PERSONAJELE:
FLORICA.
ALFONS.
BIJU.
ZOGLU.
TRAULICĂ.
PICTORUL.
MAIORUL.
TACHE ZMEU.
PARTEA ÎNTÂI (Marea sală de recepţie a unui foarte vechi şi ruinat castel medieval. Bârne căzute, pietre, cărămizi şi câteva frânghii care atârnă de tavan. Sus, în dreapta şi în stânga, câteva loji aproape dărâmate. Pe alocuri, prin tavan, se vede cerul. Lumină săracă şi murdară. La ridicarea cortinei, scena e goală. Apoi intră Florica – foarte tânără, frumoasă şi sportivă. Îşi aruncă raniţa pe care a purtat-o în spinare, istovită, Apoi începe să cerceteze încăperea, folosindu-se de o lanternă.)
FLORICA: Hei! Nu e nimeni pe-aici? Nu e nimeni pe-aici? (Se aude un foşnet.) Hei! E cineva? (Se aşază pe o grindă, istovită.) Dacă nu e nimeni, aşteptăm. (Peste câteva secunde apare Alfons, ca o umbră sinistră, înalt, bătrân şi zdrenţăros. Florica tresare.) Bună seara, domnule.
ALFONS: N-am înţeles.
FLORICA: Am spus bună seara.
ALFONS (se aşază lângă ea): E deja seară?
FLORICA: Aproape.
ALFONS (ramolit): Eu credeam că e joi.
FLORICA: Nu. E miercuri.
ALFONS: Ce să zic, mare diferenţă!
FLORICA: Bineînţeles. Oricum, eu v-am spus bună seara. Sper că nu mi-aţi luat-o în nume de rău.
ALFONS: Mulţumesc. Sunteţi foarte amabilă. Dar cum aţi ajuns tocmai aici, în creierul munţilor? V-aţi rătăcit?
FLORICA: Nu, nu m-am rătăcit. Am mers după hartă. Dar eu credeam că acest castel e numai ruine şi că e pustiu.
ALFONS: Păi e pustiu.
FLORICA: Păi daică eşti dumneata aici, nu mai e pustiu.
ALFONS: Doamnă sau domnişoară ce sunteţi, eu ca şi cum n-aş fi. Sunt foarte bătrân şi-mi trăiesc penultimii şi ultimii ani ai vieţii. Eu am fost pe vremuri valetul principal al castelului şi mă numesc Alfons. Ultima parte a numelui se pronunţă pe nas.
FLORICA (se recomandă şi ea, strângându-i mâna bărbăteşte): Florica! Nume popular. Trei silabe, patru consoane.
ALFONS: Dar e foarte mult de-atunci, de când eram eu valet principal al castelului. E mult de tot.
FLORICA: Dacă nu vă deranjez, aş vrea să vă pun o întrebare oarecum nepotrivită: ce vârstă aveţi?
ALFONS: După ultimele mele calcule, peste o sută douăzeci.
FLORICA: De ce?
ALFONS: De ani.
FLORICA: Eu v-am întrebat serios.
ALFONS: O clipă, că facem socoteala exactă. Unu: dacă prinţul ăl bătrân, străbunicul stăpânului meu, atunci când m-a botezat făcea încă pipi pe el şi dacă punem la socoteală şi faptul că m-a scăpat în cazanul cu apă sfinţită, spărgându-mi capul, înseamnă că nu putea să aibă mai mult de patru anişori. Doi la mână: dacă el a murit la patruzeci de ani, în duel de pistoale cu fratele lui geamăn, pe care l-a împuşcat pe la spate şi care geamăn avea tot patruzeci de ani, şi dacă fiul lui, care l-a moştenit în urma otrăvirii mamei sale, a murit de moarte bună la fix optzeci de ani, atunci e clar că eu trebuie să fi împlinit peste o sută douăzeci.
FLORICA: Socoteala este exactă. Sunteţi un longeviv. Ce mâncaţi?
ALFONS: Frunze, ierburi şi rădăcini.
FLORICA: Crude sau fierte?
ALFONS: Uneori chiar prăjite, că sunt mai gustoase. E, de pildă, o rădăcină de… Vă supăraţi dacă-i spun numele în latină!
FLORICA: Vă rog.
ALFONS: Omnitaceea bărbătuş. După o porţie de omnitaceea bărbătuş – mi-e ruşine să vă spun – chiui, cânt şi dansez câte două ceasuri, după care îmi revin, mi se face ruşine şi-mi dau cu pumnii în cap tot câte două ceasuri. Pe urmă, mai e o frunză – veritabilis truscaceea – care te face să-ţi aduci aminte numai amintiri colorate. Odată, de pildă, mi-am adus aminte toată copilăria în mov.
FLORICA: În orice caz, faţă de vârstă, vă ţineţi foarte bine.
ALFONS: Mă ajută mult acest baston de bambus. Stăpânul meu, serenisimul, în ultima zi a vieţii, a vrut să-mi dea câteva la spate cu el – avea obiceiul – dar, când l-a ridicat, a făcut brusc un atac de cord şi s-a prăbuşit. De atunci, am luat eu bastonul în primire şi nu l-am mai lăsat. E tot ce mi-a mai rămas de la el. In afară de amintiri, desigur… Iertaţi-mă că pălăvrăgesc, dar n-am mai întâlnit demult o persoană care să mă asculte atât de frumos şi atent.
FLORICA: Stăpânul vă bătea, într-adevăr, cu bastonul? Era atât de crud?
ALFONS: Mai ales în ultima parte a vieţii, când se ramolise şi făcea o sumedenie de prostii. Dealtfel, provenea dintr-o familie de prinţi bavarezi, încrucişată cu una balcano-fanariotă şi avea o fire tare copilăroasă. De pildă, primăvara zicea că se duce la vânătoare de bizoni, dar el împuşca de fiecare dată boii ţăranilor din împrejurimi, ţărani care-l dădeau apoi în judecată, fireşte, cerând despăgubiri, deşi el nu recunoştea nimic, susţinea sus şi tare că a împuşcat bizoni.
pentru teatru audio de Ion Baiesu da-ti click aici..........https://latimp.eu/?s=ion+baiesu