SOŢIA VULPE
Trăia în vremurile de demult un mikado 1 care stăpânea întinse domenii de vânătoare, bogate în fel- de fel de ani-onale şi păsări. Odată, keraii 2 mikado-ului puseră la cale pentru el o vânătoare de vulpi.
Pe când vânau ei, din tufişuri ieşi deodată o vulpe albă, care se piti chiar la picioarele unui kerai, pe nume lasunari, şi începu să-l roage cu glas tremurător :
- Fii milostiv, Iasunari ! Cruţă-mă măcar până în ziua când voi da viaţă puilor mei.
lasunari o eliberă pe vulpea cea albă, îi dădu drumul să plece. Nu după multă vreme, mikadoul află de isprava asta şi-l alungă pe vinovat într-un ţinut îndepărtat şi jpustiu.
lasunari avea o soţie tânără care se numea Kuzunoha - Frunză de Iederă. Kuzunoha nu voi să-şi urmeze soţul în pribegie şi rămase în capitală, unde traiul era mult mai uşor şi mai plăcut. lasunari însă, care o iubea ca pe lumina ochilor, tânji atât de mult după ea, încât până la urmă se îmbolnăvi. Cele zece slugi credincioase, care nu-l părăsiseră la necaz, îl îngrijeau cu toată dragostea, dar fără să-l poală ajuta cu nimic.
lasunari se topea ca o făclie de ceară. Era limpede că nu mai avea multe zile de trăit, îi dădură de ştire soţiei, dar aceasta tot nu veni.
Afiând despre nenorocirea lui 'lasunari, vulpea albă îuă înfăţişarea Frunzei de Iederă şi porni grabnic către casa, bolnavului. Dar când să păşească înăuntru, încremeni în prag, căci talismanul ţintuit pe uşă îi oprea calea. Încrpu să se roage de slujitori : y
- Scoateţi de-acolo talismanul acela !
Abia după ce i se îndeplini rugămintea vulpea albă putu să intre în casă.
lasunari se bucură nespus că tânăra-i soţie s-a înduplecat să vină la el. Şi din acea clipă prinse să se însănătoşească văzând cu ochii.
După un an, vulpea albă născu un fiu pe care-l numiră Doşimaru.
Trecuse destulă vreme de când lasunari fusese alungat din cetatea împărătească. Şi iată că în cele din urmă mikadoul se învoi să-i dăruiască mult aşteptata iertare. Abia atunci, aflând vestea, adevărata Kuzunoha plecă în grabă să-şi vadă bărbatul. Nu mică îi fu mirarea când găsi în casă o altă Kuzunoha, care semăna cu ea ca două picături de apă. Ba încă, cealaltă nevastă îi născuse lui lasunari şi un fiu...
Văzându-le pe amândouă alături, nimeni, nici chiar lasunari însuşi nu putu să-şi dea seama care dintre ele e cea adevărată. lasunari le porunci atunci să-şi numere anii. Amândouă femeile îşi socotiră vârsta şi astfel ieşi la iveală că vulpea Kuzunoha a împlinit o mie trei ani, iar adevărata Kuzunoha abia treizeci şi trei.
Vulpea albă fu nevoită să plece. Scrise cu lacrimi fierbinţi scrisoarea de rămas bun :
„Acela care mă iubeşte cu adevărat,
Acela va veni la mine,
În depărtata pădure Şinoda."
Doşimaru o iubea din tot sufletul pe vulpea albă, fiindcă ea îi dăduse viaţă, ea era mama lui adevărată. Astfel încât, nu după multă vreme, Doşimaru porni către pădurea Şinoda. Vulpea albă îi ieşi în cale plină de bucurie :
- Bine-ai venit, fiule !
Îl îmbrăţişa cu dragoste, iar la plecare îi dărui un băţ de bambus, povăţuindu-l să nu se despartă niciodată de el.
Primind iertarea mikadoului, lasunari împreună cu ai săi se întoarse în capitală şi începu să trăiască la fel ca înainte.
Odată, ducându-se să se închine la templul lui Sumi-ioşi, zeul mării, lasunari îl luă cu el şi pe feciorul său. Doşimaru primi în dar de la tatăl lui o sută de moni2, să-i aibă de cheltuială, şi ispitit de feluritele minunăţii pe care le vedea, se pierdu de lasunari, rătăcindu-se în mulţime.
