Zăpada spulberată de Crivăţ se învârtejea cu fluierături ascuţite printre trunchiurile arborilor. Era o vreme, să nu scoţi câinele afară, în acea zi de 16 decembrie 1784. De două zile se despărţiseră de Crăişor, de Horea, la Albac, făcând parte din ultima ceată de răsculaţi cam de 100 de oameni, care-l însoţiseră până acolo. De două zile se despărţiseră de Crăişor şi tot de atâtea rătăceau, pe poteci ascunse, căutând să-şi piardă urma prin cele pustietăţi ale codrilor. Păşeau în şir indian, unul după altul, tăcuţi, iar urmele le erau şterse de zăpada spulberată. „Căpitanii, căprarii şi toţi aceia care se cred urmăriţi de către domni, să vă ascundeţi pe unde puteţi, până la primăvară, când ne vom scula iară, mai dârzi, mai hotărâţi! Păziţi-vă capetele că-mi trebuiesc! Sfătuiţi-i pe toţi să-şi păzească capetele!” parcă le mai răsuna în auz vocea hotărâtă a lui Horea. Şi el, împreună cu Cloşca, urmau să se ascundă de furia domnilor, care împân-ziseră toate drumurile cu haiduci domneşti, cu gornici şi cu cătane împărăteşti. Erau vânaţi pe capete toţi cei presupuşi a fi luat parte la răscoală, şi mai cu tărie, căpitanii şi căprarii Crăişorului. Ţeapa, securea şi paloşul călăului, ştreangul – nemaipunând la socoteală schingiuirile la care erau supuşi înainte de a fi daţi morţii – era soarta ce-i aştepta pe cei prinşi.
Erau sleiţi. Paşii le şovăiau. Crivăţul îi orbea, dar continuau să meargă, fără gând de oprire. În frunte păşea Luca Ştef din Visca. Îl urmau Serafim Dragoşa din Ţebea, Pătru Trif din Hălmagiu, Iovuţ Luncan din Blăjeni, – toţi foşti căpitani în oastea Crăişorului – un copil de vreo 14—15 ani, Pătruţ Mărcuş din Bulzeşti şi încă doi, necunoscuţi, dar care fuseseră văzuţi adesea în preajma lui Horea, şi încă nu venise vremea ca să se ştie cine şi unde sunt. Nu-şi dăduseră niciun răgaz de popas, zi şi noapte, păşind neîntrerupt, unul după altul, ca nişte umbre, în aceeaşi ordine. Primii cinci erau îmbrăcaţi aproape la fel. Opinci in picioare, legate cu nişte cureluşe înguste înfăşurate de multe ori deasupra gleznelor, cioareci, cămăşi din cânepă aspră, încinse cu chimire late – în afara lui Pătruţ, a copilului, care era încins doar cu o cureluşă – vestă albastră cu mulţi nasturi de alamă şi tradiţionala ţundră moţească. De după chimirele late îşi scoteau capetele mânerele pistoalelor şi prăselele jungherelor. La şoldul fiecăruia atârna câte o sabie, niciuna la fel, scoase de prin panopliile castelelor nobililor pe care le atacaseră. Doi erau înarmaţi chiar cu puşti luate ca pradă de la cătanele împăratului, alţii cu securi şi suliţe. Cei doi din urmă contrastau atât prin felul cum erau îmbrăcaţi cât şi prin muţenie. Nu scoseseră în aceste două zile, de când erau pe drum, o vorbă. Unul din aceştia purta în picioare cizme scurte, ungureşti, având carâmbul tare şi burduf, cioareci albi de pănură, cu multe găietane negre, o dulamă tot de pănură, sură, încărcată deasemenea cu găietane – după moda ungurească – chimir lat, – de după care-şi scoteau capetele aceleaşi arme ca şi ale celorlalţi, – capul fiindu-i acoperit cu o pălăriuţă ungurească la care se mai ţinea o pană de păun. Al doilea se deosebea cu desăvârşire de restul cetei. Purta cizme înalte, peste genunchi, pantaloni strânşi pe picior, de postav cenuşiu, un dolman albastru închis, cu multe brandeburguri de mătase neagră, încins cu o curea lată, cu cataramă de alamă, de care-i atârna o sabie orientală, nu prea lungă, dar cu tăişul foarte ager, fără gardă, deasemenea desprinsă din vreo panoplie. Pe cap purta o pălărie cu borurile largi, cu pană de cocor, cam năpârlită, iar peste îmbrăcăminte, o pelerină lungă, neagră, cu gulerul de catifea, prinsă cu o gaică de alamă coclită la gât. Era ţinuta obişnuită a micului nobil în Transilvania şi Ungaria.
— Nu mai pot! se văietă de la un timp Pătruţ, copilul.
— Mai rabdă câteva ceasuri, îl încurajă Serafim Dragoşa, ajungem în dreptu’ Mesteacănului, treci Crişu’ şi te îndrepţi spre casă. Ţie tot n-au ce-ţi face. Ia, un prunc, acolo. Cel mai mare rău pe care ţi-l pot căşuna e să-ţi croiască domnii câteva corbace.
