POVESTEA GÎNDACILOR AURII
Demult, demult de tot, trăia la poalele muntelui Hikozan un om sărman, pe nume Tokubei. Toată viaţa muncise Tokubei plin de hărnicie, dar iată că acum spre bătrâneţe îl doborâse o boală nemiloasă. Din ziua aceea sărăcia se cuibărise şi mai amarnic în coliba lui. O singură întrebare îşi punea în fiecare zi : .,Muri-voi oare astăzi, de foame, sau am să mă mai chinuiesc aşa până mâine ?" Omul era văduv. De pe urma răposatei neveste îi rămăseseră doi copii : un băiat şi o fată. Într-o zi îi chemă la căpătâiul său şi le spuse cu lacrimi în ochi :
- Dragii mei, iertaţi-mă că nu mai sunt în stare să vă agonisesc hrana zilnică. Vedeţi şi voi cum zac aici, sleit de puteri...
- Nu-ţi mai face inimă rea, iubite tată, îi răspunse fiul, pe nume Ghenkici. Nu te mai gândi la noi. Singurul lucru care ne mâhneşte e că nu-ţi putem cumpăra leacuri, să te tămăduieşti mai degrabă. Am răbda bucuroşi orice, numai să te vedem iarăşi sănătos. Apoi adaogă după câteva clipite de gândire : Chiar astăzi am să mă duc la unchiul' Gonza şi o să-l rog să ne împrumute nişte bani. Cu banii aceştia tu te vei face bine, iar surioara Yuki nu va mai scânci de foame.
- Vai, fiule, zise omul cu tristeţe, ai uitat oare că acest Gonza e un zgârcit fără pereche ? Mi-e frate ..
Într-adevăr, dar are un suflet de câine. Când biată maică-ta era pe moarte, Gonza n-a vrut măcar să vină s-o vadă. Iar acum, deşi ştie bine că sunt bolnav pe patul morţii, nici nu se sinchiseşte. Nu, nu bani vei căpăta de la el, ci doar cuvinte de ocară. Pentru un bănuţ de aramă, Gonza ar fi gata să se spânzure.
- Dar nici aşa nu putem sta, aşteptând moartea !
- Ce alta putem face, bietul meu copil ?
- Las' pe mine, tată.
Şi zicând acestea, Ghenkici ieşi grăbit din casă. Afară ploua cu găleata. Nici el nu ştia prea bine încotro s-o apuce, în faţa tatălui se arătase încrezător şi hotărât, dar acum îşi simţea inima plină de nelinişte. Pe nesimţite, paşii îl purtară până-n pragul casei lui Gonza. „Poate că, totuşi, unchiul se va milostivi de noi, îşi zise. Doar n-o'fi având inima atât de împietrită."
Însă toate se întâmplară după cum prevăzuse tatăl. Posomoritul Gonza nici nu voi să-l asculte până la capăt :
- Şi de ce-ai venit tocmai la mine ? Nu am bani pentru calici ca voi. Hai, şterge-o !
- Unchiule, pentru datoria aceasta îţi voi munci zi şi noapte, cât socoteşti dumneata. Nu înţelegi că tata e pe moarte ?
- Unii mor, alţii trăiesc. Eu nu pot schimba ursita. Hai, pleacă mai repede din casa mea. Ah, netrebnicule, ia te uită cum mi-ai murdărit tatami-ul * cu încălţările tale ! Afară !
Sărmanul Ghenkici ieşi eu capul plecat. Cu ochii aburiţi de ceaţa durerii şi deznădejdii, rătăci multă vreme în neştire. Se dezmetici în mijlocul unei păduri. Nu-şi dădea seama unde anume se află. De pe crengile brazilor Tatami. Casele japoneze (inclusiv unele apartamente din marile blocuri) sunt pardosite cu o rogojină (groasă de circa 7 cm), confecţionată din paie de orez ; această rogojină se numeşte tatami. Pe tatarni, direct, se aşează saltele obişnuite pe care dorm japonezii.
şi eriptomerilor cădeau picături grele, ca şi cum întreaga fire ar fi plâns de mila lui. Deodată auzi un glas blajin care-l striga :
- Opreşte-te, Ghenkici ! încotro ?
- Cine mă strigă ? întrebă surprins băiatul.
În mijlocul cărării se ivi ca din ipământ un bătrân înalt, cu barba căruntă. În mină avea o pereche de gheta - de lemn, prăpădite şi murdare.
- De ce plângi ? îl iscodi moşneagul.
- Fiindcă am mare nevoie de bani şi nu găsesc nicăieri.
- Şi ce vrei să faci cu banii ?
- Să cumpăr leacuri şi câţiva pumni de orez.
- Pentru tine ai nevoie de toate acestea sau pentru altcineva ?
- Dacă mi-ar fi trebuit mie. n-ai fi văzut vreo lacrimă în ochii mei, moşule. Dar tata e bolnav şi lipsit de puteri,
Yuki, surioara mea rabdă de foame.
- Dacă-i aşa, atunci primeşte în dar încălţările acestea, zise bătrânul, întinzându-i sandalele de lemn.
