Demult, demult de tot, trăia în ţinutul Omura un bărbat cu nevasta lui. După câţiva ani de căsnicie li se născu un fecior pe care-l numiră Mamicigane. Dar nici nu împlinise băiatul trei ani, când maică-sa muri. Tatăl fu cuprins de tristeţe, dar după o vreme durerea i se risipi şi îşi aduse în casă o nouă soţie. Mama vitregă nu-l îndrăgea defel pe băiat, însă faţă de tatăl acestuia îşi ascundea cu grijă adevăratele simţăminte.
Când Mamicigane împlini nouă ani, tatăl plecă pentru trei luni la Kdo1. Înainte de a porni în călătorie îi spuse nevestei :
- Cât lipsesc eu, poţi să nu faci nici o treabă. Un singur lucru să nu uiţi însă : să-l piepteni pe Mamicigane în fiecare zi.
Mama vitregă îşi petrecu bărbatul până la corabie, apoi se întoarse acasă şi îi porunci băiatului .:
- Du-te în pădure şi taie lemne !
Mamicigane plecă şi se întoarse cu o grămadă mare ide lemne.
- Acum apucă-te şi mătură curtea ! îi porunci mama vitregă.
Şi aşa merseră lucrurile mereu. Nici măcar o singură dată mama vitregă nu puse pieptenele în părul băiatului. Mamicigane muncea din greu în gospodărie, neîngrijit, neprimenit şi în curmd se făcu atât de murdar şi cu părul năclăit, incât parcă ar fi fost un cerşetor de pe uliţi.
După trei luni, din Edo veni o scrisoare în care tatăl îşi vestea apropiata sosire. A doua zi de dimineaţă, Mamicigane îi spuse mamei vitrege :
- Măicuţă, eu voi merge pe ţărmul mării, să-l întâmpin pe tata.
- Bine, du-te înainte. Eu am să mă pieptăn şi am să mă gătesc, apoi vin în urma ta. Mai e destulă vreme.
Mama vitregă îl trimise înainte pe băiat, apoi îşi crestă faţa cu un brici ascuţit, se culcă în pat şi îşi trase plapuma peste cap.
Tatăl se dădu jos de pe corabie şi rămase uimit văzând cât de murdar şi de nepieptănat este Mamicigane.
- Ce-i cu tine ? Parcă nici n-ai fi copilul meu !
- Mama nu m-a spălat şi nu m-a pieptănat niciodată, răspunse bătetul.
- Dar unde-i maică-ta ?
- A spus că va veni în urma mea, după ce se găteşte şi se piaptănă.
Tatăl şi fiul o aşteptară multă vreme pe ţărm. În cele din urmă, văzând că nu mai soseşte, porniră spre casă. Tatăl se miră văzând că tânăra-i soţie zace în pat :
- Ce s-a întâmplat ? Nu cumva eşti bolnavă ?
Mama vitregă se ridică puţin şi dădu plapuma la o parte. Tatăl strigă îngrozit. Faţa femeii era ciopârţită şi plină de sânge.
- Iată ce mi-a făcut fiul tău ! De când ai plecat cu corabia m-a asuprit şi m-a certat în fiecare zi. Mereu îmi striga : „Mamă vitregă, rea şi vicleană !" Iar astăzi s-a repezit, la mine şi m-a tăiat cu briciul. Mi-e şi ruşine, să-mi mai arăt faţa înaintea oamenilor, de aceea n-am venit să te întâmpin.
Tatăl se mânie grozav şi nu mai stătu să asculte dezvinovăţirile băiatului.
- Pleacă din casa mea, fiu nevrednic ! îi strigă. Nu vreau să te mai văd în ochi !
Îl îmbrăcă pe fecior în hainele scumpe pe care i le adusese în dar din Kdo, îl sui în spinarea celui mai bun cal şi-l alungă de acasă.
Mamicigane plecă fără sa ştie nici el încotro. Merse el ce merse şi deodată văzu înainte un râu lung de o mie de ri şi lat de un ri. Cercetă la deal, cercetă la vale, dar nu se afla nicăieri nici un vad.
- Hei, bidiviu al lui Mamicigane. ia-o în zbor peste râu !
Băiatul lovi calul cu biciuşca şi calul zbură ca o pasăre pe malul celălalt. Porni Mamicigane mai departe. Merse ei ce merse până când deodată i se ivi în cale muntele Ibora, cu creştetul încununat de ceţuri albe. Cercetă el, dar nu putea să treacă nici prin dreapta piscului, nici prin stingă lui.
