DICŢIONARUL LIMBEI ISTORICE ŞI POPORANE A ROMÂNILOR
EDIŢIE ÎNGRIJITĂ ŞI STUDIU INTRODUCTIV DE GRIGORE BRÂNCUŞ
I N T R O D U C E R E.
Haşdeu este un geniu multilateral, un spirit universal care a covârşit cu personalitatea sa o jumătate de secol de cultură şi ştiinţă românească. Opera sa vastă şi extrem de variată îl urcă, uriaş, la înălţimea secolului său. Cu Cantemir şi Eliade, cu Iorga şi Călinescu, Haşdeu formează galeria marilor iluştri ai culturii româneşti. Natura l-a răsfăţat cu toate darurile: inteligenţă ieşită din comun şi memorie fenomenală, imaginaţie prodigioasă, capacitate receptivă la formele progresului, curajul căilor nebătute, simţul realităţii şi exuberanţa romantică, toate acestea asociate cu o extraordinară putere de muncă şi sortite să se manifeste în circumstanţele favorabile ale celei de-a doua etape a culturii moderne româneşti. Prin geniul lui Haşdeu, ştiinţa şi cultura românească, trecute de pragul pionieratului, sunt împinse spre universalitate. El a deschis drumuri noi pentru savanţii noştri de mai târziu şi a descoperit metode de cercetare care anticipau cu multe decenii ivirea unor discipline ştiinţifice moderne.
Lingvistica şi filologia datorează lui Haşdeu contribuţii fundamentale. Deşi nu a elaborat o operă de sinteză asupra istoriei limbii române, aproape toate problemele esenţiale ale acesteia au intrat în vederile şi preocupările lui, concretizate în numeroase studii, articole, note. Originile limbii, aportul substratului, raporturile cu limbile romanice şi balcanice, contribuţia influenţelor externe, fizionomia dialectală, stadiul arhaic reflectat în textele din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, specificul evolutiv al limbii rezultat din aspectele ei contemporane etc. sunt teme majore ale unei astfel de opere, pentru care Haşdeu a adunat un material bogat, studiindu-l nu numai cu metodele curente în lingvistica epocii sale, ci şi cu cele pe care, descoperindu-le el însuşi, ştiinţa avea să le confirme mult mai târziu. Studiile lui Haşdeu şi, într-o oarecare măsură, ale lui Cipariu pregătiseră deja terenul pentru ca istoria limbii române să fie scrisă de către marii lingvişti ai generaţiilor următoare: Philippide, Densusianu, Puşcariu şi Rosetti.
Ediţia de texte vechi Cuvente den bătrâni este o operă de valoare excepţională, model pentru filologii de astăzi. Notele, comentariile şi explicaţiile care însoţesc textele, reproduse după un sistem propriu de transcriere, sunt de o mare utilitate pentru cunoaşterea particularităţilor grafice, fonetice, gramaticale şi lexicale ale limbii noastre vechi. Cu această lucrare se pun şi bazele cercetării vechilor cărţi populare româneşti şi ale folclo-risticii noastre în general.
Dar opera care impresionează cel mai mult din întreaga activitate ştiinţifică a lui B. P. Haşdeu şi în care erudiţia şi energiile creatoare ale savantului se desfăşoară larg este monumentalul Etymologicum Magnum Romaniae, cu subtitlul Dicţionarul limbei istorice şi poporane a românilor.
Editată sub auspiciile Academiei Române, între 1886 şi 1895, în trei mari tomuri, lucrarea însumează 1649 de pagini (dispuse în 3298 de coloane), la care se adaugă 102 pagini de studii introductive, inclusiv unele rapoarte şi chestionarul.
Ultimul volum, al IV-lea, publicat în 1898, nu trebuie considerat ca parte integrantă a Dicţionarului, căci conţine numai „introducerea”, un întins studiu de istorie, intitulată Negru Vodă. Un secol şi jumătate din începuturile statului Ţărei Româneşti (1230-1380).