— Ce să caut acasă? Mamă n-am, tuţu’ s-a prăpădit în lunca Murăşului, lângă Deva. L-a străpuns un husar cu suliţa. Ce să mai caut?
— Păi, nici cu noi nu te putem purta! Viaţa noastră are să fie tare grea! Cine ştie unde ne vom putea ascunde. Da’ să vedem ce-or zice şi ceilalţi. Ar trebui să ne oprim undeva pentru popas, să mâncăm ceva. Am mâncat numai din mers. De două zile şi două nopţi ne-o ajunge! Trebuie să dăm de vreun adăpost!
Într-un târziu ajunseră într-un luminiş unde dădură peste o casă de pădurar ce se vedea a fi de mult părăsită, cu obloanele ferestrelor ce abia se mai ţineau în câte o ţâţână şi cu uşa căzută pe jos. Se opriră.
— Eu socot c-ar fi bine să intrăm, propuse Luca Ştef. Să mâncăm ceva şi să prindem vreun ceas-două de hodină.
— Să intrăm, fură de acord şi ceilalţi.
Deşi îi primi un miros de vatră veche, de praf şi mucegai, iar păienjenişul părea de nepătruns, şubredul adăpost li se păru o adevărată oază.
— Să facem foc, propuse Iovuţ Luncan.
— Ai bolunzit? îl admonestă Luca Ştef. S-ar putea vedea, cum a şi început să se întunece, şi ne pomenim cu gornicii ori cu haiducii domneşti că ne iau ca din oală!
— Am putea înţepeni obloanele şi uşa, ca să nu se mai vadă nimic. Fumul tot n-au cum să-l mai vadă, a înnoptat, auziră pentru prima oară glasul „domnişorului”, cum îl numiră în gând pe cel cu pelerina de nobil.
— Hm! N-ar strica. Să încercăm. Suntem rebegiţi de frig, spuse şi Pătru Trif.
Se apucară cu toţii de lucru şi în scurt timp fură aşezate obloanele, uşa, şi fură astupate toate crăpăturile, ca să nu pătrundă în afară firicel de lumină. Amnarul scăpără, scoţând din umbră chipurile întunecate, o şuviţă firavă de flacără îşi înălţă uşor limba purpurie şi lemnele uscate începură să trosnească vesel, cuprinse de vâlvătaie. Erau adunaţi cu toţii în jurul vetrei, care nu mai fusese de mult folosită, şi căutau să-şi usuce hainele ude. Unii începură să-şi desfacă şi obielele jilave din picioare, căutând să le zbicească şi să le încălzească la văpaia ce se încinsese. Abia după ce se mai uscară şi se încălziră începură să caute prin traiste, scoţând merindea săracă. Mestecau tăcuţi. Nu vor- bea unul. Numai ochii lui Luca Ştef nu se puteau desprinde de la cei doi necunoscuţi, care mâncau la rândul lor, la fel de tăcuţi.
— Am pornit pe aceeaşi cale şi s-ar cădea să ne cunoaştem, rupse tăcerea, într-un târziu, Luca. Dumneata cine eşti? i se adresă celui îmbrăcat în straie ungureşti.
— Eu mi-s Ianoş Gall de la Gherla, dacă auzit dumneata. De la comitat Cluj. Eu căpitan la oaste Crăişor Horea. Spus la mine Crăişor ca se nu mai merge acolo che domnii prinde la mine şi se ascundem la ţara lui Zarand. Departe asta ţara?
— Ehei! De ieri tot prin ţara Zărandului hălăduim. Cum îţi place?
— Ce se place?! Nu văzut nimica! Numa’ pom, numa’ copac, numa’ podurea! Nu sat, nu târg, nu nimica! Pustiu!
— Şi cum ai fi vrut? Să ne atârnăm câte o darabană de gât şi să trecem prin sate şi târguri cu tămbălău, să ne înhaţe domnii? Am ocolit satele şi târgurile. Asta-i. Da’ nu ştiu cum să zic, se simţi cam încurcat Luca, vei fi fiind căpitan de-al Crăişorului, da’ tot nu pricep! Altă naţie, altă limbă…
— Corbaci n-are naţie! Corbaci rupt tot aşa bun piele de pe spate la român ca de pe spate la ungur, ori sas, ori secui, de pe spate la rob. Nici rob, ori iobag, cum se spus, – tot una – nu are naţie. Naţie nostru este rob. Nici slobozenie n-are naţie. Orce om vrei slobozenie. Pentru asta ascultat noi cuvânt la Crăişor Horea, care spus: „să nu mai fie domni!” Domnii, ei altă naţie. Da’, ei minte pe noi, pe rob; zice: ala ungur, ala român, ala sas, ala secui, ala duşman. Şi noi n-are ce muncat, da’ de împărţit ceva?
