rugasem, să nu te uiţi ! Neascultarea ta ne-a adus nenorocirea şi, iată, va trebui să-ţi dezvălui taina... Află că zeul munţilor s-a mâniat atât de aprig pe mine, încât m-a blestemat să mă schimb într-un şarpe uricios. Îmi era totuşi îngăduit să iau când şi când chip omenesc. Iar dacă aş fi întâlnit un prieten credincios, care să mă îndrăgească şi să nu-şi calce niciodată euvântul dat, aş fi rămas pururea cu înfăţişare omenească. Dar tu n-ai ştiut să-ţi ţii legământul. De-acum sunt osândită să rămân şerpoaică, pentru totdeauna. Rămâi cu bine, Nihaci ! Eu voi merge să vieţuiesc pe fundul lacului acela de munte. Ai grijă de copilul nostru, veghează-l şi ocroteşte-l !
Nihaci văzu cu uimire şi groază cum femeia se schimbă până la jumătate în şarpe : în loc de picioare îi crescuse o coadă solzoasă şi încolăcită. Omul luă copilul în braţe şi îngână :
- Mă părăseşti, fie... Dar cum o să cresc eu singur un copil de ţâţă ? Cu ce-o să-l hrănesc oare ?
- De câte ori va începe să plângă, dă-i asta. O să-i înlocuiască laptele meu. .
Spunând aceasta, femeia îşi scoase ochiul stâng şi-l puse în palma bărbatului, apoi se făcu nevăzută. În locul ei rămase şerpoaica. Şi cu singuru-i ochi, şerpoaica se uită lung la mâhnitul Nihaci, ca spre a-şi lua rămas bun şi, încet, porni să se târască înspre lacul de munte.
Tăietorul de lemne îşi boteză fiul Botaro şi îl îngriji cum se pricepu şi el mai bine. Cum începea pruncul să plângă, îi ducea la gură ochiul fostei sale neveste. Se vede treaba că ochiul acela păstra în el întreaga căldură şi duioşie a sinului de mamă, căci copilul îndată se liniştea şi zâmbea fericit. Dar iată că ochiul - începu să scadă, se făcu tot mai mic, iar în cele din urmă secătui cu totul. Micul Botaro începu să plângă amarnic. Taică-său căuta şi îi dădea ba una, ba alta, dar zadarnic. Zbuciumul acesta îl istovi cu totul pe Nihaci. Îşi legă copilul în spate şi porni să caute lacul de munte. Rătăci multă vreme prin păduri şi stâncării, până când, deodată, înaintea lui străluci, într-o vale întunecată, apa albastră a lacului. Se apropie de ţărm şi strigă :
- Unde eşti oare, mamă a micului Botaro ? Răspunde, arată-te ! Am venit cu feciorul.
- Apa se învolbură şi din adâncuri se ivi un şarpe uriaş, cu un singur ochi. Nihaci grăi :
- Copilul nostru e flămând şi nu mai conteneşte cu plinsul. De când ai plecat, s-a hrănit numai cu ochiul tău. Dar ochiul a secătuit, şi mi-e teamă să nu piară de foame. Indură-te de el, dă-i şi ochiul celălalt.
- Bine, am să i-l dau şi pe celălalt, răspunse cu mare tristeţe- şerpoaica. Dar voi rămâne oarbă şi n-am să mai pot deosebi zorile de asfinţit. De aceea, rogu-te, pune un clopot aici, pe malul lacului, şi sună-l în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară. Astfel o să ştiu şi eu că s-a ivit o nouă zi, ori că a coborât întunericul.
Îşi scoase de sub pleoapă ochiul drept şi i-l dete lui Botaro, care scâncea întruna. Apoi spuse:
- Ai grijă de copilul nostru, bărbate. Tare mi-e greu să mă despart de voi, dar n-am încotro, mă apasă blestemul necruţător. Voi purta însă de grijă şi mai departe odorului nostru.
Atunci, din orbitele goale i se prelinseră două lacrimi de sânge, apoi trupul ei uriaş pieri în străfunduri. Copilul duse lacom la gură ochiul mamei, liniştindu-se ca prin minune.
Nihaci ceru de la templul vecin un clopot mare, îl atârnă de o creangă lângă lacul din munţi şi începu să-l sune în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară. În felul acesta, şerpoaica oarbă ştia că a răsărit soarele, ori că s-a lăsat iarăşi noaptea pe pământ.
Când isprăvi şi cel de-al doilea ochi, Botaro crescuse mare de-acum, era atât de zdravăn şi de puternic, încât toţi se minunau.
Odată, pe când împlinise zece ani şi se juca voios cu copiii din sat, în mintea lui încolţi un gând stăruitor, care nu-i mai dădu pace : „Fiecare dintre băieţii aceştia are o mamă. Eu de ce nu am ?"
Începu să-l descoase pe Nihaci, care, înduplecându-se în cele din urmă. Îi povesti totul. Băiatul îşi spuse în sine cu hotărire : „Chiar dacă mama mea e o şerpoaică fioroasă, tot vreau s-o văd, fiindcă ea este cea care mi-a dat viaţă".
A doua zi în zori, Botaro ieşi tiptil din casă şi porni către lacul de munte. Se opri la ţărm şi strigă din răsputeri : - Mamă, mamă, arată-te ! Sunt eu, Botaro, fiul tău !
Apa se învolbură şi din adâncuri se arătă marea şerpoaică oarbă. Mai întâi, băiatul se sperie şi o luă la fugă. Dar deodată îşi aminti că, din dragoste pentru el, maică-sa şi-a jertfit lumina ochilor. Se întoarse grabnic şi, luând şerpoaica de gât, începu să plângă şi să şoptească : - Mamă, măicuţa mea scumpă...
Lacrimile copilului se prelinseră peste orbitele goale ale şerpoaicei şi în aceeaşi clipă ea îşi recapătă vederea, schimbându-se deodată în femeia care fusese odinioară.
- Botaro, Botaro, n-ai şovăit, nu ţi-a fost frică să vii singur în adâncul codrului şi să mă strângi la piept! Nu te-ai temut de înfăţişarea mea hâdă... Iată, blestemul zeului munţilor şi-a pierdut puterea asupră-mi şi mi-am redobândit pentru totdeauna chipul omenesc.
Cu aceste vorbe, mama îşi îmbrăţişa strâns feciorul şi porniră veseli spre casă. Din ziua aceea trăiră tustrei fericiţi şi rămaseră împreună toată, viaţa.
Aici ascultati poveastea audio : ............https://latimp.eu/ochii-mamei-vulpea-alba-basme-japoneze-teatru-audio-la-microfon-1984/