AnnaE
#0

PROLOG

— „Vulturul” sunt „Turturica”! auzi Enache vocea - cam de scapete - a șefului său. „Vulturul” sunt „Turturica”! Fiți gata de intervenție! Că Vulpea intră în capcană”! Acționați numai când vă spun eu! stabili Șeful și adăugă, asta pentru Banu, care conducea autoturismul: Depășește mașina filajului! Depășește-o! Rămânem în spatele stivei ăleia mari, de lemne!

Pe scaunul din spate al mașinii, Traian Radu Enache căsca. Și cobi:

— Eu tot aș fi vrut să fie și Dan Vasiliu cu noi. Că… ar fi fost mai bine!

— Puțin îmi pasă că nu e și domnul Cronometru al tău cu noi! exclamă subit iritat Șeful. Uite, nu e „Cronometru”, dar asta va fi o acțiune mare și fără prezența lui! Și va fi! Una bună de predat la Academia de Poliție! Că informatorul meu mi-a spus întocmai cum va merge operațiunea! Mi-a precizat unde vor încărca marfa și - ați văzut și voi - acolo au încărcat! Mi i-a descris pe ăia doi traficanți, papucul în care sunt, culoarea și numărul lui. Nu s-a înșelat în nici o privință!

— Nu s-a înșelat, șefu! aprobă încântat Banu.

— Și mi-a descris exact locul ăsta! Unde vor face schimbul! Aici e! Uitați-vă și voi! Corespunde întocmai!

Corespundea? Mă rog, dacă zicea Șeful. Enache căscă din nou. Avea ochii cârpiți de nesomn, abia apucase să doarmă câteva ore, în trei nopți la rând. Se aflau undeva, prin sudul Moldovei. Unde anume nu știa, că… ațipise. La o margine de oraș erau, nu departe de calea ferată. Un platou mare, gol, în față. Asfaltat. Aici, probabil, fusese gândit cândva un spațiu modern de depozitare pentru gara din apropiere. Că se vedeau fundații începute și vreo douăzeci de stâlpi de beton, din care ieșeau fiare ruginite. Câteva magazii, alea mici, prăpădite, rămase de cine știe când, părăsite și ele, țineau locul în continuare măreței construcții proiectate și care nu se mai ridicase. Senzația de pustiu, aproape de straniu o completau tufe de mărăciniș uscat care flancau magaziile și se pierdeau spre păduricea rahitică ce înconjura platoul.

Banu opri mașina în spatele stivei de lemne și a unui maldăr de cărămizi sparte, amestecate cu scânduri aruncate la întâmplare, putrezite, scoase de prin vreo magherniță demolată. Pe deasupra stivei se vedea, cam în centrul platoului, papucul, care staționa acolo. Din partea opusă zăriră venind o Dacie combi părea să fie, care se apropie de papuc. Ambele, cam hârbuite

— Atenție Vulturul! Totul decurge conform planului, dar vă previn, sunt în mod sigur înarmați și foarte periculoși! repetă Șeful, pentru a cine știe câta oară. Aveți grijă să nu scape vreunul! Și-i vreau vii! preciză bondocul, cu un soi de satisfacție vecină cu sadismul, completă: Vă fac răspunzători, dacă ratăm ceva din operațiunea asta! Că-i vorba de-o cantitate mare de marfă”!

„Vulturul” nu răspundea. Enache presupuse că înjura, probabil, în gând. Ori înjurau, că erau cel puțin doi vulturi. Unul, un microbuz, trecu pe lângă ei și se duse, rulând fără grabă, pe drumul prost, spre magazii. Prima echipă a mascaților își ocupa discret locul în dispozitiv. În spatele autoturismului lor opri și o dubiță blindată. Din ea coborâră rapid șase tipi, în combinezoane de intervenție, care, pitulându-se pe după stivele de scânduri, se pierdură spre pădurice.

— Două sute de kilograme! Heroină! șopti extaziat Banu. Vă dați seama, Șefu? Cum au să urle mâine ziarele! Televiziunile!

— Taci! Uite-i că au ieșit! zise bondocul, trăgându-și mai pe spate bascul mare de pictor boem, care, alături de o mustață stufoasă, îi serveau drept deghizaj hoț. Era prima ieșire din birou a Șefului. Primul lui contact real cu terenul - miza mare îl făcuse să renunțe la cunoscuta-i prudență. Enache îl văzu extrăgând cu grijă și armând cu mișcări cam nervoase, pistolul. Banu urmă exemplul Șefului. Și făcu să mai avanseze cu un metru mașina în care erau. Abia acum, Traian Radu Enache văzu și el bine „scena” unde aveau să se desfășoare evenimentele.

Din „papuc” tocmai coborâseră doi tipi. Amândoi în scurte de piele. Unul dintre ei aprinse o țigară. Celălalt părea preocupat de cauciucul din față al mașinii. Și din a doua mașină - aflată tot în centrul platoului și spate-n spate acum cu papucul - ieși un individ. Cu plete scurte, blonde, fața rotundă. Apăru apoi și cel de-al patrulea personaj; un tip cu barbă, îmbrăcat în sutană.

— Rușii! șuieră Șeful.

— Ai dracului! Cu unul dintre ei ambalat în popă! În popă, auziți! pufni admirativ Banu. Te pomeni c-o fi autentic! Nu m-ar mira. Că le știu eu pe boaitele astea! Și vedeți! Popa are în mână o geantă diplomat. Dolari? Euro? Ce-o avea acolo?

— Că doar nu ruble! râse Șeful. Numai că informatorul meu mi-a zis că ar putea fi bijuterii și diamante rusești! confie el.

— Bijuterii și diamante rusești?! tresări excitat Banu. Păi astea nu mai merg la păstrare, să fie prăjite, nu? Astea O să ne alegem, sper, și noi cu ceva, dacă…

— Atenție, Vulturul! Fiți gata de acțiune! interveni Șeful, cu o voce parcă și mai pițigăiată.

Geanta diplomat fusese așezată pe botul papucului. Apoi deschisă. Cei patru priviră în ea, schimbară și câteva cuvinte, se bătură încântați pe umeri. Apoi capacul căzu la loc. După care, doi din cei patru indivizi merseră în spatele „papucului”, de unde începură să scoată de sub prelată pachete dreptunghiulare albe, înfășurate în plastic. Le puneau acum în cealaltă mașină.

— Acționați, Vulturul! Acum! hotărî marțial Șeful.

Și… pauză. Nu se întâmplă nimic. Bondocul repetă ordinul,

Attachments