VIOLENŢA E LA FEL DE SIGURĂ CA RĂSĂRITUL SOARELUI
Chiar şi atunci când crezi că ai înţeles totul, Koontz îţi oferă o nouă surpriză şi combină, cu o abilitate diabolică, tot mai multe elemente într-un conflict care te absoarbe irezistibil.
(New York Times)
PARTEA ÎNTÂI.
PE O MARE STRANIE.
Nişte călători pierduţi, atât suntem, biletul trecerii noastre la preţ nu-l vedem, ştiu doar că a-l plăti, ar fi un blestem.
Ciudate itinerarii – enigmatice, ireale, stranii – din scene ticluite ne poartă şovăielnic şi pe nesimţite.
Mistere mai multe sunt cât inima bate decât după ce viaţa e biruită de moarte.
Cartea tristeţilor numărate.
Înfiorate ale destinului gheme mă-nvăluie cu eterice tremure, apoi simt, implacabil, îmbrăţişarea lor de-oţel durabil.
Capitolul I.
Cu femeia în gând şi cu o adâncă tulburare în inimă, Spencer Grant conducea prin noaptea strălucitoare, căutând uşa roşie. Vigilent, câinele stătea tăcut în spatele lui. Ploaia bătea pe capota maşinii.
Fără fulgere şi tunete, fără vânt, furtuna venise dinspre Pacific la sfârşitul unui sumbru amurg de februarie. Mai mult decât o burniţă, dar mai puţin decât o ploaie torenţială, absorbea toată energia oraşului. Los Angeles, împreună cu suburbiile sale, devenise o metropolă fără graniţe fixe, fără substanţă, fără suflet. Clădirile se înghesuiau unele într-altele, traficul rutier lâncezea, iar străzile se dizolvau în smog.
În Santa Monica, având oceanul şi plaja în dreapta sa, Spencer opri la un semafor.
Rocky, o corcitură ce nu ajunsese la mărimea obişnuită a labradorului, studia atent şoseaua. Rocky privea din când în când pe ferestrele laterale ale maşinii – un Ford Explorer – cu toate că îl interesa mai mult ce se întâmpla în faţa lor.
Chiar dacă se găsea pe platforma din spatele scaunelor, potaia nu se uita decât foarte rar prin lunetă. Îl speria peisajul ce se îndepărta de el. Probabil că îl ameţea, prefera să-l vadă apropiindu-se.
Sau poate că Rocky asocia şoseaua care se micşora în urmă cu trecutul. Avea motive suficiente să nu stăruie asupra lui.
La fel şi Spencer.
În vreme ce aştepta la semafor, îşi duse o mână la faţă. Căpătase obiceiul să îşi râcâie gânditor cicatricea dacă se simţea neliniştit, aşa cum unii răsucesc un şirag de mătănii în momentele de cumpănă. Atingerea îl calma, amintindu-i probabil de faptul că supravieţuise celei mai groaznice terori pe care şi-ar fi putut-o imagina cândva. Socotea că viaţa nu mai avea cum să-i facă vreo surpriză îndeajuns de rea, încât să-l distrugă.
Cicatricea îl definea pe Spencer. Era un om lovit de soartă.
Palidă şi puţin lucioasă, pornind de la urechea dreaptă şi oprindu-se la bărbie, cu o lăţime ce varia între opt şi doisprezece milimetri. La temperaturi foarte mari sau foarte mici, devenea mai albă ca de obicei. În aerul îngheţat al iernii, cu toate că panglica îngustă de ţesut celular care o acoperea nu conţinea terminaţii nervoase, o simţea ca pe o sârmă încinsă lipită de faţă. În soarele verii, era rece.
Culoarea semaforului trecu de la roşu la verde.
Câinele îşi întinse gâtul înainte, nerăbdător.
Spencer conduse încet spre sud, de-a lungul coastei întunecate, cu ambele mâini aşezate pe volan. Căuta nervos uşa roşie pe partea dreaptă a străzii, printr-o mulţime de magazine şi restaurante.
Deşi nu îşi mai pipăia rana de pe faţă, rămăsese conştient de prezenţa ei. Niciodată nu uita că fusese stigmatizat. Dacă zâmbea sau se încrunta, îşi simţea cicatricea strângându-i jumătate din faţă. Dacă râdea, tensiunea din acel ţesut rigid îi tempera voioşia.
Ştergătoarele de parbriz ţineau măsura ploii, ca un metronom.
Spencer avea gura uscată, însă palmele umede. Încordarea din piept îi creştea în intensitate atât din pricina nerăbdării, cât şi din cauza sentimentului plăcut că urma să o revadă pe Valerie.
Pe jumătate era convins să se întoarcă acasă. Noua speranţă pe care o nutrea era în plan sentimental precum o tinichea aurită pentru fraieri. Era singur şi avea să rămână pentru totdeauna aşa; cu excepţia lui Rocky. Se simţea ruşinat de o asemenea izbucnire de optimism, de naivitatea pe care şi-o descoperea, de această dorinţă secretă, de disperarea lui tăcută. Dar continua să conducă.
Rocky n-ar fi putut să ştie ce căutau, dar pufăi încetişor în momentul în care apăru firma roşie. Fără îndoială că reacţionase la schimbarea subtilă din dispoziţia lui Spencer, schimbare care se petrecuse la vederea acelei uşi.
Localul se afla între un restaurant thailandez, cu geamurile aburite, şi un magazin pustiu care înainte fusese o galerie de artă. Vitrinele erau acoperite cu scânduri, iar din faţadă, odată elegantă, lipseau bucăţi de travertin, ca şi cum compania nu numai că eşuase, dar chiar fusese izgonită complet din afaceri. O lumină de deasupra intrării în local, care străpungea perdeaua argintie de ploaie, dezvăluia uşa roşie care îi amintea de noaptea trecută.
Spencer nu fusese capabil să reţină numele acelui loc. Lacuna de memorie i se părea acum explicabilă, având în vedere literele formate din tuburi roşii de neon, aflate deasupra intrării: Uşa Roşie. Izbucni într-un râs lipsit de voioşie.
După ce bântuise atâţia ani prin baruri, renunţase
