AnnaE
#0

Sole Survivor (1997)

 

 

 

          PARTEA ÎNTÂI

          Pierdute pentru totdeauna.

          Capitolul 1

          Duminică noaptea, la ora două şi jumătate, în Los Angeles, Joe Carpenter se trezi ţinând strâns o pernă la piept şi strigând în întuneric numele soţiei lui dispărute. Durerea şi disperarea din propriul glas îi alungaseră somnul. Visele se desprinseră de el nu toate deodată, ci în valuri tremurătoare, aşa cum se desprinde praful de pe grinzile din pod când o casă se clatină în timpul unui cutremur.

          Când îşi dădu seama că Michelle nu era în braţele lui, se lipi şi mai tare de pernă. Se trezise din vis cu parfumul părului ei. Acum se temea că la cea mai mică mişcare amintirea va dispărea, lăsându-l doar cu mirosul acru al transpiraţiei lui nocturne.

          În mod inevitabil, oricât de apăsătoare era liniştea, ea nu putea păstra vie amintirea. Parfumul părului ei se retrăgea ca un balon care se înalţă în văzduh şi în curând se pierdu.

          Se ridică trist şi se duse la cea mai apropiată dintre cele două ferestre. Patul, care consta doar dintr-o saltea aşezată pe pardoseală, era singura mobilă, aşa că nu era nevoie să aibă grijă să nu se împiedice de vreun obstacol în întuneric.

          Apartamentul-atelier era alcătuit dintr-o cameră mare cu o chicinetă, o debara şi o baie înghesuită, toate aflându-se deasupra unui garaj pentru două maşini, din zona superioară a Canionului Laurel. După ce îşi vânduse casa din Studio City, nu-şi luase cu el nici o mobilă, pentru că morţii n-au nevoie de asemenea răsfăţuri. El venise acolo ca să moară.

          Timp de zece luni, plătise chiria, în aşteptarea dimineţii în care nu se va mai trezi.

          Fereastra dădea spre zidul alcătuit de canion, cu contururi negre crestate de conifere şi eucalipţi. Spre vest, o lună grasă se iţea printre copaci, o licărire argintie dincolo de sumbrele păduri urbane.

          Îl uimea că încă nu era mort după atâta timp. Dar nu era nici viu. Era pe undeva, pe la mijloc. La jumătatea drumului. Trebuia să găsească un capăt, fiindcă pentru el nu mai putea exista drum de întoarcere.

          După ce îşi aduse o sticlă de bere rece din frigiderul din chicinetă, Joe se întoarse pe saltea. Se aşeză cu spatele sprijinit de perete.

          Bere la ora două şi jumătate noaptea. O viaţă care se prăbuşeşte.

          Îşi dorea să poată să bea până crapă. Dacă ar putea să dispară din această lume într-o pâclă alcoolică paralizantă, poate că nu i-ar mai păsa cât va dura despărţirea. Dar excesul de pileală i-ar întuneca în mod irevocabil amintirile şi amintirile erau sacre pentru el. Nu-şi îngăduia decât câteva beri sau pahare cu vin deodată.

          În afară de licărirea firavă a lunii filtrată de copacii de lângă geam, singura lumină din cameră venea dinspre butoanele luminate din spate ale telefonului de lângă saltea.

          Nu cunoştea decât o singură persoană căreia îi putea vorbi deschis despre disperarea lui în toiul nopţii – sau ziua, în amiaza mare. Deşi avea doar treizeci şi şapte de ani, mama şi tatăl lui muriseră de mult. Nu avea fraţi sau surori. Prietenii încercaseră să-l încurajeze după catastrofă, dar el era prea îndurerat ca să poată vorbi despre cele întâmplate şi îi ţinuse la distanţă cu atâta agresivitate, încât aproape că-i jignise pe cei mai mulţi.

          Acum luă telefonul, îl puse pe genunchi şi o sună pe mama lui Michelle, Beth McKay.

          În Virginia, la aproape patru mii cinci sute de kilometri distanţă, ea ridică receptorul la primul zbârnâit.

          — Joe?

          — Te-am trezit?

          — Doar mă cunoşti, scumpule – mă culc devreme şi mă scol înainte de ivirea zorilor.

          — Henry ce face? întrebă el, referindu-se la tatăl lui Michelle.

          — A, bătrâna fiară ar fi în stare să doarmă şi la apocalipsă, spuse ea cu tandreţe.

          Era o femeie bună şi blândă, plină de compasiune faţă de Joe, chiar dacă abia putea ţine piept propriei suferinţe. Avea o forţă ieşită din comun.

          La înmormântare, atât Joe cât şi Henry simţiseră nevoia să se sprijine pe Beth, reazămul lor. Dar câteva ore mai târziu, mult după miezul nopţii, Joe o găsise pe veranda din spatele casei din Studio City, aşezată într-un balansoar, în pijama, încovoiată ca o băbuţă uitată de Dumnezeu, înăbuşindu-şi hohotele de plâns într-o pernă pe care şi-o luase din camera de oaspeţi, ca să nu-i împovăreze pe soţul şi pe ginerele ei cu propria-i suferinţă. Joe se aşeză lângă ea, dar Beth nu dorea să fie ţinută de mână sau să fie luată de după umeri. Îl respinse când el o atinse. Durerea ei profundă îi scormonise nervii atât de mult, încât o mângâiere rostită în şoaptă devenise pentru ea un strigat, iar o mână drăgăstoasă o ardea ca un fier înroşit. Fiindcă nu se îndura s-o lase singură, Joe luase plasa cu mâner lung şi mătura cu ea suprafaţa apei din piscină: făcea cercuri în apă, adunând mormoloci şi frunze de pe suprafaţa neagră, la ora două noaptea, fără măcar să vadă ce face, continuând, sumbru, să facă cercuri-cercuri, să măture şi iar să măture suprafaţa apei, până ce nu mai rămaseră de scos din apa curată decât reflexele stelelor reci, nepăsătoare. În cele din urmă, după ce îi secă izvorul lacrimilor, Beth se ridică din balansoar, veni spre el şi îi luă plasa din mâini. Îl duse sus şi îl băgă în pat ca pe un copil şi atunci el dormi adânc pentru prima dată după multe zile.

Attachments