Părul auriu închis îi cădea peste sâni ca untul topit, aruncând sclipiri mărunte, reflectând lumina de ambră din tavan, dezgolind, din când în când, în fluturarea sa, adevăratele minuni pe care ar fi trebuit să le acopere, Ieşi din baie întinzându-şi rujul cu buzele şi spuse:
Ce s-a întâmplat?
M-am întins pa canapea cu faţa în jos, cu jumătate de faţă îngropată în pernă, gol până la brâu, arătând spre vasul de pe podea.
Te rog Lynda, aşează-mi-l pe Icky.
Se apropie cu paşi de dansatoare, ca o frunză purtată prin încăperea graviplanului de un curent inconsistent; o minunăţie de linii curbe şi frânte, de rotunjimi şi adâncituri. Se aşeză pe marginea canapelei, cu păru-i unduitor încercând să-i acoperă comorile şi reuşind doar în parte, şi băgă mâiniie în vasul cu gura largă, ridicându-l pe Icky şi ţinându-l ca pe o piftie sau ca pe o bucată de ficat crud.
Cu grijă, am spus eu.
Tu să taci acum. Icky şi cu mine ştim ce avem de făcut.
— Acelaşi lucru…
Şşş.
Îmi aşeză lipitoarea pe spate, chiar între umeri, apăsând-o cu blândeţe pentru ca stratul adeziv să facă priză bună. Apoi ridică partea din faţă şi îi plie dedesupt lamboul senzorial, încât partea poroasă să ia contact cu pielea mea, scutindu-l pe Icky să facă singur treaba asta, cu o mulţime de zvârcoliri şi scurmături umede şi neplăcute. Eram obişnuit cu Icky şi nu mă deranja prea mult când începea să mi se foiască pe piele. Dar Lynda insista să aranjeze ea şi să-l lipească bine. Spunea că are experienţă. Cu toate astea, încă mai aveam emoţii pentru Icky.
Totul e la locul lui, spuse ea, declarând ritualul terminat.
Am simţit filamentele de fineţea firului de păr sondând prin carne, şerpuind nedureros prin ţeastă şi atingându-mi uşor creierul acolo unde trebuia. Icky era cu mine. Icky era în mine. O stare deosebită de confort mă cuprinse, infiltrându-se în tot corpul. Muşchii se tonifiară şi simţiurile mi se ascuţiră, aşa cum se întâmpla de fiecare dată după contact. Mâiniie mi se întinseră după chitară, să o prindă, să-i atingă corzile, să smulgă acorduri din cutia plată de lemn, să cânte ultimile piese, pentru ca Icky să le poată trăi.
Aterizăm într-un sfert de oră, anunţă Lynda, trăgându-mi o palmă peste fund. Mai bine te-ai îmbrăca. Se ridică şi se întoarse la baie, unduindu-şi trupul zvelt la fiecare pas.
Dacă ar mai fi fost timp, am început eu.
Dar nu este, spuse, ea clipind, grăbeşte-te.
Am ajuns acasă. Lynda stătea lângă mine, ţinându-mi mâna în mâna ei, împletindu-şi degetele micuţe cu ale mele, iar Icky stătea pe umărul meu, ascunzându-se sub costumul negru de piele. Nu, nu ascunzându-se cu adevărat pentru că trupul său moale îmi rotunjea spatele acolo unde trebuia să fie scobit, îngroşându-mi ceafa acolo unde ar fi trebuit să fie dreaptă şi subţire. Lynda mă liniştea bătându-mă pe braţ, clipind, şoptindu-mi lucruri care ştia că-mi fac plăcere, despre cât de bun muzician eram, despre cum mă iubea toată lumea, despre ce ar face cu mine dacă am fi singuri şi nu ar trebui să ne grăbim. Era teribilă. încrederea din ochii ei mă îmbărbăta. Iubirea din ei mă calmă. Icky (al cărui nume adevărat nu putea fi pronunţat în afara sistemului său solar) mă liniştea, prin filamentele sale, cu vorbe fără cuvinte pe care mi le spunea în minte. Îmi proiecta imagini care să mă calmeze, să mă pregătească pentru ce urma să fie.
Lynda, în ultima clipă intimă a noastră, îmi strânse mâna din nou.
Icky îmi ridica din nou moralul, atingându-mă cu fâşii de protoplasmă.
Şi uşile se deschiseră înaintea noastră ca obloanele unei ferestre. Dincolo se întindea aeroportul.
Şi lumea…
Erau acolo pe puţin opt mii, poate chiar zece mii. Se foiau în toate direcţiile, oameni de toate vârstele – majoritatea însă tineri – făcând cu mâna, ridicând pancarte pe care scria: TE IUBIM, LEONARD CHRIS şi BINE AI VENIT ACASĂ LEO! ovaţionând, ovaţionând, ovaţionând.
Trecuseră nouă ani, timp în care urcasem treptele obscurităţii pentru a deveni cel mai celebru muzician al galaxiei, cunoscut nu numai de rasa care se autointitula Omenire, ci şi da cele Şapte Rase, înţeles cel mai bine de mine şi Icky, dar ascultat de toţi. Era totuşi ceva extraordinar ca un oraş de ţărm, de mărimea Harrisburg-ului din Pennsylvania, să poată strânge o asemenea mulţime pentru a mă întâmpina. Cred că atunci am început să tremur.
Gărzile au ridicat platforma, ne-au înconjurat şi am coborât spre limuzina care ne aştepta jos. Nu era un gravcar, era un adevărat Ford de muzeu, să fiu al naibii, cu roţi, cu toate alea. Am fost poftiţi pe bancheta din spate, iar doi motociclişti au tras în faţă, cu motociclete adevărate.
— Nu-i rău, nu-i aşa?întrebă Lynda.
Icky întrebă ceva asemănător, fără cuvinte.
Mulţimea nu vroia să ne lase să trecem uşor. Se înghesuiau, nerăbdători să atingă geamul prin care mă puteau vedea. Îmi ţipau numele.
Majoritatea fete, remarcă Lynda.
Geloasă?
Nu. Ele nu te vor pe tine. Cel puţin nu în întregime. Vor doar o bucăţică pe care să o ducă acasă ca amintire.
După ce am depăşit mulţimea, ne-am grăbit către hotel, cu sirenele motocicliştilor în funcţiune. Am băgat mâna în buzunarul de la haină şi am scos, încă o dată, scrisoarea tatălui meu. Era boţită de atâta citit, dar trebuia să o mai văd, să mă conving că am interpretat-o corect, într-adevăr, citisem bine: 'Fiule, spunea rugător, fiule, nu încerca să-L aduci cu tine. Vino singur şi vei fi bine primit, foarte bine primit. Dar dacă aduci şi blestematul acela de vierme, dacă aduci şi acel despot care te călăreşte ca un diavol, care-ţi perverteşte trupul şi otrăveşte tot ce înseamnă om în tine, atunci stai dracului cât mai departe. Dacă îl aduci cu tine, atunci stai undeva, într-un hotel.........
