Rodica

CONSTITUTIILE DIN ROMÂNIA

Regimurile politice din România si constitutiile lor

De-a lungul existentei sale, România a trecut prin mai multe regimuri politice, fiecare dintre ele flind instaurat prin intermediul unei constitutii.

La începutul secolului al XX-lea, în România functiona regimul liberal, bazat pe Constitutia din 1866 (prima constitutie propriu-zisä din istoria României), promulgată de Carol I, care garanta separarea puterilor în stat respectarea drepturilor libertătilor cetätenilor. Prin introducerea votului universal, Constitutia din 1923, promulgatä de regele Ferdinand, a introdus regimul democratiei liberale, care a durat pânä spre sfârsitul perioadei interbelice.

Prin adoptarea unei noi Constitutii în 1938, regele Carol al Il-lea a impus regimul monarhiei autoritare (dictatura regalä). Dupä abdicarea lui Carol, regimul de dictaturä militalü a lui Ion Antonescu nu s-a bazat pe o constitutie, guvernarea realizându-se prin decrete-legi. Dupä înläturarea lui Antonescu în 1944 de cätre regele Mihai, a fost reinstalată Constitutia din 1923, pentru scurt timp însă, deoarece în perioada urmätoare Partidul Comunist a preluat puterea.

Regimul comunist din România a fost instaurat prin Constitutia din 1948, care a fost anulatä de alte douä constitutii, în 1952 1965. Dupä cäderea regimului comunist, în 1991 a fost adoptatä o nouä constitutie, care confirma revenirea la regimul democratiei liberale.

Constitutiile regimurilor liberal (1866) si democratic (19B)

Inainte de adoptarea primei constitutii propriu-zise a României (cea din 1866), au functionat în spatiul românesc, în secolul al XIX-lea, fie proiecte politice redactate de români care nu au fost puse în aplicare, fie legi cu valoare fundamentalä impuse de străini. In prima categorie putem mentiona Constitutia cärvunarilor redactatä în 1822 în Moldova de Ionică Tăutul sau Osăbitul act de numire a suveranilor românilor redactat în 1838 în Tara Româneascä de membrii Partidei Nationale, conduși de Ion Câmpineanu.

Primele legi cu valoare constitutionalä pentru Tärile Române au fost Regulamentele Organice, adoptate în timpul ocupatiei militare ruse$i din 1829—1834 aplicate începând cu 1831 în Tara Româneascä si 1832 în Moldova. Regulamentele au formulat pentru prima oarä principiul liberal al separatiei puterilor în stat. Astfel, puterea executivä apartinea domnului, puterea legislativä aparține Adunärii Obștești, iar puterea judecätorească apartinea Înaltului Divan.

Regulamentele Organice au functionat ca legi fundamentale în istoria Tărilor Române pânä în 1856, anul adoptärii Conventiei de la Paris de către Marile Puteri. Conform Conventiei, Tara Româneascä Moldova urmau sä formeze un singur stat, numit Principatele Unite ale Moldovei Valahiei, având însä doi domnitori, douä guverne si douä adunări legislative.

În urma dublei alegeri a lui Alexandru loan Cuza, în Moldova (pe 5 ianuarie) în Tara Româneascä (pe 24 ianuarie 1859), s-a produs unificarea celor douä !äli (în 1861 a fost folosit pentru prima datä numele România). Cuza a domnit în confonnitate cu Conventia de la Paris până în mai 1864, atunci când, printr-o lovitură de stat, a instaurat reýnul de domnie autoritarä, bazat pe Statutul Dezvoltätor al Conventiei de la Paris, care oferea domnului puteri sporite. Același Statut înfiinta, pe lângă Adunarea deputatilor, o noua cameră legislativä, numită Senat sau Corp Ponderator. Statutul a fost în vigoare pânä la abdicarea lui Cuza din februarie 1866.

Constitutia din 1866 a fost adoptată în contextul abdicärii lui Cuza si a aducerii pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-

Sigmaringen în mai 1866. Constitutia a fost promulgatä în iulie 1866, fiind prima constitutie propriu-zisä a României. Avea ca model Constitutia belgianä din 1831, flind bazatä pe trei principii liberale fundamentale:

— principiul suveranitätii nationale;

— principiul respectării drepturilor libertătilor cetătenilor; — principiul separatiei puterilor.

Constitutia din 1866 nu făcea nicio referire la puterea suzerană din acel moment, Imperiul Otoman. Mai mult decât atât, Constitutia stabilea clar cä suveranitatea (puterea asupra teritoriului României) apartinea natiunii române. Imperiul Otoman nu putea sä cedeze teritorii care aparțineau României, deoarece teritoriul era nealienabil.

Constitutia din 1866 avea un capitol întreg dedicat drepturilor și liberăților cetătenilor (libertatea conștiintei, a învătământului, a presei,  egalitatea în fata legii etc.). Proprietatea era consideratä „sacrä si neviolabilä". Exercitarea drepturilor era însä permisä doar cetätenilor, iar cetätenia era acordatä doar creștinilor.

