Izvorul fermecat de Călin Gruia
Cică demult, pe când făcea plopul pere şi răchita micşunele, trăia undeva la poalele munţilor, la o răscruce de drumuri, un potcovar vestit, care potcovea caii lui Făt-Frumos. Trebuie să ştiţi că nu cu una cu două se potcovesc caii năzdrăvani; de aceea, câţi ucenici veneau la el să înveţe meşteşugul, nici unul nu rămânea mai mult de o zi.
Nu ştiu cum se făcu, dar odată se nimeri să vină la ucenicie un băiat îndrăzneţ şi priceput, care învăţă meşteşugul într-un ceas şi după aceea singur, într-o zi, potcovi o herghelie de cai!
[...] Meşterul se bucură de ucenic, îl îndrăgi ca pe copilul său. O singură slăbiciune avea băiatul: poveştile. Dacă vreun călător începea o poveste, atunci ucenicul se aşeza pe o buturugă, îşi proptea tâmplele în palme, se uita în ochii drumeţului fără să clipească, fără să scoată o vorbă, fără să-i pese că trecea vremea. Şi potcoavele se topeau în foc, focul se stingea, se lăsa noaptea şi calul rămânea nepotcovit.
Într-o seară, aproape de asfinţitul soarelui, pe când meşterul se afla la un iarmaroc îndepărtat, după potcoave de aur şi argint, sosi o făptură ciudată, de pe altă lume parcă, şi care, spre mirarea băiatului, începu să vorbească în grai omenesc.
- Ehei, de mult n-am mai dat pe aici. Unde-i meşterul?
- Nu-i acasă. Dar ce ai cu el?
Pe băiat, cât pe ce să-l pufnească râsul. Nu avea nici o asemănare cu caii, dar cum ucenicul era isteţ, pricepu că sluţenia aceea burduhănoasă, cu picioare lungi şi subţiri ca aţa, nu putea fi decât puricele năzdrăvan despre care pomenise într-una din zile meşterul său.
- Nu cumva eşti puricele năzdrăvan?
- Da, eu sunt.
- Purice n-am potcovit încă, dar cred că nu-i chiar aşa de greu...
- Dar nici uşor. Fiecare potcoavă trebuie să aibă nouăzeci şi nouă ocale de fier. Numai aşa mă simt uşor şi pot zbura în slava cerului ca să aduc poveşti.
Când auzi ucenicul despre ce-i vorba, făcu ochii mari şi un gând năstruşnic îi veni în minte.
- Fii fără grijă, te potcovesc îndată.
Aţâţă focul, umflă foalele, care prinseră să se vaite şi să sufle în cărbuni. Pe dată vatra se lumină de jăratic, iar fierul se înroşi. Apucă apoi ciocanul şi începu să bată zdravăn, de se umplu toată potcovăria cu scântei de aur, spre mirarea puricelui năzdrăvan.
Nu trecu multă vreme şi prinse a-i potrivi puricelui potcoavele. După fiecare potcoavă de nouăzeci şi nouă de ocale, puricele spunea că se simte din ce în ce mai uşor, şi că abia aşteaptă să poată zbura. Dar băiatul, după ce îi bătu cea din urmă potcoavă, nu-1 întrebă cum se simte, ci dintr-o săritură îl încălecă cu nădejde.
[...] ÎI purtă puricele peste ape întinse şi întunecate, peste munţi păstioşi, peste cetăţi şi împărăţii, zburând în jos, zburând în sus, zburând ca vântul, zburând ca gândul, dintr-o parte în alta a lumii, chipurile să-l sperie pe băiat, ca să-i treacă pofta de poveşti. Ucenicul nu se da bătut.
- Ori mă duci să-mi arăţi de unde iei poveştile, ori rămân călare pe tine până ţi s-or toci potcoavele de nori şi văzduh.
[...] S-o fi albit sau nu de spume puricele năzdrăvan de atâta zbor prin ţări, de atâtea sărituri de pe un vârf de munte pe altul, povestea nu spune. Dar, după vreme îndelungată, simţind că puterile îi slăbesc din ce în ce mai mult şi că potcoavele i se tocesc de văzduhuri, îi spuse cu mâhnire băiatului:
- Scumpă-i plata potcoavelor mele, dar n-am încotro. Te voi duce acolo unde voieşti, căci m-ai biruit...
Şi, încovoindu-şi picioarele subţiri ca aţa, sări din vârful unui munte într-o vale adâncă, străjuită de jur împrejur de piscuri semeţe, acoperite de brazi. Flori de toate culorile erau presărate pe pajiştea verde a văii, iar miresmele lor scăldau ca într-un abur copacii drepţi ca lumânările. Totul în acea vale părea nemişcat: şi floare, şi iarbă, şi ram. Stâncile de la poalele munţilor, albe ca omătul şi bătute cu litere scumpe, păreau că ascultă şi ele împreună cu florile şi copacii un cântec fermecat, care nu semăna cu niciun cântec auzit vreodată. Venea cântecul din înaltul munţilor, din adâncul pământului, din mireasma florilor, din lumina soarelui? Nimeni n-ar fi putut spune.