Hoinări el cât hoinări, iar după o vreme se pomeni pe ţărmul mării. Deodată, văzu un băieţandru care prinsese o broască ţestoasă şi o chinuia plin de răutate. Lui Doşimaru i se făcu milă de biata vietate şi dându-i băiatului cei o sută de moni, îl înduplecă să slobozeascî broasca.
Dar în. puţină vreme, broasca ţestoasă, care nu înotase prea departe, fu adusă iarăşi la ţărm, de! talazuri. Băiatul cel uricios o prinse iarăşi şi începu s-o schingiuiască şi mai amarnic. Doşimaru însă nu mai avea nici un ban ca s-o răscumpere, începu să-l roage pe băiat :
- Dă-i drumul ţestoasei. Dacă te învoieşti, o să schimb hainele mele cu ale tale.
Doşimaru era fiu de curtean, iar băiatul acela era odrasla unui pescar sărac. Doşimaru avea haine scumpe, iar feciorul pescarului purta nişte zdrenţe prăpădite. Acesta din urmă se învoi bucuros şi, după ce schimbară veşmintele, îi dădu lui Doşimaru broasca ţestoasă. Băiatul duse vietatea la ţărm, o mână către larg şi-i strigă la despărţire :
- Pluteşte, ţestoaso, depărtează-te cât mai iute şi nu te mai lăsa prinsă !
Ţestoasa se cufundă în apă şi pieri.
Doşimaru rătăci pe ţărm multă vreme. Totul în jur îi era necunoscut. Unde să-şi caute părintele ? Deodată, plin de uimire, văzu plutind către el o luntre frumoasă. Din luntre ieşi însuşi stăpânitorul dragonilor 1} care îi spuse :
- Am venit să te poftesc în ospeţie la mine. Tu n-ai scăpat de la moarte o broască ţestoasă oarecare, ci pe însăşi fiica mea prea-iubită, prinţesa Otohime.
Doşimaru se sui în luntre şi pluti către împărăţia de sub valuri a stăpânitorului dragonilor. Frumoasa Otohime îl întâmpină plină de bucurie pe mmtuitorul ei. În cinstea lui Doşimaru puseră la cale petreceri minunate, la care luau parte toate vietăţile mării. Astfel, se scurseră pe nesimţite treizeci de zile, apoi cincizeci de zile trecură ca un ceas... De la o vreme, Doşimaru începu să simtă un fior neliniştit, gândindu-se la părinţii săi. I se făcuse dor să se întoarcă pe pământ şi îi împărtăşi această dorinţă puternicului stăpânitor din adâncuri. Acesta îi îngădui să
1 Conform legendelor vechi japoneze, Stăpânul dragonilor este zeul mărilor, stăpânu] stihiei apelor. Trăieşte pe fundul oceanului intr-un palat superb, împreună cu frumoasa lui fiică Otohime, şi se arată oamenilor luând înfăţişarea unui bătrân majestuo-;
47
plece, iar la despărţire îi făcu trei daruri. Cel dinţii dar era perla fluxului. Când o ridicai sus, deasupra capului, marea năvălea pe uscat, înecând totul cu talazurile ei. Iar când o coborai, marea se întorcea liniştită în matca ei. Al doilea dar era perla saţiului. Când o puneai pe limbă, erai sătul cincisprezece zile în şir, ca şi cum ai fi mâncat din belşug în fiecare zi, iar în afară de asta avea puterea să vindeoe orice boală. Al treilea dar era perla „Urechi-agere". Când o duceai la ureche, pe dată pricepeai graiul tuturor păsărilor şi animalelor, în afară de perlele vrăjite, stăpânitorul dragonilor îi dărui băiatului un rând de haine aurite, călăuzindu-l apoi cu barca până la ţărmul unde se afla templul lui Sumiioşi.
Doşimaru ajunse pe părnânt şi privi în jur. Când pogo-râse în adâncul mării, pe câmpuri iarba abia începuse să înverzească şi orezul abia încolţise, iar acum, lanurile de spice coapte se legănau sub adiere...
Doşimaru era încă un copil. Nu ştia nici ce să facă, nici încotro s-o apuce. Cum stătea el aşa, deodată se apropie în zbor o lebădă albă. Doşimaru duse repede la ureche perla năzdrăvană şi auzi glasul lebedei, prelung :
- Doşimaru, grăbeşte-te către casă ! Mama ta vitregă s-a sfârşit de tristeţe, iar tatăl tău e tare bolnav.
