JOCUL IELELOR
REZUMAT
ACTUL I
Tabloul I
Scena înfăţişează direcţiunea ziarului Dreptatea sociala, de lângă parcul Oteteleşeanu, din Bucureşti, având ca elemente distinctive o panoplie de scrimă şi portretul fotografic al unui „bărbat ca de patruzeci de ani, frumos, cu o mustaţă franţuzească mătăsoasă şi moale.”. Suntem în luna mai, din anul 1914.
Scena 1
Sache, paginatorul ziarului, „în vârstă ca de patruzeci, patruzeci şi cinci de ani, dar părând mult mai bătrân” se plânge lui Daşcu, „bărbat voinic, negricios, foarte dârz când e nevoie”, maşinistul‑şef din tipografie, de absenţa redactorilor din capitală şi de la serviciu („Cum dau căldurile, se risipesc toţi în toate părţile…”). Găsindu‑le totuşi o justificare, faţă de acuzele … în spirit de partid („Şi ăştia sunt socialişti?... Sunt tovarăşi, ai? Asta‑i gazetă socialistă?) rostite de către Daşcu: „Dacă nu sunt plătiţi cu lunile, ce vrei sa facă?… Se învârtesc şi ei cum pot…”.
Scena 2
Soseşte la redacţie un aşa‑zis responsabil al Internaţionalei Socialiste, pentru a pronunţa, solemn şi patetic, cu „emoţie liturgică”, spune indicaţia de regie … izbucnirea „războiului imperialist”, acompaniat de „revoluţia socialistă mondială” şi a lăsa celor doi un plic cu bani pentru tipărirea manifestelor de rigoare. De la cumsecadele agent al Siguranţei, venit însă pentru o discuţie cu directorul ziarului şi nu pe urmele „responsabilului”, cei doi află că avuseseră de‑a face cu „domnul Kiriak, fostul proprietar al Uzinelor Unite”, înzestrat cu „o ţicneală … vede numai războaie şi revoluţii!”.
Scena 3
Praida, administratorul ziarului, şi Penciulescu – „bărbat ca de cincizeci‑cincizeci şi cinci de ani, faţă neagră de senator roman trăit în mizerie”, aflăm din indicaţiile de regie – , secretar de redacţie, se găsesc în acelaşi spaţiu de joc. Unde Penciulescu, desfăcând plicul lăsat de Kiriac pentru a lansa „revoluţia socialistă mondială” şi în România, scoate de acolo suma de două mii opt sute de lei, din care va plăti o parte din salariile restante.
Acelaşi Penciulescu dă citire unui articol ameninţător din oficiosul guvernamental, care pune sub semnul întrebării corectitudinea morală a campaniei de presă declanşate de către Dreptatea socială, unde se anunţa zilnic publicarea unui document incriminant la adresa ministrului justiţiei din guvernul liberal aflat la putere, Şerban Şaru‑Sineşti („Ceea ce aceşti pescuitori în apă tulbure trebuie să ştie neapărat, e că guvernul este hotărât să intervină energic, ca să taie pe viitor cheful unor indivizi certaţi cu morala, să agite imprudent opinia publică.”).
Se discuta apoi despre un scandal de presă din Franţa – ziaristul Calmette publicase în Le Figaro scrisori de dragoste ale doamnei Caillaux către soţul ei, ministru al justiţiei, din vremea când fusese amanta acestuia. Penciulescu socoteşte că „Nu se publică scrisorile de dragoste primite de la o femeie sau adresate ei sub nici un motiv...”, spre deosebire de Praida, mai mult subordonat imoralităţii comuniste: „De ce nu?... Ceea ce ne interesează este să înregistrăm marea putreziciune a claselor burgheze... N‑o să ne împiedicăm acum de asemenea prejudecăţi...”. Discuţie ce are loc pe fondul lipsei de materiale redacţionale, o astfel de ştire de presă putând servi pentru completarea sumarului publicaţiei. Şi care se finalizează atunci când unul dintre redactori, Lotar, va telefona din Paris, unde ajunsese pe banii câştigaţi la cazino, în chip de corespondent de presă, informând că „doamna Caillaux a ucis în biroul lui de la Le Figaro, pe Albert Calmette… A venit la redacţie la ora zece dimineaţa şi a aşteptat trei ore până când a fost primită. În clipa când a intrat în birou, a descărcat şase focuri în directorul ziarului, care a fost ucis pe loc.”.