- Hei, bidiviu al iui Mamicigane. zboară peste munte ! Lovi calul cu biciuşca, dar acesta sforăi şi dădu din cap. Îl lovi a doua oară, iar calul se avântă ca o pasăre peste munte.
Mamicigane merse mai departe şi întâlni în cale un bătrân cu plete albe.
- Moşule, nu ştii pe aici pe cineva care are nevoie de un argat ? întrebă băiatul.
- Bogătaşul din casa aceea de pe muntele din apus avea treizeci şi cinci de argaţi, răspunse moşul. Astăzi se împlinesc şapte zile de când s-a prăpădit unul din ei Acolo s-o găsi şi pentru tine ceva de lucru. Numai că tare eşti îmbrăcat frumos pentru o biată slugă...
- Atunci hai să schimbăm veşmintele între noi.
- Cum aşa, feciorule ? Cine a mai auzit să schimbi o îmbrăcăminte atât de bogată pe nişte zdrenţe ca vai de lume ! Mai bine ţine bundiţa asta veche. Ţi-'o dau pe degeaba.
- Moşule, aş fi făcut schimbul ăsta fără nici o părere de rău. Dar dacă tu vrei să-mi dai bundiţa, măcar dă-mi şi lădiţa ta. O să-mi ascund în ea hainele cele bune.
Moşul se învoi. Băiatul îmbrăcă zdreanţă de bundiţa, iar hainele cele mândre precum şi şaua iui frumoasă, le ascunse în lădiţa. Lăsă calul să pască în voie într-un desiş de bambuşi, iar el se duse la bogătaşul de pe muntele din apus şi-l rugă :
- Primiţi-mă şi pe mine slugă.
Bogătaşul îl primi şi Mamicigane începu să muncească în gospodăria acestuia. La început îl trimiseră să cosească fin pentru vite. După o vreme, Mamicigane îi spuse stăpânului :
- Treaba asta nu-i pentru mine. Mi-au ostenit braţele de tot. Mai bine puneţi-mă să mătur curtea.
Stăpânul îl trimise să măture curtea. Dar în eurând, argatul se înfăţişă iar :
- Nici treaba asta nu-mi este pe plac. Uitaţi-vă ce bătături am făcut la mâini ! Mai bine daţi-mî şapte oameni drept ajutor, iar eu o să meşteresc nişte cuptoare în care veţi putea găti mâncarea pentru toţi ai casei deodată. Nu ca acum : unii mănâncă, iar alţii aşteaptă flămânzi, până li se lungesc urechile.
- Fie, n-ai decât să încerci, flăcăule.
Îi dădură ajutoarele cerute şi băiatul se apucă de treabă. Unii cerneau nisipul, alţii zideau pietrele, unii cărau căldări cu apă, alţii tocau paiele şi alţii frământau lutul. În scurtă vreme înălţară şapte cuptoare bune, în rare puteau să fiarbă orez în şapte cazane, săturându-i deodată pe toţi ai casei.
Până atunci, mâncarea de dimineaţă se nimerea să fie gata abia spre amiază. Cea de prânz era gata doar în amurg, iar cina o sfârşeau abia pe la miezul nopţii. Acum însă, chiar la ivirea zorilor, orezul era gata pentru toată lumea. Nu se ridica bine soarele pe cer, că înâncarea de prânz era gata. Abia prindea să se întunece, şi cina aburea în cazane. Oamenii erau totdeauna sătui şi mulţumiţi.
Iar de atunci, Mamicigane nu mai făcea altceva decât să pună lemne pe foc. Oamenii îl porecliseră Cenuşarul, fiindcă era mereu plin de cenuşă şi funingine.
Bogătaşul se bucura :
- Ehei, bun fochist am mai găsit ! îl lăuda el. Rămâi la mine cât îţi va fi voia, flăcăule.
Trecu astfel destulă vreme, într-o zi, bogătaşul spuse :
- Mâine, la templu, va fi o sărbătoare plină de strălucire şi se vor da reprezentaţii1. Ne vom duce cu toţii să privim. Tu ipregăteşte-ne mâncare pentru drum.
A doua zi, abia se luminase că Mamicigane sfârşise de fiert orezul. Stăpânul îl chemă şi-i spuse :
- Vino şi tu cu noi, Cenuşarule.
- Astăzi se împlinesc trei ani de la maartea mamei mele, răspunse flăcăul. Nu pot merge într-un loc unde oamenii se veselesc.
- Prea bine. Atunci rămâi să păzeşti casa.
