Un bocet pentru cea moartă de două ori
Într-atât de tânără muri.
(EDGAR ALLAN POE, Lenore)
Multă nebunie şi mai mult păcat
Şi groază-n miezul intrigii.
(EDGAR ALLAN POE, Viermele cuceritor)
Cea mai cumplită spaimă ne întoarce la gesturile copilăriei.
(CHAZAL)
Prolog.
LAURA se afla în pivniţă şi făcea curăţenia de primăvară simţind cum urăşte fiecare clipă petrecută acolo. Nu munca în sine îi displăcea; era din fire o fată harnică şi se simţea cea mai fericită când avea de dereticat prin casă. Dar îi era frică să coboare în pivniţă.
În primul rând, locul era întunecat. Cele patru ferestre înguste, aşezate sus pe zid, puţin mai largi ca nişte spărturi, şi geamurile acoperite cu un strat de praf lăsau să intre doar o lumină slabă, cretoasă. Chiar luminată cu două lămpi, încăperea mare îşi păstra încăpăţânată umbrele, nevrând să se dezvăluie în întregime. Licărul de ambră al lămpilor scotea la iveală pereţii jilavi din piatră şi-un cuptor uriaş, care ardea cu cărbuni, dar era rece şi nefolosit în această frumoasă şi caldă după-amiază de mai. Pe mai multe rafturi lungi, şiruri întregi de borcane reflectau cioburi de lumină, dar conţinutul lor – fructe şi legume conservate în casă şi depozitate aici, în ultimele nouă luni – rămânea neluminat. Colţurile încăperii erau în beznă, iar din tavanul jos, cu grinzi aparente, atârnau umbre ca nişte steaguri lungi din crep funerar.
Pivniţa avea întotdeauna un miros uşor neplăcut. Era mucegăită, asemenea unei peşteri de calcar. Uneori, primăvara şi toamna, când era foarte umed, prin colţuri apărea o ciupercă verde-cenuşie, o excrescenţă dezgustătoare ca o crustă, având pe margini minusculi spori albi ce aminteau ouăle de insecte: acest peisaj grotesc adăuga propriul miros slab, dar nu mai puţin neplăcut, aerului din pivniţă.
Totuşi, nici întunericul, nici mirosurile neplăcute şi nici ciuperca nu provocaseră spaimele Laurei: păianjenii o înspăimântau. Păianjenii stăpâneau pivniţa. Unii erau mici, maronii şi iuţi; alţii erau cenuşii ca manganul, ceva mai mari decât cei maronii, dar la fel de iuţi ca verii lor mai mici. Mai erau şi câţiva uriaşi, negri-albăstrui, cât degetul cel mare al Laurei.
În timp ce ştergea praful şi îndepărta cele câteva pânze de păianjen de pe borcanele cu conserve de casă, mereu atentă la zvâcnirile rapide ale păianjenilor. Laura era din ce în ce mai furioasă pe mama ei. În locul pivniţei, mama ar fi putut-o lăsa să cureţe câteva din camerele de sus; aici jos ar fi putut deretica mătuşa Rachael ori chiar mama, căci niciuna dintre ele nu se temea de păianjeni. Dar mama ştia că Laurei îi e teamă de pivniţă şi avea chef s-o pedepsească. Era într-o dispoziţie îngrozitoare, neagră ca norii încărcaţi de tunete. Laura o mai văzuse şi altă dată aşa. Prea des. O dată cu trecerea anilor starea aceasta proastă cobora tot mai, frecvent asupră-i, şi când era stăpânită de ea, se transforma într-o persoană total diferită de cea care fusese altădată, femeia zâmbitoare care cânta întruna. Deşi Laura îşi iubea mama, nu-i plăcea femeia nervoasă, meschină care devenea uneori. Nu-i plăcea femeia urâcioasă care-o trimisese în pivniţa cu păianjeni.
Cum ştergea de praf borcanele cu piersici, pere, roşii, sfeclă, fasole şi dovlecei muraţi, aşteptând nervoasă inevitabila apariţie a unui păianjen, dorindu-şi să fie matură, măritată şi independentă, Laura se sperie auzind un sunet brusc, ascuţit ce pătrunse prin aerul jilav al subsolului. La început fusese ca vaietul îndepărtat, uitat al unei păsări exotice, dar curând deveni mai puternic şi mai opresant. Se opri din ştersul prafului, îşi ridică privirea spre tavanul întunecat şi ascultă atentă urletul sinistru ce venea de deasupra. După o clipă îşi dădu seama că era vocea mătuşii Rachael şi că era un ţipăt de groază.
Sus, ceva căzu cu zgomot mare. Părea a fi un porţelan care se sparge. Trebuie să fie vasul cu păun al mamei. Dacă era aşa, mama va fi într-o dispoziţie extrem de scârboasă tot restul săptămânii.
Laura se îndepărtă de rafturile cu conserve şi porni spre scările pivniţei, dar se opri brusc când auzi ţipetele mamei. Nu era un ţipăt de mânie pentru pierderea unui vas, avea ceva de groază în el.
Paşi bufniră pe podeaua camerei de zi, îndreptându-se spre uşa principală a casei. Uşa cu zăbrele se deschise cu sunetul familiar al arcului lung, apoi se izbi, închizându-se. Rachael era afară acum, striga cuvinte neinteligibile, dar care te făceau totuşi să-ţi fie frică.
Laura simţi miros de fum.
Se grăbi spre scări şi sus văzu palide limbi de flăcări. Fumul nu era des, dar avea un miros neplăcut şi înţepător.
Cu inima bubuind, Laura urcă până la treapta cea mai de sus. Valurile de căldură o obligară să-şi închidă ochii, dar putu vedea ce se întâmpla în bucătărie. Peretele de foc nu era compact. Exista o potecă îngustă de salvare, un coridor de siguranţă răcoroasă; uşa de la veranda din spate era la celălalt capăt.
Îşi ridică fusta lungă şi şi-o înfăşură strâns peste şolduri şi coapse, adunând-o cu ambele mâini ca să n-o lase să se târâie în flăcări. Se deplasă cu băgare de seamă pe palierul înconjurat de foc, care scârţâi sub ea, dar înainte să ajungă la uşa deschisă, bucătăria explodă în flăcări galben-albăstrui, care deveniră repede portocalii. Din perete în perete, din podea până-n tavan, încăperea era un infern; nu mai era nici o trecere prin vâlvătaie. Absolut nebuneşte, cadrul uşii mistuit de foc trezi în mintea Laurei imaginea unui ochi scânteind într-un felinar din bostan.