Intră în scenă Gelu Ruscanu, revenit de la Iaşi, unde pledase, ca avocat, în procesul greviştilor de la Paşcani, directorul Dreptăţii sociale, supranumit, de către Penciulescu, Saint‑Just, după numele unui conducător al revoluţiei franceze. În traducerea supranumelui, „«Sfântul Dreptate» […] Abia trecuse de douăzeci de ani şi era frumos ca un înger, tăios ca un paloş, pur ca zăpada… Deoarece văzuse «Jocul Ielelor» a dirijat teroarea şi a trimis pe Danton la ghilotină […] I‑au retezat şi lui capul, tocmai când împlinise douăzeci şi şase de ani.”, îi explică Penciulescu lui Daşcu originea poreclei. Acesta este, conform sugestiilor autorului, „un bărbat ca de douăzeci şi şapte – douăzeci şi opt de ani, de o frumuseţe mai curând feminină, cu un soi de melancolie în privire, chiar când face acte de energie.”.
Directorul discuta cu Penciulescu despre campania de presă pe care ziarul a declanşat‑o împotriva ministrului justiţiei, Şerban Saru‑Sineşti, răspunzând îndoielilor secretarului de redacţie legate de eficacitatea demersului lor („sunt sigur ca această campanie nu va fi decât o furtuna într‑un lighean cu apă... Ca toate campaniile politice din tara românească!”). Şi afirmând că „ceea ce a săvârşit Sineşti e ceva atât de nelegiuit, încât se va cutremura chiar această societate în care escrocii sunt acostaţi cu familiaritate şi tandreţe.”.
Toate acestea în pofida îndoielilor lui Penciulescu, care considera că „Aici [în România] nimic nu face impresie… nimic nu e luat în serios. […] riscăm enorm: suspendarea gazetei şi implicarea noastră a tuturor în vreun proces de falsificare de monede, sau în cine ştie ce fraudă vamală. Cu liberalii în genere, dar mai ales cu Sineşti, nu e de glumit…”
Tabloul II
Şerban Saru‑Sineşti, „bărbat ca la patruzeci şi şase de ani, înalt, lat în umeri, cu oase tari şi totuşi cu aspect uscat”, se află în cabinetul său; „Nu se poate spune ce oră din noapte e. Omul fumează şi gândeşte aproape nemişcat, dând o impresie de concentrare grea ca o carapace.”.
Tabloul III
Scena 1
Vine la ziar Elena Boruga, soţia lui Petre Boruga, militant socialist aflat în închisoare, cu o condamnare de cincisprezece ani pentru instigare la grevă şi pentru că l‑a pălmuit, ca răspuns unui gest similar, pe un procur. Şi anunţă că va divorţa, spre a se recăsători (cu toate că îşi iubise soţul) deoarece, afirmă ea, „Nici o femeie nu poate să aştepte un bărbat cincisprezece ani...” iar, la cei treizeci de ani ai ei, îl aşteptase deja şapte. Primind apoi replica lui Praida („Sunt uneori pe lume bărbaţi care nu rabdă să fie pălmuiţi fără să plătească pe loc, chiar dacă i‑ar costa viaţa. Un astfel de bărbat ai dumneata şi un astfel de bărbat nu se părăseşte.”). La discuţia dintre Praida şi femeie asistase şi Gelu Ruscanu, care îl anunţă pe cel dintâi în legătură cu intenţia sa de a‑l vizita în închisoare pe Boruga.