- Ce să fac cu ele ? întrebă copilul dezamăgit.
- Sandalele îţi vor aduce banii de care .ai nevoie. Incalţă-le numai şi vei vedea. La fiecare pas o să vezi cum răsar galbenii de sub tălpile lor. Însă fiicu luare-aminte : dacă vreodată te vei lăsa ispitit de lăcomie şi vei râvni aurul numai pentru tine, ţi se va întâmpla o mare nenorocire. Să nu uiţi asta ! Iar acum grăbeşte-te să ajungi la tatăl tău şi la sora ta.
Zicând acestea, unchiaşul se făcu nevăzut. „Te pomeneşti că mi s-a năzărit", îşi spuse Ghenkici uitându-se buimac pe cărare. Dar sandalele din mâna lui mărturiseau că bătrânul nu fusese o nălucă. Porni spre casă plin de nerăbdare, iar de îndată ce intră în colibă îşi puse sandalele în picioare, făcând câţiva paşi. Sub tălpile lui banii de aur luceau ca nişte stele...
Cu banii aceştia, Ghenkici cumpără leacuri şi mâncare din belşug. Tatăl se tămădui în curând, iar surioara Yuki nu mai plânse niciodată de foame. Trăiau tustrei fericiţi, cu înţeleaptă cumpătare.
Vestea despre încălţările vrăjite se răspândi însă iute " în tot ţinutul. Unul după altul veneau oamenii la uşa lui Ghenkici să-i ceară împrumut sandalele de lemn. Şi tuturor băiatul le punea aceeaşi întrebare :
- Ai nevoie de banii aceştia pentru tine însuţi sau pentru altcineva ?
Numai după ce se încredinţa că omul nu e lacom de avuţie şi că vrea doar să aline suferinţele altora, îi dădea încălţările jinduite.
Dar într-o zi iată că auziră în prag un glas mieros :
- Acasă eşti, frăţioare ? Sunt eu, Gonza, am venit săj văd cum o mai duci. O, dragul meu nepot, ce mare şi voinic te-ai făcut ! După cum văd, tare bine vă mai merge. Iar eu, ca prostul, îmi făceam griji din cauza voastră. Cum te simţi, iubite frate ? Zdravăn, în putere... Păzeş-te-ţi sănătatea, că-i mai de preţ ca aurul.
Tokubei îl privi lung :
- Ce vânt te-aduce pe la noi, frate Gonza ?
- Păi cum, nu era firesc să mă îngrijoreze soarta*, fratelui meu bolnav ?
Gonza vorbea cu Tokubei, dar nici nu se uita la dânsul, privirile lui lacome rămâneau nedezlipite de sandalele fermecate. Tokubei clătină din cap cu amărăciune :
- Înţeleg eu prea bine de ce-ai venit. Nu grija faţă de mine te-a îndemnat să-mi păşeşti pragul, ci ispitirea aurului. Hain suflet mai ai ! Vezi-ţi de drum, Gonza.
- He, he, he, râse zgârcitul, tu uiţi pesemne, iubite frate, că sandalele nici nu sunt ale tale, ci ale fiului tău Ghenkici. Ţie nu ţi-am cerut nimic. Apoi, întorcându-se către băiat : - Bunul, dragul meu Ghenkici, orice s-ar spune, eu sunt singurul tău unchi, împrumută-mi sandalele numai pentru o singură noapte.
- Pentru o singură noapte, unchiule ? Eu ţi le-aş da bucuros, dar...
- Lasă, Ghenkici,. nu-l mai întreba nimic, dă-i sandalele, porunci Tokubei.
Nici nu sfârşise bine vorba tatăl băiatului, că Gonza înşfacă sandalele de pe tokonoma l şi o luă la fugă spre casă de-i sfârâiau călcâiele, Ghenkici rămase câtăva vreme pe gânduri, apoi spuse :
- Mă tem să nu i se întâmple ceva rău unchiului Gonza. Doar ştii şi tu, tată, ce-a spus moşneagul din păddure : „Asupra celui ce va încălţa sandalele mânat de lăcomie, ”se va abate o mare nenorocire". Alerg după el !
Ghenkici porni în goană către casa lui Gonza. Păşi plin de nelinişte pragul şi, ce să-i vadă ochii ? în mijlocul odăii se înălţa o movilă de galbeni, pretutindeni erau risipiţi galbeni, iar printre ei mişuna cu iuţeală un gândac, un gândăcel mic de tot, sclipitor ca aurul. Era tot ce mai rămăsese din lacomul Gonza.
De atunci s-au ivit pe lume gândacii aurii.
-----------------------------
1 Cryptomeria japonica - arbore peren, din familia .coniferelor, originar din Extremul-Orient.
2 Sandale cu talpa de 'lemn.
1 Tokonoma - în casele japoneze, o firidă în perete, un fel de altar al familiei, în care era plasată imaginea lui Buda, împreună cu un aranjament floral, o pictură şi tămâie arzândă. Înaintea tokonomei erau invocaţi zeii. Tot aici se păstrează şi obiectele de preţ (săbii moştenite din vechime, obiecte de artă).