AnnaE
#0

Piesă în patru acte

Prietenilor mei de la
„ThââtKdel'Equipe"

 

PERSONAJELE

 

MARTHA

MĂRIA

MAMA

JAN

BĂTRÎNUL SERVITOR

 

ACTUL INTII

Ora amiezii. Sala mare a hanului. O sală curată şi luminoasă.
Totul
e îngrijit.

Scena I

MAMA: Se întoarce.

MARTHA: Ţi-a spus-o el?

MAMA: Da. Cînd a ieşit.

MARTHA: Se întoarce singur?

MAMA: Nu ştiu.

MARTHA: E bogat?

MAMA: N-a întrebat de preţ.

MARTHA: Dacâ-i bogat, e cu atît mai bine. Dar trebuie să fie şi singur.

MAMA (obosită): Da. Singur şi bogat. Şi atunci trebuie s-o luăm

iar de la început.
MARTHA: Da. De la început. Dar merită osteneala. (Tac. Martha o

priveşte pe maicâ-sa.) Mamă, eşti ciudată. De la un timp nu te

mai recunosc.

MAMA: Sînt obosită, fata mea, asta-i tot. Aş vrea să mă odihnesc.
MARTHA: Aş putea să fac eu treaba din casă. Atunci ai avea zilele

libere.

90       ALBERT CAMUS

MAMA: Nu de odihna asta e vorba. Nu, e vorba de nişte visuri de
femeie bâtrînă. Vreau linişte şi puţină nepăsare. Doar atît.
(Rîde fără prea multă convingere.) E o prostie să-ţi spun asta,
Martha, dar sînt seri în care aproape că aş vrea să cred în
Dumnezeu.

MARTHA: Nu eşti chiar atît de bătrînă, mamă, ca să ajungi în
halul ăsta. Ai lucruri mai bune de făcut pe lumea asta.

MAMA: Ştii bine că glumesc. Dar ce vrei! La capătul vieţii ai une-
ori dreptul să-ţi mai dai drumul. Omul nu poate fi mereu rigid şi
aspru cum eşti tu, Martha. De altfel, nici cu vîrsta ta nu se
potriveşte. Cunosc multe fete, născute în acelaşi timp cu tine,
care nu se gîndesc decît la nebunii.

MARTHA: Nebuniile lor nu sînt nimic pe lîngâ ale noastre, ştii bine.

MAMA: Lasă asta.

MARTHA (rar): S-ar părea că au început să existe cuvinte care-ţi
ard buzele.

MAMA: Ce-ţi pasă, de vreme ce nu mă dau înapoi de la fapte? Dar
ce contează! Voiam doar să spun că mi-ar plăcea şi mie să
văd uneori zîmbind.

MARTHA: Mi se întîmplâ, zău.

MAMA: Eu nu te-am văzut niciodată.

MARTHA: Pentru că zîmbesc la mine în cameră, în ceasurile cîn<J
sînt singură.

MAMA (privind-o cu atenţie): Ce aspră ţi-e faţa, Martha!

MARTHA (apropiindu-se de ea, calmă): Şi nu-ţi place?

MAMA (continuînd s-o privească, apoi după un timp): Ba da. Cred
că totuşi îmi place.

MARTHA (agitată): Ah! mamă! Cînd o să strîngem bani mulţi
şi-o să putem părăsi meleagurile astea fără orizont, cînd o să
lăsăm în urma noastră hanul ăsta, oraşul ăsta unde plouă
întruna, cînd o să uităm regiunile astea întunecate, cînd o să
fim, în sfîrşit, în faţa mării pe care am visat-o atît de mult,
atunci, în ziua aceea, mă vei vedea zîmbind. Dar ca să trăieşti

NEÎNŢELEGEREA     91

liber în faţa mării ai nevoie de bani, bani mulţi. Iată de ce nu
trebuie să-ţi fie teamă de cuvinte. Iată de ce trebuie să vezi de
cel care a spus că se va întoarce. Dacă-i destul de bogat, li-
bertatea mea va începe, poate, cu el. Aţi stat mai mult de
vorbă, mamă?

MAMA: Nu. Am schimbat doar cîteva cuvinte.
MARTHA: Ce aer avea cînd ţi-a cerut camera?
MAMA: Nu ştiu. Nu văd bine şi nu prea m-am uitat la el. Ştiu din
experienţă că-i mai bine să nu te uiţi la ei. E mai uşor să ucizi
ceea ce nu cunoşti. (După un timp.) Bucurâ-te, acum nu-mi mai
e teamă de cuvinte.

MARTHA: E mai bine aşa. Nu-mi plac aluziile. Crima e crimă, tre-
buie să ştii ce vrei. Şi am impresia că adineauri ştiai, de vreme
ce te-ai gîndit la asta în timp ce-i râspundeai călătorului.
MAMA: Nu m-am gîndit. I-am răspuns din obişnuinţă.
MARTHA: Obişnuinţă? Şi totuşi ştii că ocaziile au fost rare!
MAMA: Fără îndoială. Dar obişnuinţa începe de la a doua crimă.
La prima, nu începe nimic. E ceva care se sfîrşeşte. Şi pe urma,
dacă ocaziile au fost rare, ele s-au întins de-a lungul cîtorva ani
şi obişnuinţa s-a întărit prin amintiri. Da, amintirea e cea care
m-a împins să răspund, care m-a prevenit să nu-l privesc în ochi
şi care m-a asigurat că are o faţă de victimă.
MARTHA: Mamă, va trebui sâ-l omorîm.
MAMA (mai încet): Fără îndoială, va trebui sâ-l omorîm.
MARTHA: Spui asta într-un fel foarte ciudat.
MAMA: Sînt obosită, într-adevăr, şi aş vrea ca măcar ăsta să fie
ultimul. E groaznic de obositor să ucizi. Nu-mi pasă dacă am să
mor în faţa mării sau în mijlocul acestor cîmpii, dar după aceea
vreau să plecăm împreună.

Attachments
Neintelegerea de Albert Camus.doc 207.5 Kb . 86 Views