Votul, conform Constitutiei din 1 866, era cenzitar, diferentiat în functie de venit (și, în consecință, de impozitul pe care îl pläteau cetätenii statului) în mai multe colegii (3 la Senat 4 la Adunarea Deputatilor), care aveau pondere diferită în vot (marii proprietari alegeau mai multi parlamentari decât cei cu proprietäti mai mici). Acest vot excludea pe cei care nu erau proprietari 9i oferea o pondere mai mare celor cu venituri mai mari.

Constituția din 1866 dedica mai multe capitole instituçiilor statului, a cäror functionare era bazatä pe principiul separatiei puterilor în stat:

— puterea legislativä era exercitatä de domn de Parlamentul bicameral;

— puterea executivă apartinea domnului, care o exercita prin Guvernul condus de un prim-ministru;

— puterea judecătorească era independentä, apallinând Instantelor de judecatä, având în frunte Înalta Curte de Casatie Justitie.

Conform Constitutiei de la 1866, domnul detinea atributii largi, atât legislative (initiativă legislativă si drept de veto), cât si executive (numirea revocarea miniștrilor). Astfel, ar fl putut să guveneze în mod autoritar. În practicä, domnitorul Carol (rege din 1881) nu a făcut abuz de atributiile sale, permiçând o viață politică liberă.

Ca o consecintä a adoptării Constitutiei de la 1866, România modernä a functionat ca un regim liberal, bazat pe respectarea drepturilor pe separarea puterilor în stat.

Constituția de la 1866 a fost modificatä de trei ori:

l) În 1878, atunci când, ca o conditie formulatä de Marile Puteli pentru recunoa$erea independen!ei României prin Tratatul de pace de la Berlin, a fost modificat articolul 7 din Constitutie (s-a eliminat conditionarea legatä de ritul cre$in pentru obtinerea cetäteniei);

  1. În 1884, când a fost modificat sistemul electoral (votul a rämas cenzitar, dar a crescut numärul de colegii) a fost consemnat în Constitutie noul statut al României de regat (care fusese instaurat în 1881);
  2. În 1917, atunci când au fost aduse schimbärile constitutionale necesare adoptärii votului universal si reformei agrare (au fost modificate articolele care prevedeau modalitatea de vot s-a renuntat la articolul care considera proprietatea „sacrä inviolabilä" pentru a se putea realiza exproprieri), aplicate din 1918.

Constitutia din 1923 a fost adoptată în contextul realizării României Mari prin unificarea Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei cu România în 1918. A fost numitä „Constitugia unificării". A fost promulgată de regele Ferdinand în martie 1923 dupä ce a fost adoptată de Parlament, întrunit ca Adunare Constituantă, pe baza proiectului realizat de Partidul National Liberal.

Constitutia din 1923 prelua cele mai multe articole din Constitutia de la 1866. Apăreau însä câteva diferente:

— România devenea „Stat national, unitar indivizibil" (teritoriul ei rämânea „nealienabil");

— institutiile statului rämâneau acelea$, dar ;eful statului era regele (nu domnul, ca în 1866), iar membrii Senatului Adunärii Deputatilor erau alesi prin vot universal (masculin);

— drepturile cetătenilor erau aplicate în cazul minoritäților;

— proprietatea era acum „garantat" (nu mai era „sacrä inviolabilă), iar proprietätile subsolului apartineau statului.

Ca o consecintä a adoptärii Constitutiei de la 1923, România interbelicä a functionat ca un regim democratic, bazat pe votul universal pe respectarea drepturilor minoritätilor.

Constitutiile regimurilor autoritar (1938) si totalitar (1948, 1952, 1965)

Constitutia din 1923 a functionat în istoria României pânä în 1938, atunci când a fost instaurat primul regim nedemocratic: regimul autoritar al lui Carol al Il-lea. In timpul regimului totalitar comunist au functionat în România alte trei Constitutii: cea din 1948, cea din 1952 cea din 1965.

Constitutia din 1938 a fost adoptatä în contextul loviturii de stat a regelui Carol al Il-lea din februarie 1938, prin care s-a instaurat regimul de monarhie autoritarä (dictatura regalä). Constitutia a fost redactatä de Istrate Micescu (jurist al regelui Carol) a fost supusä votului popular prin referendum (prima consultare popularä în care au votat femeile în România).

Constitutia din 1938 se despärtea de traditia liberal-democraticä a constitutiilor anterioare. Deși teoretic se menținea, separarea puterilor, nu mai functiona, deoarece regele detinea acum puteri extinse: putea dizolva Parlamentul, numea destituia Guvernul, avea initiativa legilor. Se mentinea un Parlament, însä o parte importantä din membrii acestuia era numitä direct de rege.

La capitolul privind drepturile si libertätile cetätenești, se introducea o sectiune privind datoriile românilor (inclusiv interdictia de a „propovädui prin viu grai sau în scris schimbarea formei de guvernämânt a Statului").