Stăpânul, cu neamurile lui şi cu toţi slujitorii, porniră spre templu. Se adunaseră acolo o mulţime de curioşi, cită frunză şi iarbă, însuşi prinţul cârmuitor al acelor ţinuturi venise să se bucure şi el de privelişte. Oaspeţii mai de vază se suiseră cu toţii pe o podişcă de lemn, cu acoperiş înalt, de mătase.
Mamicigane se spălă bine până se făcu alb, îşi scoase din lădiţă hainele cele frumoase, se îmbrăcă, se încăltă, apoi îşi chemă calul din câmpia cu bambuşi. Calul sosi
Îndată la porunca stăpânului. Mamicigane îl înşeuă, se urcă în spinarea lui, apoi strigă :
- Hei, bidiviu al lui Mamicigane, porneşte degrabă în zbor !
Lovi calul cu biciuşca, iar acesta zbură ca o pasăre şi se opri chiar lângă podişcă de lemn, în partea dinspre miază-noapte a acesteia. Toţi privitorii strigară într-un glas :
- Uitaţi-vă, uitaţi-vă ! Un zeu luminos a coborât la noi din văzduh, închinaţi-vă înaintea lui!
Se ridicară cu toţii de la locurile lor şi împreunându-şi mâinile ca pentru rugăciune se închinară înaintea Cenuşa-rului. Stăpânul lui Mamicigane se închină şi el ca toată lumea, dar fiica bogătaşului, care avea ochi ageri, îşi spuse în sine : „Păi ăsta e chiar Cenuşarul nostru ! îl cunosc fiindcă are un semn negru pe urechea stingă."
Fata râse cu şiretenie, dar îşi plecă şi ea capul înaintea Cenuşarului..
După o vreme Cenuşarul se întoarse grabnic acasă, îşi lăsă calul să pască în desişul de bambuşi, îşi ascunse hainele cele bune în lădiţă, apoi îmbrăcă iute zdrenţele lui de totdeauna. Făcu focul în toate cele şapte cuptoare şi se culcă pe un morman de cenuşă, punându-şi sub căpătâi o legătură de vreascuri.
Nu târzie vreme stăpânul se întoarse împreună cu ceilalţi.
- Cenuşarule, hei, Cenuşarule, deschide poarta ! Cenuşarul deschise poarta, iar stăpânul îi zise :
-- Păcat că n-ai mers cu noi. Astăzi a coborât acolo din văzduh un zeu luminos, de-o frumuseţe nemaivăzută şi toţi s-au închinat înaintea lui.
- Rău îmi pare. Dacă-aş fi ştiut că se întâmplă asemenea minune aş fi mers şi eu cu voi.
- Poimâine o să mergem din nou la templu. Scoală-te mai devreme şi pregăteşte-ne mâncare pentru drum, îi porunci iarăşi stăpânul.
În ziua hotărâtă, Cenuşarul se sculă în zori, fierse crez mai mult ca de obicei, îi hrăni pe toţi şi le dădu să aibă şi pentru drum. Stăpânul îl îmbie din nou :
- Vino şi tu cu noi, Cenusarule.
- Nu pot. Astăzi se împlineşte un an de la moartea bunicului meu. Nu pot merge acolo unde se veselesc oamenii. Voi răniâne să păzesc casa.
Cenuşarul îi petrecu pe toţi, se spălă în grabă, se îmbrăcă frumos şi când să pună şaua pe cal, fiica stăpânului intră în curte, prefăcându-se că şi-a uitat sandalele acasă.
Nemaiavând încotro. Cenuşarul îi spuse :
- Urcă şi tu cu mine pe cal.
Fata se sui pe cal în spatele lui Mamicigane. Calul săltă în zbor şi se opri chiar lângă podişcă, în partea de răsărit a acesteia. Atunci, Cenuşarul lovi din nou calul cu biciul şi strigă :
- Hei, bidiviu al lui Mamicigane, avântă-te în zbor ! Calul se înălţă uşor ca o pasăre, sări peste acoperiş şi
se opri lângă podişcă, în partea ei dinspre apus. Toţi privitorii strigară :
- Uitaţi-vă ! Din văzduh a coborât o pereche zeiască !
Şi se închinară plini de respect înaintea Cenuşarului şi a fetei.
Iar Cenuşarul cu fata bogătaşului se întoarseră degrabă acasă. Flăcăul dădu drumul calului să pască în desişul de bambus, îşi lepădă hainele cele scumipe, aţâţă focul în cuptoare şi se tolăni pe o grămadă de cenuşă, să se odih-iiească. Iar fata se ascunse în cea mai depărtată odaie a casei, prefăcându-se bolnavă.
Peste puţină vreme se auziră strigăte :
- Hei, Cenusarule, deschide poarta !
