În preajima unei păduri străvechi se privea în iaz moara lui Călifar. Se privea, de când se ţinea minte în bătrânii satului din cealaltă margine a pădurii, şi Călifar era „moş Călifar” din vremi uitate. Moşnegii din Alauteşti îşi aminteau de înfăţişarea-i sură, de ochii lui ce iscodeau tăios din stuful sprâncenilor şi de moara lui cu straşina de-un stânjen. Flăcăii, ce îndrăzniseră să înfrunte până în celălalt capăt pădurea grămădită între Alauteşti şi moară, văzuseră cu ochii flăcăilor de acum optzeci de ani. Dincolo de moară începea Căpriştea: un pământ pietros, scorburos şi plin de mărăcini, în care numai Necuratul trăgea brazdă ou coarnele.
În Alauteşti, în nopţile de vreme rea, torcătoarele spuneau, înviind focul, că moş Călifar îşi vânduse sufletul Satanei pentru nu ştiu câte veacuri şi viaţă că întinsese în iazul morii, sufletelor creştineşti, un laţ vrăjit îşi că morarul procopsea, cu bogăţiile cu care Diavolul ispiti pe Domnul Hristos, pe oricine le poftea şi venea ca să le ceară. Dar laţul diavolesc astfel se înnoda pe sufletul celui ce râvnise procopseala necurată, că acesta îşi sărea din minţi. Bunătăţile cu care îl hărăzea Vicleanul erau atât de multe, şi bucuria cu care îl gâdila era aşa de ascuţită, că nenorocitul îndrăzneţ, perpelindu-se ca un câine încăierat de viespi şi râzând smintit în fericirea lui drăcească, venea de-a rostogolul către iaz şi poticnea în el. Iazul şi moara lui Călifar erau o născocire a întunericului. Acest iaz, în care moara se privea de veacuri, nu era un iaz ca orişicare, pentru că pe faţa lui nu se izvodea, niciodată, nici o undă. De-a pururi, faţa lui sta linsă, limpede, îngheţată, ca un stei de sare străvezie, într-un ram de trestii şi de sălcii. Zăgazul, ce se înălţa în coasta morii, era spuneau creştinii înfioraţi întărit pe dedesubt cu oasele acelora pe care îi ispitiseră comorile Satanei şi veniseră la Călifar ca să-i procopsească. Moara sta, sub învelişul ei cu straşina de un stânjen, ca un cap cu gânduri rele, sub o pălărie trasă peste ochi. Nimeni nu văzuse moara în umblet. Morarul măcina numai pentru stăpânul său Nichipercea şi cine ştie pe ce vreme. Se spunea însă că, atunci când Călifar ridica stăvilarul şi slobozea pe scoc cimpoiul apei, apa fluiera cum fluieră un şarpe încolţit de flăcări iar, de sub făcău, se scurgea în spumegai de sânge. Şi câte nu se mai spuneau! Câţi îndrăzneţi, din sat şi de pe aiurea, furaţi de minţi, prostiţi de Naiba şi sorbiţi de iazul fermecat, nu erau de pomenire şezătorilor din Alăuteşti! Şi frica nevoiaşilor se înghesuia pe lângă vatra pâlpâitoare iar curajul voinicilor stătea drept, cu mâna în pieptar: nouros, gânditor şi pare că gata de-o încercare.
Printre cei voinici era şi Stoicea. Stejar în port, oţel în braţ, isteţ cât vrea însă copil din flori, biet Stoicea, nici tu tată, nici tu mamă, nici tu stare părintească. Îl găsise răposatul popa Radu, în tinda bisericii, la o lună după moartea preotesei şi-l luase în casa-i pustiită. Dar Stoicea nu se făcuse nici de şase ani şi popa Radu îşi urmase soţia în pământ. De atunci sărmanul Stoicea crescuse pe la pragurile tuturor copil din flori şi de pripas. Şi azi era voinicul Stoicea. Dar cine te vrea de ginere, când ai crescut din mila satului şi când păzeşti vitele celor cu fete de măritat? De aceea Stoicea vedea bine ca nu se putea căpătui în sat la el şi de multă vreme gândurile lui pribegeau prin negura pădurii spre moara lui Călifar.
„Adică-te, ce ar fi să fac o încercare? Ce am şi ce-o să pierd! Părinţi nu, rude nu, drag nu sunt nimănui în lumea întreagă, sunt eu de capul meu. De altă parte, slab de înger nu mă ştiu, stafii şi pricolici n-am văzut niciodată, de atâta vreme de când pasc eu cireada satului, pe la Saele, pe la Cimitirul Vechi, prin Câmpul Pârcălabului şi pe unde vrei. Ce vorbă! Să te sminteşti când ai vedea înainte-ţi prăpăd de comori şi de odoare. Numai să le simt în mână, că ştiu eu cum să mă port şi cu Călifar şi cu stăpânu-său. M-am hotărât: mâine de dimineaţă slobod cireada în luncă şi-o iau razna, prin pădure, spre moara lui Călifar.”
Şi Stoicea aşa a făcut. A doua zi, când soarele se învârtea şi se suia, rotoghilă arsă în foc, pe dealul Alăuteştilor, Stoicea băgă cireada în luncă, aruncă pingeaua pe umăr, ciomagul pe pingea, şi pieri într-un fluier, pe sub goruni.
