Viewing Single Post
AnnaE
#0

De pe acoperiş, Fancu văzuse totul. Întâi apăruseră, venind în goană, cinci călăreţi. În dreptul fântânii de peste drum descălecară.

— Barim caii să-i adăpăm, jupâne!

— Lăsaţi-i să crape! Vă cumpăr eu alţii!

Fancu se ghemui şi văzu cum unul ascunse caii într-o curte părăsită.

— Ptiu, fir-ar să fie de ţeapă! îşi frecă Fancu talpa piciorului, ţinându-se cu mâna cealaltă de coama acoperişului de şindrilă. Ce dracu vor să facă cu lanţul ăla? Ăştia trebuie să fie arnăuţi, după ţoale şi după arme, iar jupânul, după pălărie, sigur că-i de la oraş.

Arnăuţii legară repede un capăt al lanţului de la fântână de tulpina unui salcâm, îl întinseră de-a curmezişul drumului, acoperindu-l cu ţărână să nu se mai vadă, iar celălalt capăt îl trecură printre uluci, unde se ascunseră şi ei.

Fancu îşi roti ochii pe deasupra satului părăsit. Într-o margine de zare, din lanul de grâu se ridicau câţiva pomi singuratici. În spatele bisericii, sub râpă, începea pădurea din lunca Oltului. Biserica, destul de mică, în formă de treflă, avea pe dinafară ciubuce de teracotă frumos lucrate. Gardul dinspre drum era din pari bătuţi, pe laturi din nuiele împletite, iar pe marginea râpei, în loc de gard, numai mărăcini. Pe mormintele în paragină creşteau maci roşii şi cicoare albastră ; aidoma acestora, vopselele de pe crucile aplecate încă se mai păstrau.

Peste drum, jupânul cu pălăria îşi făcea vânt pufăind din lulea, cu ochelarii pe nas. Fancu vedea tăciunele din luleaua acestuia.

Din celălalt capăt al drumului, căruia din bătrâni i se spunea „Drumul Domnului de Rouă”, se auziră tropote de cai. Orăşeanul abia mai apucă să se ascundă după fântână. Doi călăreţi veniră în goana mare. După haine şi arme, Fancu îşi zise că aceştia trebuie să fie haiduci. Arnăuţii traseră de lanţ. Caii se împiedicară şi se răsturnară în mijlocul drumului. Arnăuţii tăbărâră asupra lor. Amândoi haiducii se zbătură prin ţărână, doborâţi de loviturile celor patru.

— Pe ăsta-l vreau viu! Că el le e căpetenia.

— Şi cu ăstălaltul ce facem?

— De martori n-am nevoie!

Pe căpetenie îl prinseră cu lanţul de gât, iar pe celălalt îl loviră cu patul puştilor.

Fancu fu cât pe-aci să strige după ajutor, dar se temu să nu îl descopere ucigaşii. Îşi învinse frica şi vru să tragă clopotul, doar de-o auzi cineva să sară în ajutor. Însă călca în gol şi căzu pe scările dinăuntru. Ţinându-se de coaste, auzi jos în drum aceeaşi voce poruncitoare :

— În fântână cu el!

Când se ridică, şchiopătând şi se uită pe ferestruica lunguiaţă, cei cinci încălecaseră şi se pierdeau în praf, ducând cu ei căpetenia haiducilor.


Nu trecu mult şi Fancu auzi hărmălaie de glasuri dinspre capul satului, tot pe „Drumul Domnului de Rouă”, de unde veniseră şi cei doi. Când văzu puhoiul nesfârşit de oameni cu furci şi topoare, Fancu se apucă să tragă de funie.

— Ce l-a apucat pe ăla de trage clopotul joia? se ridică în şa unul din haiducii care mergea în fruntea mulţimii de ţărani.

— O fi vreun sfânt, zise unul dintre orăşenii ce purtau jobenuri negre de mătase, prăfuite.

— Nu e niciun sfânt astăzi! zise dintr-un car Popa Şapcă, răsucindu-se pe scândură, alături de ţăranul care mâna boii cu biciul.

Pe loitre şedeau nişte oameni ce mânjeau cu vopsea o lespede lungă şi lată cât tot carul. Pe faţa netedă a pietrei erau săpate litere. Întindeau nişte foi mari de hârtie şi le apăsau cu palmele, ca să se întipărească literele.

— Nu e decât mucenicul Timotei azi, dar ăstuia nu i se trage clopotul, că e prea mic, zise Popa Şapcă, trimiţând nişte oameni să lipească hârtiile acelea mari pe gardul bisericii.