Scena 2
Nacianu, parlamentar aflat în opoziţie şi fost ministru, îi solicita lui Gelu Ruscanu, pentru o interpelare, documentul pe care se bazează campania de presă îndreptată împotriva ministrului justiţiei. Este uimit de panoplia de scrimă din cabinetul directorial şi de prezenţa imaginii tatălui directorului, dar Gelu Ruscanu consideră că „Socialismul nu e potrivnic sentimentelor familiale…”.
Drept justificare a cererii sale, Nacianu afirmă că „S‑a discutat ieri într‑una din secţiile de la Cameră campania pe care o duceţi împotriva lui Sineşti… Mărturisesc că în toate cercurile, chiar cele guvernamentale, impresia este profundă… Tonul dumneavoastră este atât de grav şi de categoric, încât toată lumea este profund stupefiată…”, iar Ruscanu îşi va susţine şi el refuzul de a da curs demersului iniţiat de către parlamentar: „Suntem două lumi diferite. Nu e de conceput o înţelegere între noi şi această Europă capitalistă. Ar fi să devenim complicii ei. Acum nu se poate deosebi între buni şi răi. Mai întâi să piară această Europă.”.
Scena 3
Documentul pe care se întemeiază campania de presă este o scrisoare de dragoste adresată de către Maria Saru‑Sineşti, soţia ministrului justiţiei, lui Gelu Ruscanu – „Când te‑am întâlnit… după acest demon… [Şerban Saru‑Sineşti] am întâlnit un stâlp de lumină … O faţă de arhanghel … El era în viaţa mea o noapte grea, tu erai un răsărit nou de soare…” –, în care aceasta dezvăluie crima săvârşită de către soţ. Uciderea unei bătrâne prietene a bunicii ei, bolnavă şi singură, adăpostită în casa soţilor Saru‑Sineşti, pentru a‑i fura caseta cu bijuterii şi monede de aur şi pentru a‑i distruge testamentul prin care femeia îşi lăsa toată averea, transformată în acel aur furat, unui spital. Aflăm toate acestea din confesiunea făcută de Gelu Ruscanu „tovarăşului Praida”.
Tabloul IV
Decorul figurează „Un gang sub o temniţă... Ziduri vechi, groase, umede, scorojite, cu tencuiala căzută de umezeală, ciment plesnit pe jos. Gratii groase despart pe deţinuţi de vizitatori.”.
Scena 1
Aflaţi în vizită la Petre Boruga, împreună cu Mihai, băieţelul acestuia, Ruscanu şi Praida află de la un gardian despre condiţiile detenţiei colegului lor de partid – izolare, lipsa pernei şi a aşternutului, frig.
Scena 2
Este adus, în lanţuri, Petre Boruga, şi Praida îl anunţă că partidul va plăti costul liceului pentru Mihai, dar vorbeşte „încurcat” pentru că de fapt el va plăti. După care Boruga evoca detenţia: „Când m‑au adus aci în celulă îmi lipseau toate... Înnebuneam ziua, iar noaptea nu puteam dormi, în celula goală şi umedă ca un mormânt de ciment. [...] Mi‑era scârbă de şoareci, de ploşniţe, de lingură de lemn tocită... Mi‑era greaţă de zeama cu care mă hrăneam... [...] Dar de când au început să‑mi putrezească oasele de viu, de când mi s‑au chircit plămânii, nu‑mi mai doresc nimic...”.
Tabloul V
Scena reprezinta încăperea din al doilea tablou – biroul de acasă al ministrului justiţiei, ora trei şi jumătate noaptea. Întrebată de Saru‑Sineşti, servitoarea spune ca Maria „De aseară citeşte sau se preumblă prin cameră... [...] Nu s‑a atins nici de masa de seară.” – ceruse doar lichior.
