Demult de tot. În depărtata vechime, trăiau pe lume doi fraţi. Cel mare era bogat, iar cel mic era sărac. O dată. Într-un ajun de An nou, fratele cel sărac se duse la cel bogat, să-i ceară cu împrumut o măsură de orez.
Fratele cel bogat nu voi să-i dea nimic, ba îl mai luă şi la ocări, alungându-l de la uşa lui. Ce să facă fratele cel mic ? Porni înapoi către casă, abătut şi cu mâinile goale. Deodată, pe cărarea de munte pe care mergea, întâlni un bătrân cu pletele albe ca zăpada.
- încotro ? îl întrebă unchiaşul.
- Iată, azi e ajunul Anului nou şi eu n-am în casă măcar un pumn de orez ca să-l dăruiesc zeilor aducători de noroc. Degeaba m-am dus la fratele meu cel bogat, că n-a vrut să-mi dea nimic. Mă întorc cu mâinile goale.
- Dacă-i aşa cum spui, am să te ajut eu. Ia această mangin ' şi-du-te în pădure. Este pe-acolo, pe undeva, o peşteră, în peştera aceea trăiesc nişte pitici. Ei îţi vor cere să guste din mangin şi îţi vor făgădui pentru ea munţi de aur. Dar tu să nu primeşti. Spune-le că nu vrei altceva în schimb decât râsniţa lor.
Zicând acestea, bătrânul îi dădu fratelui cel sărac o piroşcă-mangin şi se făcu nevăzut.
Manginu - piroşti din aluat dulce cu umplutură de bob gătite în abur.
Fratele cel sărac se duse în pădure şi dădu de peştera cu pricina, în jurul ei forfoteau o mulţime de omuleţi mici de tot. „Ce-or fi făcând acolo ?" se întrebă mirat. Uitându-se mai bine, văzu o ceată întreaga de pitici care, opintindu-se şi poticnindu-se, cărau cu mare trudă un lujer subţire de stuf.
- Staţi niţel, staţi că vă ajut eu ! spuse fratele cel sărac.
Luă firul de stuf şi-l duse în peşteră. Deodată, chiar la picioarele lui, răsună un glas subţirel ca un bâzâit de ţânţar :
- Săriţi ! Ajutor ! A omorât pe cineva !
Când se uită mai bine, ce să vadă ? într-adevăr, fusese cât pe-aci să strivească una din acele făpturi mărunţele. Piticul se zbătea între tocul şi talpa sandalei, strigând şi cerând ajutor. Se aplecă şi scoase piticul tu băgare de seamă, ţinându-l.cu două degete.
- Ehei, se minună omuleţul, da' puternic mai eşti, uriaşule ! Cât de greu sunt eu, m-ai ridicat ca pe-un fulg !
În clipa aceea piticul văzu piroşca din mina fratelui cel sărac şi începu să se roage aţâţat de poftă :
- Dă-ne nouă această plăcinţică ! Cere-ne tot ce doreşti în schimbul ei. numai dă-ne-o !
Pe dată, piticii începură să care aur dm peşteră. Grăunte cu grăunte, adunară în curând o movilă întreagă. Dar fratele cel sărac îşi aduse aminte de ce-l învăţase moşneagul şi nu voi să primească :
- Nu vreau aur, mie să-mi daţi râşniţa voastră. Piticii mai stăruiră o vreme, dar văzând că nu e chip să-i schimbe gândul, îl călăuziră în peşteră. Acolo, într-un ungher, se afla o râşniţa cu pietre.
- Râşniţa asta, îi spuseră, e comoara noastră cea mai de preţ. Rău ne pare că rămânem fără ea, dar piroşca ta ne place grozav. Ia-o şi stăpâneşte-o sănătos. Dacă învârţi piatra spre dreapta, îţi va macină tot ce-ţi pofteşte inima. Dacă o învârţi spre stânga, pe dată încetează măcinişul. Vezi, nu uita niciodată să o întorci spre stânga, altfel nu se mai opreşte în veac.,
Fratele cel sărac duse râşniţa acasă. Nevasta, care se săturase de atâta aşteptare, îi ieşi nerăbdătoare în cale :
- Ei, ai adus măcar o mână de orez ?
- Nu mai întreba nimic, răspunse el, şi aşterne degrabă un ţol, jos pe tatami.
Soţia întinse repede un ţol pe tatami. Fratele cel sărac puse râşniţa jos şi învârtind piatra spre dreapta, spuse :
- Râşniţa, dă-ne nouă orez ! Râşniţa, dă-ne nouă orez ! Cât ai clipi începură să curgă pe ţol boabe de orez,
albe şi mari.