— Nici de mort nu bate, că satul e pustiu.

— Ce ai, bă, de tragi clopotul? Care eşti? Dă-te jos de acolo!

Fancu scoase capul pe ferestruică şi le spuse ce văzuse mai adineauri.

— Poate-i mai ajungeţi din urmă! adăugă el.

Trei haiduci porniră în goană după ucigaşi. Nişte ţărani coborâră în fântână să scoată mortul.

        — Noi acuma ce facem? întrebă un târgoveţ. Mai mergem sau ne lăsăm păgubaşi?  Ăsta zice că l-au prins pe Iancu Coruia...

— Dacă am pornit, acuma mergem! răspunse haiducul Bîrlogea. Şi vedem noi cum o scoatem la capăt!

— De întors, şi aşa nu ne mai putem întoarce, că apucarăm să jurăm! zise haiducul poreclit Taure. Nu juraşi şi tu la Islaz? Păi atunci ce te mai dai de coadă într-o parte?

— Aduceţi-mi şi mie o scară, oameni buni! Că m-a-nchis pe dinafară.

— Ce bălmăjeşte ăla acolo? Cine te-nchise?

— Popa Claie.

— Ia lăsaţi-l, bă-n plata Domnului acolo, că o fi ştiut ăla de ce l-a-nchis! strigă Popa Şapcă şi ridică mâna să facă semn de pornire mulţimii ce se oprise.

Oamenii îl scoaseră pe haiducul aruncat în fântână şi îl întinseră pe jgheabul de lemn scobit.

— Ăsta e Păltineanu! zise haiducul Cucută şi îşi frământă în mâini căciula năduşită. Nu-i faci şi lui, părinte, o slujbă, cum se face? Că fu şi el frate de codru cu noi.

— Nu putem zăbovi. Să-l îngroape ăia din sat! Voi nu ştiţi cum e când moare unul? continuă el fără convingere. Al de sus se uită-n jos şi zice : „Asta e din parohia lui cutare. Ia să vedem noi cum ii face slujbuliţa”.  Că îşi are şi el răbojurile lui şi-nsemnează pe fiecare popă câte botezuri a făcut, câte nunţi, câţi morţi... La judecata de apoi i le pune-n faţă : „Pe ăsta de ce-l dăduşi cu capul de cristelniţă? Astălantul de ce nu i-ai ciântat Isaiia pe glasuri?”

— Na, mai zi ceva dacă poţi! Ştie părintele mai bine cum e pă lumea ailantă! făcu unul din ţărani, care tocmai lipise pe obloanele cârciumii părăsite afişul tipărit pe lespedea din car şi îşi şterse palmele într-un şomoiog de câlţi. Ia mâna de pe cornul boului, că nu e boul tău!

— Cuvioşia ta, eu nu mai zic nimic, spuse Cucută. Îmi iau fârtaţii şi pornim.

Pe ferestruica cu chenar de cărămizi, Fancu se uită câtă puzderie de suflete se înşira de-a lungul drumului. Mai întâi veneau nişte oameni cu brâuri de lână, înarmaţi cu sape, aşa cum apucaseră de pe câmp.

— Uite-i, bă, pe ăia din Gostavăţ, care scuipă-n palme când s-aruncă-n Olt! auzi Fancu pe unul dintre cei ce purta chimiruri de piele şi câte o furcă sau vreun cârlig de tras fân.

— Voi sunteţi, nepoate, din Brezuica, ăia de nu pusărăţi castraveţi, că ies strâmbi?

Cineva aruncă o vorbă slăvenaşilor încinşi cu bete înflorate şi veniţi cu topoare grele pe umeri, cum că aceştia ar fi tăiat pădurea ca să scape de ciori.

— Dar ce, bre, ca voi ăştia din Băbici, care v-aţi supărat pe popă şi-aţi mâncat de post?

— Nu cumva or pleca la război? se gândi Fancu şi strigă să i se pună scara.

— Să ţi-o puie cin-ţi-a luat-o! auzi un glas din tindă, iar altul îi spuse să stea acolo, că stă bine.

— De unde oţi fi, bă, de sunteţi aşa de-ai dracu? mai strigă Fancu. Parc-aţi fi din Dăbuleni!

— Părinte, veni în fugă unul, amărâtu ăsta, fire-al păcatelor, să vezi ce era să facă : era să lipească Costituţia, jumate hârtia dreaptă, jumate cu capu-n jos. Bine că băgai de seamă.