Flăcăul deschise poarta. Stăpânul grăi :
- Mare păcat că n-ai mers nici astăzi cu noi ! Ai fi avut ce vedea. O pereche de zei strălucitori a coborât din văzduh şi ne-am închinat înaintea lor.
- Într-adevăr, rău îmi pare că am rămas acasă, răspunse Cenuşarul.
Bogătaşul începu să-şi caute fata prin toate odăile. O a t la zăcând în pat, bolnavă. În casă se iscă zarvă mare. Voiră să trimită îndată după vraci, dar fata le spuse :
- N-am nevoie de nici un vraci. Chemaţi-o mai bine pe preoteasa la mine.
Chemară trei preotese miko şi le porunciră să ghicească te are fata. Se gândiră ele o vreme apoi spuseră :
- Pe fiica voastră a răpus-o o boală grea, care nu se va tămădui atât de curând.
Dar fata le spuse :
- N-aţi fost în stare să ghiciţi adevărul. Chemaţi altă preoteasă, pe aceea care s-a arătat nu demult pe meleagurile noastre.
O chemară şi pe aceea. Preoteasa se uită la fată, apoi rosti :
- Asta nu-i boală trupească, ci de dragoste. Fetei i-a căzut drag unul dintre argaţii voştri. Puneţi-i în mână o cupă cu vin şi lăsaţi-o să i-o dea aceluia pe care-l va alege.
Bogătaşul o ascultă, îi dădu fetei o cupă cu vin şi le porunci tuturor slugilor să treacă în şir pe dinaintea ei Trecură astfel treizeci, şi patru de slujitori, dar nici unuia. dintre ei, fata nu-i întinse cupa.
- Nu mai e nici o slugă prin casă ? întrebă bogătaşul.
- Păi, au trecut toate. Numai Cenuşarul cel zdrenţăros a rămas lângă cuptoarele lui.
- Dacă te gândeşti, şi el e om, ca şi voi. Spuneţi-i să treacă şi el. Dar mai întâi, să se cureţe şi să se primenească.
Stăpânul îi trimise Cenuşarului o haină veche. Cenuşarul se scaldă cu apă fierbinte, se şterse cu haina căpătată în dar şi o aruncă în cocina porcilor.
Auzind aceasta, stăpânul îi trimise o haină nouă-nouţă. Dar Cenuşarul se şterse şi cu asta, lepădind-o ca pe-o otreapă, în spatele grajdului. Atunci, stăpânul îi trimise un veşmint de sărbătoare, cusut cu fir, dar Cenuşarul îşi şterse picioarele cu el şi-l aruncă la gunoi.
Apoi scoase din lădiţă hainele lui cele mândre, se îmbrăcă în ele şi se avântă pe spinarea calului.
De cum îl văzu bogătaşul pe tânărul cel frumos şi strălucitor, îl luă de mină. călăuzindu-l cu respect în odaia de oaspeţi. Boala fetei pieri ca luată cu mâna. Ea îi întinse bucuroasă cupa cu vin alesului ei.
- Fata mea are ochi mai ageri decât mine. zâmbi bogătaşul. Primeşte, rogu-te să-mi fii ginere.
Făcură nunta. Trei zile încheiate ţinu petrecerea, iar într-a patra Mamicigane îi spuse socrului său :
- îngăduie-mi să lipsesc trei zile. Vreau să-mi văd tatăl.
Dar socrul îi răspunse :
- Nu, pentru trei zile nu mă-nvoiesc. îţi ajunge o singură zi, de dimineaţa până seara.
Mamicigane îşi luă rămas bun de la tânăra-i soţie, care-l întrebă :
- Ce cale ţi-ai ales ? Vei merge pe ţărmul mării sau de-a dreptul peste munţi ? *
- Pe ţărmul mării mi-ar trebui trei zile ca să mă duc şi să mă-ntorc. Tatăl tău însă nu mi-a îngăduit să lipsesc decât o singură zi. Aşa încât o voi lua de-a dreptul peste munţi.
- Dacă vei merge peste munţi, spuse soţia, fii cu luare-aminte. Pe coama calului şi pe oblânc vor cădea o mulţime de dude. Oricât te-ar chinui setea pe drum, tu să nu te atingi de ele. Numai una dacă vei gusta, nu ne vom mai revedea nicicând în această viaţă.