ACTUL II
Tabloul VI
Înfăţişează camera Mariei Sineşti – „Un budoar, nu lipsit de stil. [...] Tablouri numeroase, cărţi multe, neaşteptat de multe, flori de asemeni.”.
Scena 1
Maria Saru‑Sineşti, precizează autorul, „E o frumuseţe tulbure, şi tocmai prin asta tulburătoare, pe bază de nostalgie, profil suav şi nervozitate. [...] Hiperemotiva cu imaginaţie dezordonată, are spaimele şi bucuriile deopotrivă de copilăroase. [...] Acum e în ea o teroare de vietate încolţită şi istovirea câtorva nopţi de insomnie.”. Se află la ea Roxana, verişoara ei, trimisă de Şerban Saru‑Sineşti pentru că „E bolnav bietul om de îngrijorare... Ai speriat toată casa... A vrut să vină la tine şi n‑ai vrut să deschizi uşa. Nimeni nu înţelege nimic...”.
Scena 2
În acelaşi budoar, Şerban reproşează soţiei faptul că nu‑l acceptă, fizic şi psihic („Tu ai făcut din căsnicia asta o lupta întoarsă, crâncena. Am îndurat ani de zile îngenuncherea mândriei mele de bărbat... Te‑am iubit cu o voinţă smintită şi iubirea mea a fost arma cu care m‑ai lovit. A trebuit să învăţ că nimic nu întrece în cruzime hotărârea unei femei, care se ştie aprig dorită, de a se refuza... cu dinţii strânşi a silă. Ascultă, cum să uit că ani de zile, ca să fii a mea, eram nevoit să te ameţesc mai întâi cu alcool?”). Iar Maria, „chinuită de tumultul amintirilor, al îndoielilor”, după cum precizează în paranteză Camil Petrescu, exclamă nevrotic: „Nu e frumuseţe pe lume… Nu e nici un sprijin… Simţi că ai rămas deasupra unui gol… Nu e nici un sprijin…”. Pentru că, în replică şi excitat de prezenţa în iatacul femeii care de atâtea ori i se refuzase, Şerban Saru‑Sineşti să constate: „Tu niciodată n‑ai să fii alta, Maria… Ca şi mintea, ţi‑e sângele veşnic fierbinte. (Îşi muşcă buza.) Cred că tot mintea îţi înfierbântă şi sângele… Ah, prin tăria sângelui tău vreau să ajung la mintea asta, care mă exasperează, fiindcă îmi scapă mereu…”.
Lucrurile vor lua însă o întorsătură neaşteptată în momentul când Şerban Saru‑Sineşti – ca urmare a încercărilor Mariei de a‑l determina să se retragă din politică, dându‑şi demisia din postul de ministru spre a pleca într‑o călătorie care să le permită, afirmă ea, să se regăsească drept cei de la începutul relaţiei lor, când era doar „fata de pension cu părul pieptănat pe spate” din amintirile soţului –, îşi dă seama de scopul ascuns al comportamentului femeii. Realizează că motivul este citirea gazetelor din care aflase despre campania de presă declanşată de către fostul amant, Gelu Ruscanu, cel a cărui relaţie cu soţia sa o cunoştea de la bun început, afirmă personajul, şi completează, spre a‑şi justifica faptul că nu avusese nici o reacţie aparentă: „Vream să văd până unde merge perversitatea unei fete de optsprezece ani, care abia renunţase la părul pieptănat pe spate…”.
Maria însă nu va rămâne fără replică – „Dacă ai făcut tot ce spui… şi aşa cum spui, şi acum înţeleg că ai fost în stare să faci aşa… nu ai fost decât ceea ce te‑am ştiut, ceea ce te‑am descoperit într‑o bună zi: un monstru… Asta eşti, un monstru… Tu eşti de vină pentru toate rătăcirile mele…”.