Mai degrabă era cântecul de bucurie din inima ucenicului, pentru că ajunsese în lumea poveştilor. Poate că de aceea toate în jur săreau cuprinse de vraja cântării: şi munţii înalţi, şi stâncile albe, de la poalele lor, şi copacii, şi iarba, şi florile, şi pământul de sub tălpile lui.
Cântecul era nespus de frumos şi parcă nu se mai sfârşea.
[...] Ucenicul porni să cunoască Valea Poveştilor. Cântecul fermecat îl însoţea peste tot locul, când vesel ca pârâul, când duios ca foşnetul frunzelor, când liniştit ca rădăcinile lor. Şi tot umblând băiatul prin acele locuri tainice şi necunoscute, se pomeni în faţa unui izvor. Dar ce izvor! Avea şipotul cu totul şi cu totul de aur. Pe ucenic îl cuprinse o sete nemaipomenită, dar când se aplecă să bea, altă ciudăţenie: din şipot nu curgea nicio picătură de apă. Auzi din el un glas. Se apropie mai mult. Setea îi pieri îndată. Prin şipotul de aur curgeau poveşti şi legende.
Rezemat de izvor, prinse să-1 asculte. Glasul fermecat spunea legendele florilor, ale păsărilor, poveştile munţilor, poveştile voinicilor. Glasul era neobosit. Cum sfârşea o poveste, începea alta, şi apoi alta, care de care mai minunată şi nemaiauzită. Pe ucenic îl cuprinse o vrajă şi uită de sine, uită de tot. Nu vedea nimic în jur, nici când soarele răsărea şi apunea, nici când luna cobora în pârâiaşul din vale, nici când frunzele copacilor se scuturau. N-auzea nici şuierul crivăţului pe crestele munţilor, nu simţea bătaia ploilor în obraji, nu-i era nici foame, nici sete. Asculta poveştile şi legendele care se împleteau cu cântarea aceea măiastră din inima lui. Şi cum se sfârşea o poveste, începea alta, şi el n-avea de unde să ştie că în jurul izvorului cu şipotul de aur răsăreau în fiecare primăvară alte flori, că alţi nori se alungau pe sus, că arborii pe care-i văzuse la început drepţi ca lumânările erau aplecaţi, bătrâni şi scorburoşi şi că alţi copaci tineri se ridicaseră demult, drepţi ca lumânările, spre piscurile semeţe ale munţilor. Glasul fermecat nu ostenea. Cum isprăvea o legendă, începea alta şi pe nici una n-o spunea de două ori. Izvorul cu şipotul de aur curgea parcă drept în inima ucenicului şi poveştile auzite se aşezau una peste alta sub fruntea lui ca într-o carte. Ucenicul nu se gândea decât la un singur lucru: să audă cât mai multe poveşti, cât mai multe, ca apoi să le ducă în lume. Glasul părea fără sfârşit. De câte ori a încercat să se ridice, de atâtea ori izvorul începea altă poveste şi o vrajă nelămurită îl ţinea acololegat cu funii nevăzute.
Într-o zi se ridică în picioare şi voi să plece, dar picioarele îi rămăseseră nemişcate. Glasul fermecat tocmai începuse „Povestea izvorului cu şipotul de aur". Se rezemă din nou s-o asculte.
Şi din poveste află el ce trebuie să facă pentru a scăpa de vraja acelor locuri, ca să poată duce mai departe poveştile în lume. Nu mai stătu pe gânduri şi, cu un cosor ce-1 avea în cingătoare,prinse să sape, să vadă adâncimea şipotului de aur în trupul pământului. Nimeni nu ne poate spune cât o fi săpat. Deodată însă glasul fermecat se opri. Se opri şi cântecul şi ucenicul se cufundă într-un somn adânc. Când se trezi, se văzu la marginea unui râu, într-ud loc cunoscut, pe unde copilărise. Fruntea îi era grea şi fierbinte. Se aplecă să ia apă să şi-o răcorească. Pe dată însă se feri şi scoase un strigăt de uimire. Îşi văzuse chipul în apă. Părul îi era alb ca omătul, obrajii zbârciţi, spinarea încovoiatâ, numai ochii îi erau tineri şi limpezi aşa cum şi-i ştia el.
Trecuseră, se vede, mulţi ani fără să-şi dea seama. Îşi aduse aminte de meşterul potcovar.
Porni să-l caute. În acea răscruce nu mai era nici urmă de potcovar. Îi întrebă pe oamenii pe care-i întâlni:
- Nu ştii unde s-a mutat potcovarul?
- Care potcovar, moşule?
- Acela care potcovea caii lui Făt-Frumos... Caii năzdrăvani...
- De aşa minune nu se pomeneşte prin părţile noastre. Dar să-1 întrebăm pe cel mai bătrân om
din sat.
Omul cel mai bătrân din sat a dat din umeri, spunând că multe a văzut şi auzit în cei o sută de ani pe care-i duce-n spinare, dar de un asemenea potcovar nici pomeneală.
S-a mâhnit ucenicul potcovarului că nu-şi poate afla meşterul, dar fiind înţelept nu i-a fost greu
să priceapă că vremea măturase de mult cenuşa potcovarului. În cele din urmă porni prin ţară să spună poveştile pe care le auzise în valea aceea minunată.