AnnaE
#0

Strada Rahmaninov era la capătul ei dinspre lacuri un simplu drum de ţară mergând între un mal de lut şi un şir de castani înalţi, pe lângă care se întindeau gardurile unor case de pe străzile perpendiculare – răspunzând spre lacul Floreasca – şi zidurile cu ferestre mici ale unui fost grajd de cai de curse. Adesea, mormane de fân şi de gunoaie umpleau aerul cu un miros hibrid de iarbă cosită şi de putrefacţie acră. Străzile care dau spre lac poartă nume de boieri, strada Stroe Postelnicul, strada Băneasa Ancuţa, strada loniţă Vornicul. Malul de lut din partea opusă şirului de castani era acoperit vara cu buruieni, pe care le păşteau vitele locuitorilor de prin împrejurimi. Deasupra dâmbului şedea dezolată ruina roşie a unei case neterminate. Atât drumul de ţară, cât şi terenul de deasupra malului aparţineau unei parcelări abandonate din cauza evenimentelor. In-tr-adevăr, la capătul dinspre oraş al drumului apare şi acum un dig cu balustradă, consolidând panta străzii, care urcă, mai departe, prin câteva trepte, la alt nivel. De acolo, strada era pavată şi canalizată, dar aproape fără nici o casă, întocmai ca şi celelalte străzi din parcelare, presărate doar cu câteva vile, nu lipsite de gust. Troscotul ieşea nestăpânit prin interstiţiile caldarâmului, ca şi când ar fi voit să cureţe scoarţa pământului de crusta de piatră. Trunchiul în creştere al unui oţetar bulbuca asfaltul trotuarului. Câte un mac roşu înflorea primăvara în chiar mijlocul străzii. Cât priveşte muşeţelul, el se-nmulţea abundent în rigola unui trotuar. Un cocos bătrân, cu creasta roşie bătută ca garoafa, îşi purta găinile prin tot acest cartier, părăsit înainte de a se naşte. Câteva capre cu iezi păşteau vara si, nu rareori, câte o turmă de oi cu lâna năclăită de noroaie invada aceste paragini, mânată de un cioban.

          Pe drumul de care vorbim venea într-o după-amiază de decembrie a anului 1950, dinspre strada Băneasa Ancuţa, o ceată de vreo douăzeci de persoane, bărbaţi şi femei, într-o coloană de câte doi. Locurile fiind, ca de obicei, pustii, numai vreo patru copii mici aruncară din mână bulgării de zăpadă cu care se jucau şi priviră la neobişnuita trupă, care se îndrepta spre capătul dinspre stăvilar al străzii Rahmaninov. Cu greu un spectator nemformat şi-ar fi putut da seama cine sunt aceşti oameni. Unii păreau lucrători sau mici impiegaţi, alţii aproape cerşetori, câţiva erau îmbrăcaţi mai bine, dar în vesminte prea uzate, unul din ei, însă, se remarca printr-un palton îmblănit şi prin căciuliţă de lutru şi arăta a fi un personaj important. Toţi se asemănau prin familiaritatea lor discretă, prin respectul care şi-1 acordau unul altuia, indiferent de înfăţişarea vestimentară, în fine, prin figurile distinse şi expresive, în contrast cu ţinuta lor. O femeie în vârstă, ieşită la un gard, atinse de braţ pe unul din ei. Acesta era un bărbat înalt, voinic, cu părul cărunt, tuns mărunt şi ascuns în parte sub o şapcă dată pe spate. Avea pe el numai un costum de haine gri cu petice, foarte umflat, semn ea pe dedesubt era prevăzut cu un cojocel, în picioare purta bocanci grei, iar pantalonii erau strânşi jos, la gleznă, cu câte-un gumilastic gros. Omul înalt părea un hamal, iar gumilasticele aveau probabil scopul să-i degajeze picioarele în mers. Pe umerii sacoului erau cusute două bucăţi de sac gros, în vederea, fără îndoială, de a feri haina de eroziune la ridicarea greutăţilor şi de a sluji totodată ca un soi de perne de amortizare a izbiturilor.