Tabloul VII
Acţiunea se desfăşoară în clădirea redacţiei ziarului Dreptatea socială la subsol, într‑„un birou mic de corectură, separat prin pereţi de scândură şi sticlă de una din încăperile tipografiei”.
Scena 1
Gelu Ruscanu, aşteptat sus, în redacţie de către mătuşa sa, nu soseşte pentru a da scrisoarea despre crima ministrului justiţiei la tipar, deşi este deja trei şi jumătate noaptea.
Scena 2
Muncitorii se plâng de viata grea a tipografilor („În meseria noastră nu prea îmbătrânesc oamenii… Unul de patruzeci şi cinci e o raritate… Îi omoară pe toţi plumbul şi cerneala asta.”, zice Daşcu).
Scena 3
Sosind Gelu Ruscanu, matusa sa, Irena, coborâtă în tipografie, îi cere să rămână doar ei doi, ceilalţi retrăgându‑se.
Scena 4
Mătuşa Irena, cea care l‑a crescut pe Gelu Ruscanu dupa moartea timpurie a tatălui său în ceea ce se considerase a fi un accident de vânătoare şi căreia Gelui îi spunea „mamă”, îi cere să renunţe la campania din ziar. Aceasta deoarece, atunci când tatăl lui delapidase o mare sumă din fonduri depuse pentru o licitatie de către o societate al cărei avocat era, spre a achita banii pierduti la o partida de carti, Saru‑Sineşti îl ajutase sa acopere delapidarea, împrumutându‑l cu bani, află el abia acum de la mătuşă. Care îi dă, în plus, şi un sfat: „Nu mai cere socoteală nimănui, căci fiecare are motivele lui neştiute, numai Dumnezeu poate judeca, fiindcă numai el cunoaşte urzeală pricinilor şi ştie cum a fost cu de‑amănuntul, totdeauna...”.
Scena 5
Are loc un accident de muncă (bătrânul Dumitrache, obligat să lucreze în ciuda vârstei pentru a‑şi întreţine familia, scapă o placă tipografică grea pe picior şi‑l rupe), ceea ce o determină pe mătuşa Irena să dea sfat muncitorilor din tipografie („E bine, cât eşti în putere, să faci puţină economie pentru zile grele… Să nu fii nevoit să munceşti la vârsta asta…”). Aceasta spre indignarea nepotului ei („Nu ştii cât de greu loveşti… Ce economii vrei să facă oamenii aceştia? Salariul le e socotit atât cât să nu moară de foame.”), care se decide totuşi să întârzie publicarea scrisorii, la insistenţele aceleiaşi mătuşi – îl avertizează asupra faptului că Saru‑Sineşti „Are în buzunar scrisoarea tatălui tău prin care îi cere să ia bani din depozit. Are să vânture totul la gazetă…”. Informaţia nu îi clinteşte însă din loc hotărârea, chiar dacă astfel nu ar „abate omenirea din calea răului, decât atât cât abate un bob de nisip albia unui fluviu”, afirmă el.
Tabloul VIII
Scena reprezintă din nou biroul lui Gelu Ruscanu din redacţia ziarului, seara, la ora nouă fără un sfert.
Scena 1
Soseşte prim‑procurorul Vlădicescu, pentru a solicita încetarea campaniei de presă duse împotriva unui şef de serviciu, Vasile Constantinescu, de la Regia Monopolurilor Statului, autor al unor fraude, pe motivul ca acel funcţionar este de fapt poetul cunoscut sub pseudonimul Ion Zaprea. Dar Gelu Ruscanu refuză să răspundă cererii, susţine respectarea neabătută a legii, indiferent de circumstanţe: „Noi urmărim legea pură şi ideea de dreptate însăşi… Legea asta este în noi… Dreptatea asta nu are privilegii…”.