Prin pădure nu erau poteci. Stoica mergea de-a-ntregul. Pe unde agurizarii înfrăţeau prea strâns şi-l încurcau, Stoicea scotea cuţitul. Punctul către care se îndrepta era miazănoapte. Din câte auzise, dacă ţineai drept spre miazănoapte într-o jumătate de zi ajungeai la moară. După multă şi anevoioasă cale, Stoicea ieşi într-un luminiş în mijlocul căruia un stejar lăsa braţe noduroase şi bătrâne peste un norod de dediţei. Ostenit şi pare că uns la inimă de aleanul florilor, Stoicea îşi muie mijlocul, şi întinse pingeaua şi se culcă, cu soarele la sfârcul opincilor: „Când mi-o veni până la ochi o să mă deştepte”. Stoicea dormi un pui de somn cât se târăşte umbra de un stat de om, şi când razele îl înţepară în pleoape se deşteptă. Se sculă înviorat şi se afundă iar în întunericul pădurii şi printre făcliile pe care soarele le turna, întoarse cu flăcările în jos. Când trecuse bine de amiază, lui Stoicea îi năzări, printre copacii ce dădeau devale, o sclipitură ca de brici. Era iazul morii lui Călifar. Merse ce mai merse şi moara i se făcu înainte. Moara ca orice moară dar iazul pare că sta sub ea prea luciu şi prea sloi. Pe pod, morarul fereca piatra: Barbă sivă, sprâncene de muşchi uscat, nasul cioc de cucuvaie.
— Mai bun lucru, moş Călifare!
— Mulţumim dumitale, nepoate. Ce vânt te-a suflat pe sub atâta negureală de pădure şi te-a dat de-a dura până la moară la mine?
— Moş Călifare, am auzit că eşti un vraci cum nu s-a dovedit, ca unul care procopseşti pe oricine vine să te roage ca să-l procopseşti. Iată pentru una ca asta am venit şi eu.
— Bine, fătule, să te procopsesc. Îngăduie-mă să sfârşesc de frecat astă piatră mai am să-i dau câteva ciocane. Dar cum te cheamă? Şi trebuie să-ţi fie foame. Te poftesc să mănânci cu mine, că nici eu n-am mâncat. Am ciorbă şi o mămăligă aproape întreagă. Iată că am sfârşit. Până una, alta, fă de te spală, căci ai scuturat pe tine toţi păienjănarii din pădure. Vezi, pe scara aceea.
Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag şi intră în scara putredă, ispitind-o cu luare-aminte din vârful ciomagului şi dintr-al opincii. „Moş Călifar un unchiaş, îl scutur de zilele ce i-au mai rămas, dintr-o palmă! Iazul care nu face unde, dar astea ce-s? Vorbe de babe! Să mă spăl şi să las copilăriile.” După ce se spălă pe mâini, îşi făcu pumnii găvane, îi cufundă în iazul rece şi scoţându-i plini de apă şi de murmur îi azvârli în obraji.
A, ce vis întârziat! Stoicea sare de pe pingea şi înţelege cum că l-au deşteptat picăturile reci ale unei ploi vijelioase, izvodite pe neaşteptate din seninul minţitor al zilei. „M-am păcălit cu socoteala mea: soarele, în loc ca să-mi ajungă până la ochi şi să mă trezească, a tras peste mine ţolul ist greoi şi leorcăit. Ce te faci acum? Sub stejar nu stau că e rău de trăsnet. Încotro s-o iau: înainte, spre moara lui Călifar, ori înapoi spre sat. Pe ce vreme o fi? Bre, ce vijelie! Auzi cum se frâng moşnegii pădurii. Să mă întorc spre sat şi să tai ziua de azi pe răboiul celor pierdute.”
Dar Stoicea nu-şi mai găsi urmele în pădure şi se rătăci. Cu cât da să se îndepărteze, cu atât se pierdea mai mult, prin nişte curpeni încâlciţi, prin nişte viroage în care putrezeau copaci trăsniţi şi printre nişte gropiţe din care ieşeau, cum ies coastele din stârv, rădăcini nălbite şi întoarse. De altă parte, furtuna nu crăpa de loc în ploaie sănătoasă, ci se oţerea în spinarea gorunilor, crâşnea, frângea şi dădea chiote. Numai nişte picături mari şi rare fluierau prin frunze, ca gloanţele. Stoicea mergea grăbit, îngrijorat oleacă şi încotro îl mâna vijelia. De la o vreme băgă de seamă că, împreună cu el şi tot de vale, mergea de zor, furişându-se pe după stufuri, droaie de jigănii cu patru picioare: cerbi, căprioare, vulpi, ba chiar şi lupi. Toate aceste lighioane fugeau ghemuindu-se şi scâncind, ca sub spaima unui bici de foc. Ereţii fugeau şi ei hărţuiţi de vijelie, se dădeau în scrâncobul aripelor câteva clipite şi cădeau săgeţi. Dar iată că lighioanele încep să chelălăie şi să urle cumplit. Lupii se reped de vale nebuneşte, luând vulpile în picioare şi amestecân-du-se cu pământul iar cerbii sar în lături, desfundând cu coarnele stufişul. Furtuna se face şi mai amarnică, şi se roteşte, şi fâlfâie, şi craune (pe deasupra pădurii ce s-a rărit fără de veste) ca o scorpie duşmană. Dar atunci povârnişul, de pe care vijelia mătura pe Stoicea în rezmeriţa jigăniilor pădurii, se frânse dintr-o dată în pieptul unui deal alb şi drept ca zidul. Spuma lighioanelor se tăie în două, în trei, şi pieri în suciturile văii, iar Stoicea dădu fuga la adăpost într-o ocniţă ivită sub deal. „Unde naiba să fiu eu aici? De când sunt nu mi-a călcat piciorul prin locurile astea! Trebuie s-o fi luat, în zăpăceala mea spre soare scapătă şi m-am apropiat de hotarul munţilor. Bine ca am găsit încă un adăpost.”
fisa de lectura .................https://latimp.net/forum/thread/22711/moara-lui-califar-de-gala-galaction-fişă-de-lectură-opera-epică/