Doşimaru se umplu de mâhnire. Lebăda strigă iarăşi :
- Tu, pesemne că nici nu cunoşti drumul. Vino în urma mea, eu voi zbura încet, călăuzindu-te.
Doşimaru merse în urma lebedei şi în curând ajunse la casa părintească. Pasărea albă grăise adevărul. Ku-zunoha, mama lui vitregă, murise de tristeţe. lasunari zăcea bolnav, abia mai răsuflând.
Doşimaru îl atinse pe tatăl său cu perla vrăjită şi lasunari se făcu pe dată sănătos.
Intr-o zi, Doşimaru Văzu un porumbel care/ se aşezase pe cerdacul casei şi gungurea fără încetare. Băiatul duse grabnic perla la ureche şi desluşi ce spunea zburătoarea :
48
- Doşimaru, Doşimaru, du-te repede în cetatea împărătească ! Dacă nu te duci, rău îţi va părea, fiindcă vei pierde fericirea !
Băiatul îi ceru îngăduinţă tatălui său şi porni înspre capitală. Nu luase nici un fel de merinde, fiindcă avea cu el perla saţiului : era de ajuns s-o pună pe limbă şi cincisprezece zile în şir nu-i mai trebuia mâncare.
Ajunse în preajma capitalei pe la mijlocul zilei, istovit din pricina soarelui arzător, şi se culcă pe marginea drumului, la umbra unui copac. Deodată, veniră în zbor doi corbi. Unul dinspre apus, celălalt dinspre răsărit. Se aşezară pe copacul cu pricina şi începură să grăiască între ei :
- De pe ce meleaguri vii, prietene ? întrebă corbul din răsărit.
- Eu vin din Kumano S răspunse corbul din apus. Pe la noi, anul acesta a fost secetă mare, lumea suferă de foame. Dar pe la voi cum este ?
- La noi în capitală toate ar fi bune, răspunse corbul din răsărit. Numai că oamenii sunt nişte făpturi cumplite. Vraciul Dornan i-a făcut împăratului o vrajă rea. A îngropat sub colţul dinspre nord-vest al palatului2 un şarpe care varsă trei veninuri ucigătoare. Oamenii nu ştiu nimic despre asta. Nici nu le trece prin cap de ce s-a îmbolnăvit împăratul atât de rău. Au chemat fel de fel, de lecuitori, dar nici unul n-a putut să-l tămăduiască pe" împărat, fiindcă preaslăvitul nu se va face bine până când nu vor dezgropa şarpele.
Asta e o veste însemnată !" se gândi Doşimaru şi o porni grăbit spre capitală. Acolo poposi în casa unui prieten al tatălui său„ pe nume Ţunemoto. A doua zi dimineaţa,
Doşimaru începu să colinde prin oraş, cu băţul de bambus în mânî. Mergea şi striga din răsputeri :
- Este demn de milă cel care nu ştie de ce l-a ajuns năpasta !
Tocmai atunci treceau pe stradă slujitorii vraciului Doman. Auzind cuvintele lui Doşimaru, îşi ziseră : .Pesemne că nu degeaba rosteşte băiatul acesta asemenea uvinte cu tâlc !" Şi nici una, nici două, se repeziră asupra ui Doşimaru, să pună mina pe el. Acesta însă îi cotonogi xlravăn cu băţul lui de bambus, încât fură nevolţi s-o ia la fugă cât îi ţineau picioarele.
Ţunemoto auzi întâmplarea şi a rămas uimit de puterea băiatului. Doşimaru îi spuse însă :
- Asta nu-i nimic. Eu pot chiar să-l tămăduiesc pe împăratul nostru.
Ţunemoto îi dădu crezare şi înfăţişându-se la împărat, îl vesti că în capitală a venit un băiat, pe nume Doşimaru, care se leagă să-l tămăduiască de boala lui.
Vrăjitorul Doman, care tocmai se afla în odaia bolnavului, strigă mânios :
- Eu şi numai eu am să-l lecuiesc pe împărat ! Mie mi-a fost încredinţată treaba asta şi n-o să-mi părăsesc îndatorirea din pricina laudelor prosteşti ale unui băieţandru de pe uliţi !