Scena 2
Observând atitudinea tranşantă directorului său, Penciulescu îşi vede confirmată, dar şi depăşită imaginea pe care şi‑o făcuse despre acesta („Saint‑Just, maică… Nu‑mi închipuiam sabia dreptăţii atât de rece şi de tăioasă. Zăpezile ei alpine m‑au îngheţat…”), în dialog cu Praida, susţinător al unei morale … de partid, circumstanţiale („Este drept numai şi tot ceea ce slujeşte cauza pentru care luptăm… cauza muncitorească… Numai cauza e mare…”).
În replică, Gelu Ruscanu consideră şi el morala subordonabilă intereselor de partid, socialiste, dar numai întrucât muncitorimea „este sub steagul dreptăţii şi nu dimpotrivă…”, ceea ce nu‑l convinge însă pe Praida: „Dreptatea asta formală, abstractă, are să te lase odată suspendat în gol… tocmai când îi vei căuta mai disperat conţinutul…”.
Şi nici pe secretarul de redacţie, Penciulescu, ce revine la parabola sa folclorică, drept urmare la o remarcă a lui Gelu („Eu văd ideile…”): „Dar tocmai asta e… Cine a văzut ideile devine neom, ce vrei?... Trece flăcăul prin pădure, aude o muzică nepământească şi vede în luminiş, în lumina lunii, ielele goale şi despletite, jucând hora. Rămâne înmărmurit, pironit pământului, cu ochii la ele. Ele dispar şi el rămâne neom. Ori cu faţa strâmbă, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului.”. Situaţie periculoasă, din moment ce „Aceasta‑i societatea românească… N‑are ordine socială, n‑are început şi sfârşit… O frază din prefaţă se rupe şi se leagă tocmai la pagina cincizeci pe verso, jos, iar pasajul din primele rânduri se continuă, trunchiat, în partea a doua… E o încâlcitură de nu se poate descurca nimeni… Toţi sunt rând pe rând victime şi călăi… Toţi sunt legaţi între ei, toţi sunt dacă nu fraţi, veri, ori au stat pe aceeaşi stradă, sau au învăţat la aceeaşi şcoală…”.
Scena 3
Maria Saru‑Sineşti încearcă să‑l determine pe Gelu Ruscanu a renunţa la publicarea scrisorii ei de dragoste, prin resuscitarea vechii lui pasiuni, probabil: „E o nevoie de viaţă şi de moarte pentru mine să ştiu dacă trecutul însuşi a existat… dacă am fost cu adevărat iubită. Poate să se întâmple orice acum, dar ceea ce a fost nu poate fi cumva anulat ca o socoteală greşită.”. Primeşte drept răspuns de la fostul iubit indicarea spaţiilor diferite în care se află pasiunea şi datoria: „Scrisoarea nu mai are nici o importanţă în ea însăşi… Crima lui Sineşti e în conştiinţa mea ca un astru negru rătăcit pe cer în plină zi… Alte legi îl pot scoate de acolo decât propria noastră voinţă.”.
Scena 4
Un angajat al tipografiei, Vasiliu, intră pentru a anunţa că, la mansardă, „pianistul Lipovici s‑a sinucis azi‑noapte cu toată familia...”.
Tabloul IX
Scena înfăţişează, „către orele nouă şi un sfert seara”, o terasă a casei, „leproasă” şi, pe jos, prin fereastra deschisă, cele şapte cadavre din odaia Lipovicilor, rămase după sinuciderea colectivă cu mangal; „Cerul apare înalt în seara plină de mai şi pe el, printre stele mici, palide, se proiectează fulgurant reclama operetei Văduva veselă.”.
Primul procuror motivează sinuciderea – „Din pricina mizeriei. De luni de zile nu mai aveau ce mânca. De trei zile n‑aveau nici pâine. Bunica era bolnavă de cancer.” –, iar Gelu, cu referire la reclama operetei, adaugă profetic, ţinând cont de anul 1914, în care se desfăşoară evenimentele: „Lăsaţi‑i să se îmbete, devoraţi de propria lor frenezie… Lăsaţi‑i să petreacă… să se ameţească… Nu vedeţi că deasupra lor s‑a şi ridicat steaua morţii?”.