Etymologicul lui Haşdeu reprezintă pe al doilea din cele cinci episoade ale istoriei de mai bine de o sută de ani a dicţionarului nostru academic. Dicţionariul limbei române (1876-1877), elaborat de Laurian şi Massim, operă cu care începe lunga istorie a lexicografiei româneşti din cadrul Academiei, dezamăgise pe contemporani, care, mai ales din cauza ortografiei etimologice în care fusese redactată şi a numărului mare de cuvinte „ireale”, introduse direct din dicţionarele latineşti, ajunseseră să-i conteste, pe nedrept, aproape orice merit ştiinţific. Se punea deci problema nu a remanierii operei latiniştilor, ci a elaborării unui nou dicţionar. Pentru aceasta, Academia desemnează, în 1884, pe Haşdeu, acesta fiind singurul lingvist de mare prestigiu, ale cărui cercetări de etimologie şi, în general, de lexicologie românească se impuseseră nu numai la noi, ci şi în lumea ştiinţifică europeană. Cele trei volume redactate de Haşdeu, după un plan grandios, cuprind numai litera A şi începutul literei B, până la cuvântul bărbat. Dar ritmul lent (deşi numai în aparenţă) al redactării dicţionarului provoacă nerăbdare şi chiar o nemulţumire tacită în rândul membrilor Academiei; de aceea, în 1897, acelaşi înalt for de cultură hotărăşte întreruperea lucrării în forma începută de Haşdeu şi, în speranţa că dicţionarul, înscris în planul Academiei încă de la fondarea ei, ar putea fi realizat mai repede, încredinţează lui Al. Philippide sarcina întocmirii lui. Savantul ieşean, deşi redactase aproape un sfert din lucrare, nu a reuşit însă să publice nimic, căci, după opt ani de lucru intens, Academia îi respinge planul pe motivul că era conceput prea vast şi trece lui Sextil Puşcariu direcţia dicţionarului. De la Philippide au rămas câteva sute de mii de fişe, care au format baza materială a redactării lucrării de către colectivul condus de Puşcariu. Între 1907-1944, acesta tipăreşte trei volume şi trei fascicule, care cuprind literele A-C, F-L, oprindu-se la cuvântul lojniţă.
La cel de-al cincilea episod al istoriei dicţionarului academic asistăm astăzi.
Colectivele de lexicografi ale institutelor de lingvistică din Bucureşti, Cluj şi Iaşi continuă opera începută şi dusă sub conducerea lui Puşcariu până aproape de jumătate. Până în prezent, au apărut literele M, N, O, P, R, S, Ş, T, Ţ, V.
Pentru completarea tabloului, trebuie adăugate aici, deşi nu au caracter general şi istoric, Dicţionarul limbii române contemporane (vol. I-IV, 1955-1957), Dicţionarul limbii române moderne (1958) şi Dicţionarul explicativ al limbii române (1975, 1996).
Elaborat la sfârşitul unei perioade de activitate ştiinţifică şi literară extraordinar de bogată a autorului, Etymologicul, faţă de care s-a manifestat întotdeauna o admiraţie fără margini, nu este un dicţionar obişnuit şi nici o enciclopedie în sensul strict al cuvântului, dicţionarul şi enciclopedia subsumându-se, ca părţi ale întregului, în cuprinsul lucrării.
Pentru Haşdeu, „un dicţionar e dator, după putinţă, a-şi împinge cercetările până la acea margine extremă, căci ţinta lui, în starea actuală a ştiinţei, este de a ne împărtăşi în istoria fiecărui cuvânt genezea totală a unei asociaţiuni de idei” (II, p. XV-XVI). Dicţionarul trebuie să cuprindă, după concepţia lui, un vast tezaur de cunoştinţe privind cultura materială şi spirituală a poporului. De aceea, în EMR lingvistica (cu multele ei ramuri) şi filologia se regăsesc laolaltă cu disciplinele înrudite cu ele: istoria, literatura, folclorul, sociologia, dreptul, istoria religiilor şi a miturilor etc., toate acestea punând în evidenţă specificul cultural şi de civilizaţie al poporului român. În concepţia lui Haşdeu, lingvistica este ştiinţa cu mijloacele căreia se pot studia formele, oricât de îndepărtate în trecut, ale vieţii poporului, deci este o ştiinţă necesară tuturor disciplinelor umaniste.
Dicţionarul include în sfera lui gramatica, fonetica şi folclorul, prin acesta din urmă înţelegându-se „întregul trai prezinte şi trecut al unui popor, viaţa lui materială şi morală 6 în treptata-i desfăşurare, cu toate ale ei multe şi mărunte” (II, p. XV).
Pe scurt, EMR îşi propunea să fie un dicţionar explicativ şi etimologic al numelor comune şi proprii, un repertoriu complet de foneme, elemente derivative şi forme gramaticale, studiate sincronic şi diacronic, şi o vastă colecţie de folclor şi material etnografic întocmită sub pretextul tematic al cuvintelor-titlu. Se adaugă aci, în puterea aceluiaşi pretext, studii teoretice de istorie, literatură populară şi etnografie.
După cum se vede, lucrarea, unică în felul ei, este aşezată pe principii atât de largi, încât a o judeca după criterii strict lexicografice corespunde unei viziuni critice unilaterale.
Haşdeu e refractar la tehnicismul şi disciplina rigidă pe care le implică lexicografia.
Laturile atât de variate ale formaţiei lui intelectuale se întrunesc în sinteza acestei opere.