— Ho, bă vere, nu toată lumea ştie carte ca tine.

— Daţi-mi, bre, o scară! Ce naiba? strigă Fancu.

— Tacă-ţi gura, blestematule! se răsti Popa Şapcă tocmai când oamenii îl suiau în car pe haiducul scos din fântână.

Când porni carul, Popa Şapcă porunci să-l dea jos pe Fancu, apoi îl luă la întrebări :

— Ce-avuseră, mă, cu tine de te-nchiseră aici?

— Ce să aibă? N-avuseră nimic. Eu sunt zugravul bisericii. Şi mă-nchiseră fiindcă... N-are a face de ce mă-nchiseră.

Un haiduc îşi făcu loc printre oameni şi îl apucă pe Fancu de umăr :

— Ia zi, bă, cum arătau la faţă ăia cinci?

Fancu oftă cu privirea în jos. Printre ţăranii înarmaţi cu ce apucaseră din ogradă, ici şi colo doar de se vedea unul cu câte un par noduros sau vreo bâzdoacă mai îndemănoasă.

— Să-mi dea banii înapoi! zicea un ţăran, cu o leucă de la car în mână, iar cei adunaţi în jurul lui îl ascultau încuviinţând din cap că are dreptate. Dacă-mi dă banii îndărăt, eu nu mai am nimic cu el.

Câţiva se alăturaseră puhoiului numai cu un resteu de la jug într-o mână şi cu o azimă coaptă-n ţest, sub braţ. Ba unul din Fleştenoagele apucase din grabă să plece de-acasă numai cu un şirag de ardei pe aţă, în loc de merinde.

— Nu râdeţi, bă! Să vă văz cum o să mâncaţi voi oala aia de fasole fără ardeii mei!

— Ce faceţi, mă neamule, cu căruţa aia? Iar plecarăţi după iepuri?

— Lasă-i, vere, că ăştia sunt din Rusăneşti şi-i ştii că au harţag la mămăligă rece! zise altul cu o funie de ceapă la spinare.

Pe când ţăranii îşi încrucişau cu repeziciune vorba, Fancu le spuse haiducilor tot ce văzuse de pe acoperiş.

Apoi, în mijlocul drumului, haiducii îşi întinseră armele unele peste altele să jure că nu se vor lăsa până nu-l vor scăpa pe căpetenia lor şi îi vor prinde pe cei cinci ucigaşi.

— Acum, vrei nu vrei, trebuie să juri şi tu cu noi, Fancule! Că tu eşti singurul care i-ai văzut şi-i ştii.

Fancu le spuse că lui puţin îi pasă de treburile lor, că el, şi aşa, îşi are rosturile şi grijile lui.

— Hai, bă, că poate omul vrea ceva-n schimb şi de-aia se lasă greu! zâmbi plin de înţelegere Bîrlogea. Ia zi, neică, zi, că ne-apucă iarna!

— Păi să-mi daţi ce v-oi cere eu. Când v-oi cere! răspunse Fancu.

— Dacă nu e viaţă de om, da! Orice!

— A, nu! scutură din cap Fancu. E o sticlă...

— Cum, mă? Ce sticlă?

— O sticlă! Vă spun eu, când o fi, ce şi cum.

— Tu trebuie să fii nebun, dar ne legăm! Că n-avem de unde găsi altul mai zdravăn la cap. Auzi, mă, cică o sticlă! Nu degeaba l-au închis ăia acolo.

— Da, bre, dar cine ştie ce-o fi-n sticla aia? Că ăsta o fi smintit, dar prost nu e, dacă putu să iasă din mâna lui aşa zugrăveală. Nu fuserăţi înăuntru-n biserică să fi văzut ce târnă de cireşe a făcut pe perete. Zici că acum le culeasă din pom. Cireşele alea drăgănele nu le uit nici când oi muri. Erau altoite, mă? Cu tine, zugravule, vorbesc.

Deasupra puştilor încrucişate, Fancu întinse palma să jure şi el.

— Păi, nu! Cu mâna goală jură numai căpeteniile. Trebuie să ai măcar un cuţit în mână!

— Cuţit? Niciodată! făcu Fancu şi întinse o pensulă de-a sa.

— Ce faci, mă, cu mătăuzul ăla? Ţine colea un resteu!  După ce se legară prin jurământ, porniră mai departe cu întregul puhoi de oameni după ei.

În cale întâlniră nişte clăcaşi care nu terminaseră de împrăştiat bălegarul pe câmp, dar şedeau la umbra căruţelor.

Attachments