ACTUL III
Tabloul X
Acţiunea se petrece în biroul lui Gelu Ruscanu din redacţia ziarului Dreptatea Socială.
Scena 1
Penciulescu, adresându‑se lui Vasiliu (tânăr tipograf care susţinea în articolul său că „ţara românească este condusă de escroci, de şarlatani şi de hoţi”): „Află, tinere nesăbuit, că politicianul român dansează cu legea elegant, fără să o calce pe picioare…”.
Scena 2
Intră Şerban Saru‑Sineşti, căruia Gelu Ruscanu îi va spune că documentul acuzator este scrisoarea Mariei Sineşti unde se afirmă uciderea bătrânei Manitti de către ministru; acesta din urmă va răspunde negând valoarea de probă juridică a scrisorii, ce provine, afirmă el, de la o mitomană erotică, soţia sa, „O femeie care, ca să devie interesantă şi să‑şi aţâţe amanţii, brodează cele mai abracadabrante năzbâtii... Cazuri foarte des studiate de medicină şi de psihologia patologică...”. Astfel încât publicarea nu va lovi „decât în această nenorocită, căci vei da pradă opiniei publice, nu numai purtarea ei de soţie necredincioasă şi de mamă denaturată care nu‑şi va mai putea păstra copiii, dar vei etala şi tarele ei intime de femeie bolnavă...”.
Apoi Sineşti îi vorbeşte lui Gelu despre tatăl acestuia („A fost nu numai maestrul în profesia pe care mi‑am ales‑o, dar am avut prin el şi norocul de a trăi lângă un om neasemănat...”), îi dă scrisoarea prin care tatăl său îi ceruse să delapideze şi îl informează despre sinuciderea tatălui (considerată de Gelu drept un accident cu arma de vânătoare) din pasiune pentru o actriţă, Nora Ionescu.
Pentru ca, în finalul dialogului, Sinesti să sugereze graţierea lui Petre Boruga, în schimbul renunţării la publicarea scrisorii.
Scena 3
Pentru Praida, care îl citise bine, şi uşor fascinat, pe ministrul justiţiei, acesta este, în aprecieri succesive din dialogul cu Gelu, „sigur una dintre cele mai infernale canalii din câte am cunoscut.”, un „Crâncen jucător.” dotat cu „Drăcească abilitate.” în a manevra oameni şi situaţii. Constatări pe care le face urmărind discursul lui Gelu Ruscanu, pornit cu mintea şi sufletul în reconstituirea imaginii tatălui său din clipele finale: „Acum el creşte în mine dinăuntru… Ştiu cum a aşteptat [sosirea actriţei pe care o iubea, Nora Ionescu, cea care i‑a trimis, drept dar de despărţire, revolverul cu care s‑a împuşcat] şi toate gesturile lui din seara în care s‑a sinucis, fiindcă erau nerăbdarea şi gesturile mele.”.
Tabloul XI
Pe scenă se înfăţişează „O încăpere cât o celulă de scânduri, cabina Norei” de la teatrul de revistă din Parcul Oteteleşeanu.
Văzând vulgaritatea şi lipsa de spirit a fostei amante a tatălui său, Gelu Ruscanu se întreabă, pornind de la şirul de bărbaţi care au curtat‑o şi între care ea nici măcar nu îl mai distinge pe Grigore Ruscanu: „Ce mormânt au căutat toţi în şoldurile acestea făloase?…”. Şi, fascinat de regăsirea identităţii părintelui, propune femeii o întâlnire amoroasă, pe care aceasta o acceptă fără nici un fel de reticenţe.
Tabloul XII
Acţiunea piesei se mută din nou în redacţia ziarului Dreptatea socială, aproape de miezul nopţii.
