AnnaE
#0

PERSONAJELE:

  TATĂL – 40 – 50 ani.

  FATA – 16 ani.

  EL – fără vârstă.

 

 

 

  O încăpere oarecare. Tatăl se plimbă îngândurat. Apoi devine neliniştit. Îşi frânge mâinile.

  TATĂL: De ce întârzie fiica mea? De ce? I-am dat voie să meargă la un film despre orfani, întrucât ea însăşi este orfană de mamă. De când a plecat au trecut patru ore şi un sfert. Este posibil ca un film despre orfani să dureze patru ore şi un sfert? (Pauză.) S-ar putea să fie posibil. Pe vremea când eram eu tânăr, adică între prima şi a doua conflagraţie mondială, filmele durau obligatoriu mai puţin de o oră, fie că erau drame, fie că erau comedii. Pe-atunci toate filmele erau scurte. Fie că erau cu Stan şi Bran sau cu Greta Garbo, nu durau mai mult de o oră. Astăzi nu mai există, practic, nici un fel de îngrădiri pentru regizori. Cel puţin în ceea ce priveşte durata filmelor. În America s-a şi stabilit un record în acest sens. În sensul că un regizor a făcut un film de opt ore şi jumătate. Nici publicul nu s-a lăsat mai prejos: un spectator a vizionat într-o săptămână şaptezeci şi două de filme, fără să adoarmă la niciunul. Bineînţeles, avea hrană rece la el. (Pauză.) De ce întârzie fiica mea? E pentru prima oară când o las în oraş singură. Singură şi lipsită de experienţă. De obicei mergeam eu cu ea la filme, pentru a-i explica conţinutul lor, dar astăzi mi-a zis: „Tată, lasă-mă să ies singură în viaţă!” (Pauză.) De ce? Probabil simţea nevoia de independenţa. La un moment dat, copiii simt nevoia să ia viaţa în piept. Eu însumi, la cinci ani şi jumătate, am plecat de-acasă pentru a-mi câştiga singur pâinea. La zece ani, deja, eram brutar. (Pauză.) Nimic mai cumplit pentru un tată, decât să-şi aştepte o fiică întârziată. Gânduri dintre cele mai crunte îl pot fulgera din toate direcţiile: dacă a călcat-o o maşină, dacă a asasinat-o un asasin, dacă a ademenit-o un escroc sentimental, dacă a… Există o sumedenie de ipoteze, care de care mai tragice.

  FATA (intră, gâfâind): Tată, iartă-mă! Am întârziat!

  TATĂL: Dar ce s-a întâmplat, draga mea?

  FATA: Tată, am fost la cinema şi acolo, în timpul filmului, s-a aşezat lângă mine o persoană… Adică un tânăr… un băiat…

  TATĂL: Şi?

  FATA: M-am îndrăgostit de el.

  TATĂL: Dumnezeule! Presimţirile nu m-au înşelat! Cum te-ai îndrăgostit? Pe întuneric?

  FATA: Nu. Pe întuneric l-am cunoscut. Apoi, după film, ne-am plimbat prin parc, iar în timpul plimbării m-am îndrăgostit.

  TATĂL: Atât de brusc?

  FATA: Da, atât de brusc, că nici nu mi-am dat seama. Adică, la un moment dat, în timp ce-i vorbeam şi mă uitam la el, am simţit cum mi se îngreuiază întreaga fiinţă de atâta fericire câtă era în mine. Eram atât de îndrăgostită şi de fericită încât abia îmi mai puteam târî picioarele. „Doamne, ce sentiment cumplit este dragostea!”, îmi şoptea o voce interioară. Pe urmă… Tată, să nu te sperii: ne căsătorim!

  TATĂL: Vă căsătoriţi?

  FATA: Da. Bineînţeles.

  TATĂL: Dumnezeule! Dar cum a fost posibil?

  FATA: Tată, nu pot să-ţi spun mai mult. Tu ştii foarte bine că sentimentul e inefabil şi că nici poeţii nu au curajul să-l descrie în amănunt.

  TATĂL: Da, da, te înţeleg. Dar cine este tipul? Cum arată? Pot să-l văd şi eu?

  FATA: Bineînţeles. E aici, la uşă. A venit cu mine (Tatăl se aşază pe un scaun. Evenimentul l-a istovit. Fata iese şi se întoarce imediat cu El. E o fiinţa care arată cât se poate de ciudat: atât de ciudat încât nici nu poate fi descrisă). Tată, el e!

  TATĂL (după ce-l studiază cu privirea, îndelung): El e?

  FATA: Da, el e. Cum ţi se pare? Nu-i aşa că e nostim?

  TATĂL (vizibil deranjat): Da, s-ar putea să fie nostim. Câţi ani are?

  FATA: Câţi ani are? Nu ştiu. Nu l-am întrebat. (Către El.) Câţi ani ai?

  EL (înainte de a vorbi, are un tic: bâţâie o mână, închide un ochi, înalţă o sprinceană, îşi mişcă o ureche): Nu ştiu.

  TATĂL (uluit): Nu ştie?! Nu ştie câţi ani are? Extraordinar!

  FATA: Tată, dar ce contează vârsta?! De ce te formalizezi?

  TATĂL (continuând să-l studieze pe tânăr): Ai dreptate, vârsta nu contează. Dar sunt atâtea altele care contează. Contează dacă are o meserie, dacă are un serviciu. Tu nu-ţi câştigi încă pâinea singură, va trebui să te întreţină. Iartă-mă că te aduc cu picioarele pe pământ şi întreabă-l dacă-ţi poate asigura o pâine zilnică. Întreabă-l.

  FATA: Întrebarea e penibilă, tată. Eu nici nu mănânc pâine.

  TATĂL: Nu-i vorba de pâine ca pâine concretă, ci de pâinea existenţială!

  FATA (către EL): Tata te întreabă dacă poţi să-mi asiguri pâinea existenţială.

  EL (după ce-şi îndeplineşte ticul): Ce e aceea pâine?

  TATĂL (consternat): Dacă nu ştie ce e aceea pâine, este limpede că nu ştie nici cum se câştigă.

  FATA: Tată, dar ce importanţă are asta din moment ce ne iubim? De ce cobori acest sentiment sublim până la pâine? Crezi că Romeo şi Julieta, în clipele lor sublime, se gândeau la pâine?

  TATĂL: Te rog, fără exemple din literatură! Dacă vrei să lucrăm cu exemple, ia-le din viaţă! Ca să nu mai spun că părinţii lui Romeo şi ai Julietei erau putrezi de bogaţi! Dar tu? Tu nu ai o situaţie, el nu are o situaţie. Tu nu ţi-ai terminat şcoala. El şi-a terminat-o? (Către El.) Ţi-ai terminat şcoala?

  EL: Ce este aceea şcoală?

teatru audio gasiti aici.......https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

Attachments