Mamicigane o luă de-a dreptul peste munţi, iar ipe oblânc îi căzură o mulţime de dude. Tare erau coapte şi mustoase ! Flăcăul îşi aduse aminte de sfatul soţiei sale şi o vreme se ţinu tare. Era însă o arşiţă cumplită. Gătre amiază i se făcuse atât de sete, încât i se umflase limba în gură. Mamicigane nu mai putu să rabde şi mâncă o dudă. Deodată răsuflarea i se opri şi trupul i se prăvăli pe grumazul calului. Simţind că stăpânul lui e mort, calul începu să sforăie şi zbură ca o pasăre peste munţi. Zburând către creastă îşi îndoi picioarele din faţă. Coborând povârnişul îşi îndoi picioarele dinapoi. Şi astfel îşi aduse stăpânul la porţile casei unde se născuse. Ajuns acolo, necheză de trei ori, cu adâncă jale. Tatăl lui Mamicigane auzi şi ieşi afară :
- Dar acesta e calul fiului meu ! De ce oare nu aud glasul lui Mamicigane ? Du-te de vezi ee se întâmplă !, o trimise el pe soţie.
Soţia deschise poarta, în aceeaşi clipă calul se repezi la ea, sugrumând-o eu dinţii. În poartă se arătă tatăl lui Mamicigane.
- Oo, câtă jale ! Sărmanul meu fecior ! Ai plecat teafăr de la mine şi iată, te întorci acum fără viaţă...
Puse trupul lui Mamicigane într-o butie cu vin şi-l acoperi cu capacul.
În acest timp, soţia lui Mamicigane se frământa plină de îngrijorare :
- Dacă aş şti unde a plecat soţul meu, aş porni pe urmele lui. Iată, a trecut o zi, au trecut două, trei şi el tot nu s-a întors. Nu cumva mi-a încălcat povaţa şi a mâncat din dudele ucigătoare ?
Soţia luă cu sine trei măsuri de apă vie şi porni iute ca vântul peste munţi. Străbătu calea mai repede decât bidiviul celnăzdrăvan al lui Mamicigane şi iată că ajunse la porţile unei case străine.
- Nu-i aici casa lui Mamicigane ? întrebă ea.
- Ba da, aici este, numai că Mamicigane nu se mai află pe lumea asta, îi răspunse cu mâhnire tatăl flăcăului,
- Arătaţi-mi-l, vreau să-l văd chiar aşa, mort, se rugă soţia.
- Nu pot să-mi arăt feciorul unei femei străine.' - Dar eu nu-i sunt străină ! îmi este bărbat şi abia
patru zile au trecut de când a plecat de-acasă şi nu s-a mai întors.
- Dacă-i aşa, iartă-mă.
Tatăl scoase trupul Iui Mamicigane din butea cu vin şi i-l arătă nurorii.
Mamicigane arăta de parcă ar fi fost viu, doar că nu răsufla. Soţia îi spălă trupul cu apă curată, de izvor, apoi îl stropi cu apă vie. Mamicigane deschise ochii şi întrebă:
-" Am dormit oare somnul de dimineaţă ? Saii cel de seară ?
- Nu, n-ai dormit nici somnul de dimineaţă, nici cel de seară, îi răspunse tânăra soţie. Ai dormit somnul morţii, fiindcă nu mr-ai ascultat şi ai rnâncat din dudele ucigătoare. Dar iată, eu te-am stropit cu apă vie şi ţi-am întors suflarea în trup. Să mergem acum.
Tatăl lui Mamicigane se împotrivi :
- Acesta e singurul meu fiu. Nu-l voi mai lăsa să plece de lângă mine.
- Bine, atunci vom rămâne cu tine, tată, spuse tânăra soţie.
Dar Mamicigane nu voi să primească :
- Un fecior nu poate să aibă doi taţi în acelaşi timp. la-ţi un copil de suflet, iar eu voi rămâne pentru ^totdeauna în casa socrului meu şi a nevestei care mi-a scăpat ' vi a ţa.
Tinerii soţi îşi luară rămas bun de la tatăl lui Mamicigane şi făcură calea întoarsă. Se povesteşte că ei şi acum. În fericire şi înţelegere deplină.
...............
Kdo - astăzi Tokio, re.şedinţa cârmuitorului suprem al Japoniei. Din 1868 e capitala ţării, adică şi reşedinţa împăratului.
Din timpuri -străvechi, pe lingă templele japoneze, cu scopul de a atrage pelerini, se organizează spectacole în ai:r liber, sub un acoperământ special amenajat, sau într-o clădire simplă de tipul unei barăci, unde se joacă mistere şi farse, se execută dansuri şi se face teatru de păpuşi. Asemenea spectacole stau la origina teatrului japonez.
Preotesele - execută în templele şintoisle dansuri sacre. Ele se mai ocupă de asemenea cu ghicitul şi cu descântatul