Scena 1
Praida comunică lui Gelu Ruscanu, în prezenţa lui Sache şi Vasiliu, faptul că „tot comitetul e de părere că trebuie să obţinem eliberarea lui Boruga, renunţând la publicarea scrisorii.”, justificând apoi decizia comitetului de partid: „trebuie să vadă toţi şovăielnicii din partid că suntem nu numai solidari… ci şi tari… Să fie un avertisment!”. Iar Ruscanu acceptă, nu însă fără a aprecia decizia drept o trecere de partea răului moral şi social – „În clipa asta suntem (irevocabil) definitiv complicii lui Sineşti.”.
Pentru că lui Praida îi apare descumpănit, bulversat, şi pentru că Praida socoteşte drept cauză a atitudinii sale cele aflate de la Sineşti despre tatăl său, Gelu Ruscanu enunţă felul în care îşi vede acum tatăl, o existenţă dramatică deoarece fusese extrem de lucid, dar „Câtă luciditate atâta existenţă şi deci atâta dramă.”. Şi, completându‑şi apoi ideea, în temeiul compromisului moral generat de eliberarea lui Petre Boruga la schimb cu încetarea campaniei anti‑Sineşti: „Toată drama este că morala pe care o proclamăm nu e pe măsura noastră… Specia încape în ea ca un braţ de crăci într‑un sac…”.
Praida însă are o soluţie... de partid şi universal valabilă pentru chinurile morale: „E grav, tovarăşe… Nu e scăpare decât în gândirea laolaltă… Te pierzi dacă te depărtezi de organizaţie… […] Adevărul şi dreptatea sunt acolo unde sunt în bloc cei asemenea dumitale…”. În pofida scepticismului afişat ulterior de către Penciulescu („Nu mai e nimic de făcut cu el. S‑a destrămat hora ielelor.”).
Scena 2
Gelu Ruscanu îi explică fostei sale iubite, Maria, schimbarea lui de atitudine, renunţarea la iubirea pe care i‑o purta şi trecerea către ideologia comunistă asociată cu fascinaţia dreptăţii absolute, ca singur reazăm al existenţei sale: prin gelozia provocată de faptul că o văzuse, din stradă prin fereastra casei, râzând fericită alături de un alt bărbat, pe care îl socotise amantul ei (va deveni mai târziu abia). Împreună cu credinţa într‑un alt absolut, al iubirii („Doi inşi care se iubesc cu adevărat nu mai sunt oameni…”, căci „iubirea nu poate admite greşeală”), pe când fosta lui amantă socoteşte iubirea un act încărcat de relativism, asemenea existenţei umane înseşi („nu suntem decât oameni, chiar când iubim…”, deci supuşi greşelii). Ceea ce‑l întăreşte însă pe fostul ei iubit în credinţa lui asupra imperfecţiunii condamnabile a fiinţei umane: „Totul în lume este coruptibil... Nimic nu e întreg şi frumos... şi nici nu poate deveni... Toate se îndeplinesc numai până la o palmă de la pământ.”.
Scena 3
Intră în scenă Nora Ionescu, pentru a‑i face o surpriză, spunea ea, lui Gelu Ruscanu, dar se retrage, dupa promisiunea lui de a o vizita la teatru.
Scena 4
Maria propune reluarea legăturii lor, pe acelasi fond al unei atitudini realiste – „Iubirea noastră se va hrăni din greşeli şi din dureri, aşa cum focul se hrăneşte din tot ceea ce îi stă în cale... Dar iubirea noastră nu va fi păcat, cum focul însuşi nu este lemnul putred pe care îl mistuie...”. Ruscanu însă respinge propunerea, după care, neobservat, se sinucide, cu revolverul lăsat pe masă, cu două zile înainte, de Maria.
Scena 5
Adresându‑se lui Penciulescu şi Mariei, Praida concluzionează relativ la prietenul său decedat: „A avut trufia să judece totul... S‑a depărtat de cei asemenea lui, care erau singurul lui sprijin...”.