Ţunemoto îşi ieşi din fire :
- Dacă-i aşa, spuse el, atunci să punem la cale o întrecere între Doman şi Doşimaru. Fiecare să-şi arate iscusinţa. Cine se va dovedi mai tare, acela o să-l îngrijească pe împărat.
Zis şi făcut. Mikadoul dori şi el să fie de faţă la întrecerea dintre cei doi vraci, îl chemară pe Doşimaru şi îl aşezară faţă în faţă cu vrăjitorul Doman.
Mai întâi, Doşimaru luă o hârtie şi o puse într-un vas de flori. Apoi o atinse cu băţul de bambus şi deodată hârtia se schimbă într-un pomuleţ. Ramurile lui se acoperiră cu flori roşii şi întreg palatul se umplu de miresme.
Doşimaru luă apoi altă fâşie de hârtie, o tăie în bucăţi mărunte, le atinse cu băţul de bambus şi ele se schimbară în privighetori. Privighetorile zburară pe crengile copăcelului şi începură să cânte. În cele din urmă, Doşimaru bătu de trei ori din palme şi totul pieri.
Înţelegând că se află în faţa unui potrivnic de soi, Doman căzu pe gânduri. Luă două panglici de hârtie şi făcu din ele un şarpe. Şarpele se târî înspre Doşimaru, gata-gata să-l muşte. Dar băiatul nici nu se clinti. Se uită doar o dată la şarpe şi acesta pieri fără urme.
Într-adevăr, chiar dacă-i aşa de mic, e un mare vrăjitor !:: îşi zise Doman. Pe nebăgate "de seamă puse într-o lădiţă douăsprezece lămâi şi portocale, apoi îl întrebă pe băiat :
- Ghiceşte ce-am pus în lădiţă ? Şi câte anume ? Doşimaru, care nu era în stare să ghicească, întrebă încetişor băţul de bambus, iar acesta îi şopti la rândul lui ceva.
- Doisprezece şoareci ! răspunse Doşimaru, după povaţa bastonaşului său de bambus.
Plin de bucurie că l-a învins pe băiat, vrăjitorul deschise lădiţă şi când colo, ce să vezi ? Din toate cutiuţele începură să sară şoareci mărunţi. Erau tocmai doisprezece...
Pricepând că a fost biruit, Doman o luă la fugă. Doşimaru însă ridică deasupra capului perla fluxului şi în aceeaşi clipă un val înalt sosi năprasnic de pe întinsul mării, acoperindu-l cu totul pe Doman. Astfel îşi găsi sfârşitul vrăjitorul cel rău.
Doşimaru coborî perla jos de tot :
- Valule, retrage-te, retrage-te !
Valul se trase înapoi, ascultător. Băiatul spuse apoi :
- Măria ta, porunceşte să se sape sub colţul dinspre nord-vest al palatului. Acolo vrăjitorul a îngropat un şarpe care varsă neîncetat trei veninuri ucigătoare. Acesta e pricina bolii tale.
Slujitorii împărăteşti alergară să îndeplinească porunca. Şi, într-adevăr, aflară acolo, în pământ, şarpele cel veninos. De cum îl striviră, împăratul se vindecă.
Doşimaru primi o răsplată bogată şi se întoarse la casa tatălui său, sprijinit în băţul de bambus.
......................
1 Mikado - „Porţile (înalte ale) Palatului imperial" - titlu echivalent cu împăratul Japoniei.
2 Kerai - în Japonia medievală, slujitor sau vasal, membru al escortei unui demnitar.
1 Zeul Sur.iiioşi este considerat stăpânuî valurilor. El este protectorul navigatorilor. Templul lui se afla pe ţărmul Sumiosi, unde astăzi, pe locul unui sătuc de pescari, se află oraşul Osaka.
2 Mon - veche monedă japoneză.
1 Kumano - localitate în prefectura Wakaiama, unde se află vestite temple şintoiste. În ele se vând amulete de hârtie pe care sunt reprezentaţi corbi. Unii cercetători japonezi consideră că denumirea zeului cinstit în aceste temple - Goojin - se trage de la zeul scandinav Odin, pe umerii căruia stăteau doi corbi care făceau profeţii.
2 Orientarea nord-vestică era considerată „nefericită, fiindcă, zice se, este deschisă invaziei forţelor dt-moniehe.
Vulpe alba poveste japoneza audio...aici......https://latimp.eu/ochii-mamei-vulpea-alba-basme-japoneze-teatru-audio-la-microfon-1984/