          — Dacă poţi, să-mi schimbi butelia de aragaz! Zise femeia aproape şoptind.

          Bărbatul înalt îi răspunse cuviincios şi cu o grabă plină de zel:

          — Mâine dimineaţă neapărat mă duc să iau număr la rând.

          Când convoiul fu ceva mai departe, una din femeile din şir, îmbrăcată într-un mantou de leopard veritabil, ce trebuie să fi fost admirabil pe vremuri, dar care acum era veştejit şi depilat pe regiuni întregi, formulă această întrebare surprinzătoare:

          — Conte, în cartierul ăsta se găseşte mai uşor aragaz?

          Hamalul făcu, din mers, o uşoară reverenţă:

          — Prinţesă, dacă ţii rândul de la trei dimineaţa şi chiar de cu seara, prinzi.

          Femeia cu blana de leopard făcu un „ Ooh! „ dezamăgit.

          Pentru a descifra rostul convoiului de pe strada Rahmaninov vom prezenta pe fiecare erou în parte, în ordinea aşezării lui. In frunte, alături de un bărbat bătrân, ce părea-preot, înainta sumbră prinţesa Hangerliu, pe care puţini ar fi recunoscut-o în scurteica ei de blană de oaie. Nu arăta cu mult mai bătrână ca în urrnă cu zece ani, însă carnea de pe obraji, uscându-i-se, căpătase o mască aprigă, bărbătească. Trei fire lungi de păr şedeau înfipte într-un neg mai jos de un colţ al gurii. Pe cap, prinţesa se încununase cu o tocă scurtă acoperită cu o camilafcă neagră, ceea ce-i dădea aer de călugăriţă. In mers se sprijinea pe un baston, în pantofii foarte comozi şi uzaţi se vedeau nişte tăieturi în rotocoale făcute cu foarfecele, spre a se da libertate nodurilor de la degete. Deşi păşea pe un drum ca de ţară, în capătul unei aşa de ciudate cete, Hangerlioaica părea stăpâna pe sine, decisă şi chiar arogantă şi arunca bastonul cât mai departe de trup, într-un gest vehement, în schimb, vecinul ei mergea zgribulit şi mărunţel, ca o femeie.

          — Monseniore, zise Hangerlioaica, nu ţi-e frig?

     — Mais non, pas du tout, răspunse cel interpelat cu o blândeţe uşor afectată, d'ailleurs j'y suiş habitue, vous savez, au cloâtre le chauffage est tout î fait precaire! 1 Spunând acestea, îşi ridică femeieşte poalele sutanei, ca să evite o baltă de noroi amestecat cu zăpadă. Pe dedesubtul veşmintelor sale trecu un foşnet satinos. Prelatul era înfăşurat într-o rasă de postav negru, cu pelerină. Pantofii cu catarame aveau pingele enorm de groase, spre a rezista, şi erau lustruiţi cu o grijă bătătoare la ochi. Părul însoţitorului Hangerlioaichii era alb colilie şi cădea buclat de sub pălăria de fetru, cu bordură în chip de streaşină circulară.

De asemeni, mustăţile şi o bărbuţă, mai răsfirată jos decât la punctul de plecare, contrastau prin albeaţă cu roşeaţa infantilă a obrajilor. În ciuda lor, un cunoscător îşi dădea seama că are de-a face cu un prelat catolic. Bătrânul era, într-adevăr, prinţul Valentin de Băleanu, urmaş de domn prin tată şi prin mamă, rudă cu Bibeştii, Ghiculeştii, Sturzeştii, Mavrocordaţii, Hangerliii şi toate familiile din protipendada de altădată. Sub înfăţişarea-i mansuetă şi suavă se ascundea slăbiciunea de a fi cunoscut şi tratat ca principe.

comentarii, rezumate de George calinescu da-ti click aici....https://bit.ly/315fUhI

teatru radiofonic si povesti de George Calinescu da-ti click aici....https://latimp.eu/?s=george+calinescu

Attachments