AnnaE
#0

UNU.

          Numele meu este Odd Thomas, dar nu-s convins că în vremurile acestea, în care faima reprezintă altarul la care se închina majoritatea oamenilor, vă interesează cine sunt sau dacă exist.

          Nu-s o celebritate. Nu-s odrasla unei celebrităţi. N-am fost căsătorit CU o celebritate, n-am fost maltratat de o celebritate, nu am donat niciodată un rinichi pentru a fi transplantat unei celebrităţi. Mai mult, nu doresc să fiu o celebritate.

          De fapt, sunt într-o asemenea măsură un nimeni, după standardele culturii noastre, încât revista People nu numai că nu va publica un articol despre mine, dar îmi va refuza orice tentativă de a mă abona la publicaţia lor, din cauză că gravitaţia de tip gaură neagră a lipsei mele de celebritate este destul de puternică pentru a produce căderea în desuetudine a activităţii lor.

          Am douăzeci de ani. Pentru un adult înţelept, sunt doar cu puţin mai mult decât un copil. Dar pentru orice copil sunt suficient de bătrân ca să nu aibă încredere în mine şi să mă excludă pentru totdeauna din comunitatea magică a celor scunzi şi fără barbă.

          Ca urmare, un expert în demografie ar putea să tragă concluzia că singurii mei cititori ar putea fi alţi tineri şi tinere aflaţi între cea de-a douăzecea şi cea de-a douăzeci şi una aniversare.

          De fapt, nu am nimic de spus acestui public restrâns. In existenţa mea nu mi-a păsat de majoritatea lucrurilor de care le pasă celorlaţi americani de douăzeci şi unu de ani. Cu excepţia supravieţuirii, bineînţeles.

          Duc o viaţă neobişnuită.

          Asta nu înseamnă că viaţa mea e mai bună decât a voastră. Sunt convins că viaţa voastră e plină şi de fericire şi de bucurie şi de neprevăzut sau de teamă. Ca şi mine, sunteţi oameni şi, la urma urmei, ştim cu toţii cât de plăcut şi de înspăimântător este asta.

          Nu vreau decât să spun că viaţa mea e atipică. Mi se întâmplă lucruri neobişnuite, care în mod normal nu li se întâmplă şi altor oameni, dacă li se întâmplă vreodată.

          Bunăoară, n-aş fi scris niciodată aceste memorii, dacă n-aş fi primit ordin să fac acest lucru de la un om de două sute de kilograme, care are şase degete la mâna stângă.

          Numele său este P. Oswald Boone. Toţi îi spun Micul Ozzie, pentru că tatăl lui, Marele Ozzie, e încă în viaţă.

          Micul Ozzie are o pisică numită Chester cel Teribil. Iubeşte pisica aceea. De fapt, dacă Chester cel Teribil şi-ar pierde cea de-a noua viaţă sub roţile unui Peterbilt, cred că inima cea mare a Micului Ozzie n-ar supravieţui acestei pierderi.

          Eu, personal, nu simt o afecţiune prea mare pentru Chester cel Teribil, pentru că, printre altele, s-a pişat de mai multe ori pe pantofii mei.

          Motivul pentru care a făcut acest lucru este credibil – conform explicaţiilor lui Ozzie —, dar eu nu-s convins pe de-a-ntregul. Adică sunt bănuitor în ceea ce priveşte sinceritatea lui Chester cel Teribil, nu a lui Ozzie.

          În afară de asta, nu pot să am încredere într-o mâţă care pretinde că are cincizeci şi opt de ani. Deşi există dovezi fotografice în sprijinul acestor pretenţii, mă încăpăţânez să cred că toată chestia asta e doar o scorneală.

          Din motive ce vor fi evidente ulterior, acest manuscris nu poate fi publicat în timpul vieţii mele, iar eforturile nu îmi vor fi răsplătite cât voi trăi. Micul Ozzie mi-a sugerat să las drepturile mele de autor pentru întreţinerea lui Chester cel Teribil, care, după spusele lui, ne va supravieţui tuturor.

          O să găsesc alt moştenitor. Unul care nu s-a pişat pe mine.

          Oricum, nu scriu pentru bani. Scriu ca să-mi păstrez sănătatea mintală şi ca să descopăr dacă mă pot convinge pe mine însumi că viaţa mea are un scop şi un sens care să-mi justifice existenţa.

          Nu vă îngrijoraţi. Aceste rânduri nu vor fi insuportabil de mohorâte. P. Oswald Boone mi-a dat ordine precise să păstrez un ton lejer.

          — Dacă n-o să fie lejer, a spus Ozzie, o să-mi aşez curul de două sute de kile pe tine şi nu cred că vrei să mori aşa.

          Ozzie se laudă. Curul lui – care-i destul de mare – nu cântăreşte mai mult de vreo şaptezeci şi cinci de kilograme. Celelalte o sută douăzeci şi cinci de kilograme sunt distribuite în restul trupului său chinuit.

          La început, când s-a dovedit că nu sunt în stare să păstrez un ton lejer, Ozzie a sugerat să fiu un narator în care nu poţi să ai încredere.

          — Chestia asta a funcţionat bine în Uciderea lui Roger Ackroyd, de Agatha Christie, a zis eL în acest roman poliţist scris la persoana întâi, naratorul cel cumsecade se dovedeşte a fi asasinul lui Roger Ackroyd, fapt pe care-l ascunde cititorului până la sfârşitul cărţii.

          Se înţelege că eu nu sunt un ucigaş. N-am făcut nici un lucru rău pe care-l ascund de voi. Lipsa de încredere în mine ca povestitor are legătură cu timpul anumitor verbe.

          Nu fiţi îngrijoraţi în această privinţă. O să cunoaşteţi curând adevărul.

          Dar să-mi continui povestea! Micul Ozzie şi Chester cel Teribil nu intră în scenă decât după ce-a explodat vaca.

          Povestea începe într-o marţi.

          Pentru voi, asta înseamnă ziua de după luni. Pentru mine, este o zi care, ca şi celelalte şase, debordează de posibilitatea de a fi plină de mister, de aventură şi de teroare.

          Să nu înţelegeţi din asta că viaţa mea este romantică şi magică. Prea mult mister devine plictisitor. Prea multă aventură e obositoare. Iar un pic de teroare durează mult.

          Fără ajutorul ceasului deşteptător, în acea dimineaţă de marţi m-am trezit la ora cinci dintr-un vis despre nişte angajaţi morţi ai unei popicarii.

          Nu pun niciodată ceasul deşteptător să sune, pentru că am un ceas intern vrednic de încredere. Dacă vreau să tiu complet treaz la cinci, atunci, înainte să mă culc, îmi repet de trei ori că trebuie să mă scol fix la patru şi patruzeci şi cinci de minute.

Attachments