- Râşniţa, dă-ne nouă peşte ! Râşniţa dă-ne nouă peşte !
Pe ţol începură să cadă peşti săraţi, mari şi frumoşi.
Alte multe bucate gustoase le macină 'râşniţa ! Abia după ce nu mai pofti nimic, fratele cel sărac învârţi piatra spre stânga şi râşniţa se opri. Se aşezară bucuroşi la masă. A doua zi, ornul îi spuse nevestii :
-- Destul ne-am chinuit în bordeiul ăsta amărât. A venit vremea să trăim şi noi ca oamenii.
Apoi îi porunci râşniţei :
- Râşniţa, râşniţa, fă şi pentru noi o casă nouă şi frumoasă, cu cămări largi şi cu grajd încăpător, iar în grajd să stea legaţi la iesle şaptezeci şi patru de cai. După aceea pregăteşte cât mai multe plăcinte cu orez şi niscai vin bun.
Atunci, fratele cel mic pofti la ospăţ pe toţi vecinii şi toate neamurile. Mult se mai mirară oamenii : „Ultimul sărăntoc din sat a ajuns să ne cheme pe toţi la ospăţ !"
Fireşte, fusese poftit şi fratele cel bogat. Acesta veni, se uită şi mai, mai să nu-şi creadă ochilor : „Păi, doar aseară frate-meu a venit să-mi ceară o măsură de orez, iar acuma se scaldă în belşug. Cum poate cineva să se îmbogăţească astfel într-o singură noapte ? Chiar de-o
fi să crap, îşi mai zise el, şi tot aflu eu până la urmă ce s-a petrecut."
Fratele cel mare chefuia vârtos, împreună cu ceilalţi, dar privea cu hiare-aminte în toate părţile. Oaspeţii începură să se pregătească de plecare. Fratele cel mic ţinea morţiş să k facă daruri de bun rămas. Se strecură pe nesimţite în cealaltă odaie, unde se afla râşniţa, şi învârti piatra spre dreapta, spunând :
- Râşniţa, râşniţa, macină tu dulciuri pentru toţi musafirii mei !
Fratele cel mare văzuse totul printr-o crăpătură. ..Ehei, îşi zise. acuma ştiu eu de unde agoniseşte prăpăditul ăsta atâta bogăţie !"
Gazdele îşi petrecură oaspeţii, apoi se culcară, în casă domnea liniştea. Fratele cel mare se furişă tiptil înăuntru, vârî râşniţa într-un sac şi după ce mai luă o plăcintă şi felurite dulciuri, plecă în grabă. Merse astfel până;4a malul mării unde, din întâmplare, se afla priponită o barcă. Aruncă sacul în barcă şi vâsli către larg.
„Am să mă duc pe-o insulă depărtată, îşi făcu el socoteala, iar acolo voi pune râşniţa să macine numai şi numai pentru mine. Aşa voi ajunge cel mai bogat om din lume."
Barca pluti multă vreme pe mare. Se făcuse ceasul prânzului. Fratele cel mare îşi aduse aminte că are în sac o mulţime de dulciuri şi o singură plăcintă. Se uită la merindele lui şi pofti cu străşnicie ceva sărat.
„Am să-i cer râşniţei, mai întâi şi mai întâi, sare pentru, plăcintă." întoarse piatra spre dreapta şi porunci :
- Hei, râşniţa, macină-mi niţică sare !
Din râşniţa începu să curgă un şuvoi de sare albă. Cât ai clipi, fundul bărcii se acoperi -cu sare. Stratul creştea şi fratele cel mare se afunda în el. Voi să oprească râşniţa, dar aceasta macină de zor : căci uitându-se prin crăpătură, nu luase aminte că trebuie să întoarcă piatra
spre stânga, pentru ca unealta vrăjită să-şi contenească lucrul.
- Hei, râşniţa, opreşte, ajunge ! Opreşte-te, blestemate ! striga el deznădăjduit.
Sarea îi ajunsese la genunchi. Barca se cufunda tot mai adine în apă, iar râşniţa macină harnică, întruna. Bâl-dibâc, barca se scufundă şi fratele cel mare pieri înecat.
Pâşniţa zace şi azi pe fundul mării şi varsă sare din ei. neîncetat. Va macină astfel până la sfirşitul veacurilor. De aceea apa mării e atât de sărata.