Whispers, 1980
Forţele care ne afectează viaţa, influenţele care ne formează şi ne modelează adeseori se aseamănă cu nişte şoapte într-o încăpere îndepărtată, şoapte ce nu se lasă descifrate şi sunt extrem de greu de sesizat.
CHARLES DICKENS
I.
Morţii şi viii
Marţi în zorii zilei oraşul Los Angeles începu să se cutremure. Ferestrele zăngăneau în ramele lor. Clopoţeii de vânt din curţile interioare zornăiau, deşi nu era nici urmă de vânt. În câteva case vasele căzură de pe rafturi.
La ora de vârf a dimineţii postul de ştiri KFWB deschise seria ştirilor anunţând cutremurul. Acesta atinsese gradul 4,8 pe scara Richter. Spre sfârşitul orei de vârf, KFWB trecu ştirea pe locul trei, după relatarea despre exploziile unor bombe de sorginte teroristă la Roma şi anunţarea coliziunii a cinci maşini pe Santa Monica Freeway. În definitiv, nu se prăbuşise nici o clădire. Până la amiază numai câţiva locuitori ai oraşului Los Angeles (dintre care majoritatea mutaţi pe Coasta de Vest în cursul ultimului an) mai consacrau evenimentului un minut din timpul conversaţiei de la masa de prânz.
Bărbatul din furgoneta Dodge de culoare fumurie nici nu simţise cutremurul. Când pământul începuse să se zguduie, el se găsea la marginea de nord-vest a oraşului şi rula spre sud pe San Diego Freeway. Cum într-un vehicul în mers nu se pot sesiza decât mişcările mai violente ale pământului, bărbatul nu simţi nimic, dar în momentul în care opri să ia micul dejun la un bufet auzi pe unul dintre consumatori vorbind despre cele întâmplate.
Din prima clipă înţelese că acel cutremur era un semn numai de el ştiut. Semn trimis fie ca să-l încredinţeze că misiunea lui în Los Angeles va fi încununată de succes, fie ca să-l prevină că va da greş. Dar care din cele două mesaje era ascuns în acest semn?
În timp ce mânca, chibzui asupra întrebării. Era un bărbat vânjos – un metru optzeci înălţime, o sută cincisprezece kilograme, numai muşchi – şi îi luă mai mult de o oră şi jumătate ca să-si termine prânzul. Începu cu două ouă, costiţă, cartofi prăjiţi ţărăneşti, pâine prăjită şi un pahar de lapte. Mesteca încet, metodic, fără să-si ia ochii de la mâncare, parcă hipnotizat de ea. După ce termină de golit prima farfurie, comandă o stivă înaltă de clătite şi iarăşi lapte. După clătite, mâncă o omletă cu brânză şi trei bucăţi de slănină canadiană, altă porţie de pâine prăjită şi suc de portocale.
Înainte de a comanda şi ultima porţie de mic dejun, deja ajunsese subiect de discuţie la bucătărie. Chelneriţa care-l servea era o roşcată glumeaţă pe nume Helen, dar fiecare dintre celelalte chelneriţe îşi găsise un motiv ca să treacă pe lângă masa lui şi să-l privească mai îndeaproape. Bărbatul era conştient de interesul manifestat de ele, însă puţin îi păsa.
— Trebuie să fii tăietor de lemne sau cam aşa ceva, îi spuse Helen când, în sfârşit, el ceru nota de plată.
Bărbatul ridică privirea şi-i adresă un zâmbet de gheaţă. Deşi era prima oară când punea piciorul în acel local şi o cunoscuse pe Helen cu numai o oră şi jumătate în urmă, ştia exact ce avea ea să spună. Auzise aceleaşi vorbe de sute de ori până atunci.
Fata chicoti stingherită, privindu-l fix cu ochii ei albaştri.
— Am vrut să spun că mănânci cât trei.
— Probabil.
Chelneriţa rămase în dreptul separeului, sprijinindu-si un şold de muchia mesei, puţin aplecată în faţă, dându-i a înţelege destul de limpede că ar putea fi disponibilă.
— Şi cu toată mâncarea. N-ai pe tine nici un dram de grăsime.
Continuând să zâmbească, bărbatul se întrebă cum era femeia aceea la pat. Se imagină posedând-o, pătrunzând-o, apoi prinzându-i gâtul cu degetele şi strângând din ce în ce mai tare, până când obrazul ei devenea stacojiu şi ochii începeau să-i iasă din orbite.
Ea îl privi fix, încercând să-si dea seama ce era în mintea lui, parcă întrebându-se dacă bărbatul din faţa ei îşi satisfăcea toate poftele cu aceeaşi convingere ca pofta de mâncare.
— Probabil că faci mult sport.
— Ridic greutăţi, spuse el.
— Ca Arnold Schwarzenegger.
— Mda.
Fata avea un gât delicat şi graţios. Bărbatul ştia că i l-ar fi putut frânge ca pe o crenguţă uscată şi gândul acesta îl încălzi pe dinăuntru şi-l înveseli.
— Sunt sigură că ai braţe mari şi puternice, spuse ea aproape şoptit, pe un ton plin de admiraţie. Bărbatul purta o cămaşă cu mâneci scurte şi fata îşi puse arătătorul pe braţul lui gol. Cred că, la câtă energie consumi, oricât ai mânca, totul se transformă în muşchi.
— Cam aşa ceva, încuviinţă el. Dar e vorba şi de metabolism.
— Cum?
— Am o fire foarte nervoasă şi ard multe calorii.
— Tu? Fire nervoasă?
— Îmi sare ţandăra din te miri ce.
— Nu pot să cred. Pun prinsoare că nimic nu te poate face să-ţi pierzi cumpătul, îl contrazise ea.
Era o femeie atrăgătoare, în vârstă de vreo treizeci de ani, cu zece ani mai tânără decât el şi bărbatul se gândi că o putea avea, dacă îşi punea în gând. Probabil ar fi fost nevoie s-o curteze puţin, dar nu prea mult, doar atât cât s-o convingă că fusese luată pe sus, cum se întâmplase cu Rhett şi Scarlet şi trântită în pat împotriva voinţei ei. Fireşte, dacă ar fi făcut dragoste, ar fi fost nevoit s-o ucidă după aceea. Ar fi fost nevoit să-i înfigă un cuţit în sânii ei frumoşi sau să-i taie gâtul, or el nu dorea să facă aşa ceva. Fata nu merita să se neliniştească sau să rişte din pricina ei. Pur şi simplu, nu era genul lui, el nu ucidea roşcate.
