PERSONAJELE:
George 32 ani.
Lia 32 ani.
Cornel 32 ani.
Femeia 90 ani.
Doctorul 32 ani.
Anişoara 32 ani.
Acţiunea se petrece în zilele noastre.
ACTUL ÎNTÂI.
Noaptea târziu, după orele unu. O staţie de tramvai într-un cartier al Bucureştiului. Trecători foarte rari. George stă pe o bancă cu faţa pe jumătate acoperită de gulerul paltonului. Lia, în picioare, la câţiva metri distanţă, îl priveşte insistent. Apoi se apropie de el, fără să se aşeze.
LIA: Bună seara. (George ridică spre ea o privire total absentă, dar nu-i răspunde. Ea continuă să-l privească insistent. O femeie foarte bătrână se apropie de ei cu precauţie.) Bună seara! (Ceva mai tare.) Bună seara!
FEMEIA: Nu ştiţi, mai vine tramvaiul, sau s-a întrerupt curentul, sau e vreo deraiere, sau ce-ar putea să fie?
LIA (sec): Nu ştiu. (Femeia pleacă. Lia îl priveşte pe George cu o insistenţă agresivă.) Am spus bună seara. (George nu răspunde. Ea se aşază pe bancă lingă el. Tace. Apoi îşi aprinde o ţigară şi-i întinde şi lui pachetul.) Fumaţi? (George nu răspunde; deşi ea se află lângă el, nu o aude.) Bună seara! (Urlă.) Bună seara! (Încet, cu discreţie.) M-aţi auzit? V-am spus bună seara. N-am spus nimic altceva decât bună seara. De ce nu vreţi să vorbiţi? Dacă nu vorbiţi, cel puţin răspundeţi la bună seara, sau dacă nu fumaţi, spuneţi că nu fumaţi. Cred că nu vă cer un efort prea mare. (George continuă să tacă.) Aşteptaţi tramvaiul? S-ar putea să nu mai vină. (Pauză. Ea îl priveşte insistent. El continuă să nu realizeze prezenţa ei. O distanţă enormă îi desparte.) Spuneţi-mi cel puţin dacă aţi auzit sau nu că v-am spus bună seara. Spuneţi-mi eventual că aţi auzit, dar că nu vreţi să-mi răspundeţi. (Pauză. George continuă să privească neclintit, cu un zâmbet străin de el însuşi pe faţă. Lia îi urlă ieşită din minţi, în urechi.) Alo! Cu dumneata vorbesc! Bună seara! (Pauză. Revine la tonul normal de conversaţie.) În ce direcţie mergeţi? (George tace. Lia se apropie de el mai mult şi-l apucă de mânecă.) De ce nu vreţi să vorbiţi? Aşteptăm împreună un tramvai la ora unu noaptea, într-o staţie pustie. După înfăţişare, arătaţi a fi om, şi orice om este dator să răspundă unui om, chiar dacă asta îi face sau nu plăcere. (Îşi pierde răbdarea.) Hei! (Îl zgâlţâie de guler.) Vorbeşte! (Urlă.) Vorbeşte! (George tresare speriat, se ridică şi intră în panică. Vrea s-o ia la fugă. dar ea îl apucă de mânecă şi-l trage pe bancă.) Stai, nu fugi! Vorbeşte!
GEORGE (îngrozit): Vă rog să mă iertaţi. Cu mine aţi vorbit?
LIA (liniştindu-l): Da. Dar nu vă speriaţi. V-am rugat să vorbiţi, atâta tot.
GEORGE: Ce să vorbesc?
LIA (blândă): Nimic. V-am spus buna seara şi, aşa cum e normal, aşteptam să-mi răspundeţi.
GEORGE (în aceeaşi stare de panică şi umilinţă): Vă rog să mă iertaţi dacă v-am jignit cu ceva… Pur şi simplu nu mi-am dat seama… Nu eram atent sau…
LIA: Dar nu m-aţi jignit cu nimic. Să vă explic exact cum a fost. Dumneavoastră v-aţi aşezat pe această bancă înaintea mea. Eu am venit şi m-am aşezat lângă dumneavoastră. Şi când m-am aşezat v-am spus „bună seara”. Asta a fost tot.
GEORGE: Şi?
LIA: Dumneavoastră nu mi-aţi răspuns, iar cu mi-am permis să insist. Asta pentru că mi s-a părut ciudat ca nu vreţi să-mi răspundeţi.
GEORGE (umil şi speriat): Dar nu v-am auzit, vă rog să mă iertaţi. Nu v-am auzit, scuzaţi-mă. (Se ridică.) Bună seara, doamnă…
LIA (îl apucă de mânecă, speriată): De ce plecaţi? Nu aşteptaţi tramvaiul?
GEORGE: Ba da.
LIA: Trebuie să vină dintr-un moment în altul. Luaţi loc. (George se aşază.) Un tramvai aşteptat singur e un chin; aşteptat în doi e o plăcere. Cine a spus asta?
GEORGE: (intrigat): Cine?
LIA: Nu ştiu. Probabil că n-a spus-o nimeni. E pur şi simplu o reflecţie personală.
GEORGE (buimac, îşi strânge tâmplele în palme): Da, desigur…
LIA: Vă e rău?
GEORGE: Nu, mulţumesc.
LIA: Atunci de ce vă strângeţi tâmplele? Să vă dau un antinevralgic? Sau obişnuiţi altceva? Aveţi gripă?
GEORGE (o priveşte lung, insistent, foarte neplăcut surprins): Nu vă supăraţi ca vă întreb: de ce trebuie să-mi puneţi în fiecare clipă câte o întrebare?
LIA: În fiecare clipă?
GEORGE: Da. De ce?
LIA: Nu mi-am dat seama că pun prea multe întrebări. Probabil că e o obişnuinţă.
GEORGE: Ce înseamnă obişnuinţă? Aveţi o meserie care se bazează pe întrebări?
LIA: Nu. Pe cu totul altceva.
GEORGE: Atunci?
LIA: Vedeţi, de fapt şi dumneavoastră puneţi foarte multe întrebări. De ce? Sau, ca să evit o interogaţie, aş putea să constat că nu vă plac întrebările.
GEORGE: Da.
LIA (pauză): Nu vă supăraţi că vă întreb totuşi ceva. Vă e rău?
teatru audio gasiti aici......https://latimp.eu/?s=ion+baiesu