Constitutia din 1938 a stat la baza regimului autoritar al lui Carol al Il-lea, care a durat doar pânä în septembrie 1940. Dupä abdicarea lui Carol, fiul său, Mihai, a oferit întreaga putere lui Ion Antonescu, devenit „conducător al statului".

Regimul autoritar al lui Antonescu nu s-a bazat pe o constituție, guvernarea fäcându-se prin decrete-legi, cum ar fi Decretul-lege de înfiintare a Statului nalional-legionar din septembrie 1940, prin care Antonescu împărtea puterea cu Legionară sau Decretul-lege privind militarizarea instituliilor si întreprinderilor de stat particulare din februarie 1941, prin care era instituitä dictatura militarä.

Pe 23 august 1944, regele Mihai 1-a înlăturat pe Antonescu a preluat puterea. A fost reinstituită Constitutia din 1923, în dorinta revenirii la un regim democratic. Acest lucru nu a fost posibil, deoarece în perioada 1945—1947, Partidul Comunist a acaparat institutiile statului, preluând puterea.

 

 

Constitutia din 1948 a fost adoptatä în contextul abdicärii regelui Mihai, pe 30 decembrie 1947, a proclamärii Republicii Populare. A fost o constitutie de tranzitie, prin care se realiza trecerea de la regimul democratic la regimul stalinist.

Potrivit Constitutiei, organul suprem de conducere în stat era Marea Adunare Nationalä, care avea atât atributii legislative cât și pe cele specifice functiei de al statului (putea sä declare räzboi și să încheie pace). Ea alegea un Prezidiu, al cärui președinte era considerat seful statului. Tot ei îi era subordonat Consiliul de Miniștri, organismul executiv. În fapt, întreaga putere apartinea partidului unic (Partidul Muncitoresc Român), din care ticeau parte atât membrii Marii Adunäli Nationale cât membrii Consiliului de Mini§tli. Partidul însä nu era mentionat în Constitutie.

Constitutia consemna drepturile și libertătile cetätenești (au apărut drepturi noi, precum dreptul la muncä sau egalitatea femeilor cu bärbatii), însă exercitarea lor era posibilä doar dacä nu intra în contradictie cu noua ordine democratică.

Constitutia din 1948 continea o serie de prevederi economice necesare proceselor de nationalizare (din 1948) colectivizare (din 1949).

Constitutia din 1952 a fost adoptatä în contextul în care partidul a reușit să-și impună suprematia asupra societătii. A fost o constitutie tipic stalinistă, în care noile evolutii sociale și politice (desfiintarea proprietătii private si rolul conducätor al partidului, mentionat acum în Constituție) erau accentuate. Restul prevederilor erau aceleași ca cele din 1948.

Constitutia din 1952 a fost modificată în 1961, atunci când s-a instituit Consiliul de Stat, ce a înlocuit Prezidiul Marii Adunäri Nationale. Astfel, noua titulaturä a statului devenea cea de „presedinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române".

Constitutia din 1965 a fost adoptatä în contextul schimbării numelui tärii, din Republica Popularä Românä în Republica Socialistă România, a numelui partidului, din Partidul Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român. Ambele schimbări au fost initiate de noul secretar general al partidului, Nicolae Ceaușescu. Constitutia mentiona rolul conducätor al partidului încä de la început si consemna sfârșitul edificării socialismului si trecerea spre o nouä etapă, cea a construcției comunismului.

Constitutia din 1965 a fost modificatä în 1974, atunci când a fost creatä functia de pr§edinte al Republicii Socialiste România pentru Nicolae Ceaușescu.

Revenirea la democratie: Constitu!ia din 1991

Regimul comunist din România a durat pânä în decembrie 1989. Noua clasä politică instaurată și-a exprimat dorinta de revenire la regimul democratic la economia de piată. Această trecere a fost consfințită prin adoptarea noii Constitutii din 1991, adoptată de Parlament în calitate de Adunare Constituantä în noiembrie si intratä în vigoare în urma referendumului din decembrie 1991.

Constitutia din 1991 revine la tradiția democraticä anterioarä anului 1938. România rămâne republică, dar redevine „stat national, suveran independent, unitar indivizibil".

Este reinstituit principiul separatiei puterilor:

— puterea legislativä apartine Parlamentului bicameral, format din Senat si Camera Deputatilor;

    — puterea executivä este împärtitä între pre§edinte si Guvern;

   — puterea judecätoreascä este independentä, apartinând instantelor de judecatä.

Drepturile și libertătile cetătenilor (însotite de obligatii) sunt reafimate în Constitutie apar institutii noi care sä vegheze asupra respectärii lor (Avocatul Poporului). Proprietatea privatä este „ocrotitä" (din 2003 este „garantată").

Constitutia din 1991 a fost modificatä în 2003, pentru a crea cadrul constitutional necesar aderärii României la NATO Uniunea Europeanä.