Olarul frământa lutul în palmele sale şi apoi îi dădea formă şi chip. Roata lui se învartea ca într-o horă şi pe ea se arătau ulcioare şi vase minunat măiestrite. În fiecare punea câte ceva din inima sa, din visarea sa, şi de aceea toate păreau pline de viaţă. Cupele înalte păreau păsări gata de zbor, oalele cele mari şopteau ceva între ele, cănile erau gata să se joace, iar ulcioarele se uitau cuminţi în ochii meşterului lor, gata să-l întrebe unde sunt fântânile cu apa.
Şi iată că într-o zi trecu pe la poarta olarului un învăţat şi-l întrebă:
- E greu oare să faci atâtea minuni? Nu te dor mâinile?
Olarul îi răspunse:
- Nu m-am gândit niciodată nici la greu şi nici la osteneala mâinilor. Noaptea visez chipuri noi de cupe şi ulcioare, iar a doua zi lutul mi se supune şi roata cântă, şi degetele cântă.
- Fii binecuvântat, îi spuse învăţatul, iar mesterul olar îi dărui o cupa.
În altă zi se opri pe-acolo un negustor şi-l întrebă:
- Câştigi mult cu meşteşugul acesta?
- Nu m-am gândit niciodată la câstig. Atâta doar că nu duc lipsă de pâine şi sare, iar copiii mei nu umblă în zdrenţe.
Într-o vară, un crai străin coborî din rădvanul său aurit şi se minună de meşterul olar:
- N-ai vrea să vii la curtea mea să mă mândresc cu tine? Ti-aş da strai de mătase şi încălţări de preţ. Te-aş purta prin cetăţi vestite şi prin păduri la vânatoare. Ai lua parte la ospăţurile mele cu muzicanţi şi vinuri dulci şi ţi-aş da rândaşi să-şi murdărească ei mâinile si slugi să-ţi învârtească roata... O roată, dar nu ca asta, o roată din marmură albă. Şi tu numai le-ai spune ce trebuie să facă. Ai fi mai marele olarilor din palatul meu. Mai marele cupelor şi ţi se va da cinstea cuvenita la fel ca paharnicului, ca vornicului.
- Măria-ta, îti mulţumesc de gândurile cele bune, dar eu înca nu pot să-ţi dau nici un răspuns.
Trebuie să chibzuiesc, să cântăresc lucrurile. Şi dacă va fi să viu la curtea Măriei tale, voi veni, iar dacă nu voi putea, să nu ai pricină asupra mea.
Craiul zâmbi şi-i făcu semne vizitiului să-ndemne caii. Olarul rămase pe gânduri. O zi întreagă n-a lucrat nimic. A doua zi n-a potrivit bine focul cuptorului în care-şi ardea oalele şi toate au crăpat pe la buze şi pe la torţi... A treia zi se aşeză din nou pe scaunul de lângă roata de lemn şi din lutul frământat începură să răsară cupe şi ulcioare, vase pentru flori si untdelemnuri, butii pantecoase pentru vinuri si alte minunatii. Roata cânta, vântul care trecea peste gurile vaselor sale cânta şi el, mâinile nu simteau nici oboseala şi-n fiecare podoabă de lut punea câte un pic din inima sa şi toate păreau că prind viată.
Uită vorbele negustorului, uită fagaduinţa craiului străin, iar spre bătrânete dărui meşteşugul băieţilor săi, aşa cum şi el îl primise de la tătal său.