Ellia

DOMNUL DIN VLADIMIRI

SPRE CASĂ

 

În noaptea aceea înmiresmată de august, un călăreț, cu pletele curgându-i pe umeri, ajungând pe un drum ocolit la hotarul vestic al țării, se ridică în scări, încercând să scruteze zarea.. Se aplecă apoi, ușor, pe grumazul calului murg – din soiul odinioară vestit al hergheliilor mehedințene – și porni în galop.

Pulberi scânteietoare se împrăștiau în jur. Noaptea era pe sfârșite. O lumină cețoasă, turbure – ca o pânză de aburi – se ridica din spatele pădurii.

Goni neostenit.

Și iată-l pe drumul ce iese din sihla întunecoasă și se deșiră lung, răsfățat și vesel, către șesul unduios al Gilortului.

Și-a oprit puțin calul și cată peste dealuri.

Acolo, sus, s-a întâlnit, în copilărie, cu lupul, pe când păștea oile tatălui său, pandurul Constantin Ursu, și ale altor oameni din sat. Lupul era uriaș sau cel puțin așa i s-a părut în clipa când a dat ochii cu el. Dar nu s-a înfricoșat. Și, când dihania, rânjindu-și colții, s-a repezit, a izbit-o cu bâta. De două sau trei ori. Fiara s-a prăbușit. Ce s-au mirat sătenii când l-au văzut sosind, cu lupul târâș, în satul Vladimiri.

Dincolo, la Măgura Turcului, au găsit oamenii, o dată, într-o scorbură, o mulțime de vipere. S-au dus să le stârpească. I-a însoțit și el. Tată-său, la plecare, i-a poruncit să stea, undeva, la o parte, cât timp le-or nimici dar șerpii au început să se strecoare din scorbură și să curgă spre plai. Era ceva nemaivăzut. Gheme întregi de șerpi curgeau ca un pârâu. N-a mai putut răbda. Și, apucând în mâini un cârlig ciobănesc, s-a repezit și el.

Duminică, la predică, popa Ciuhoiul l-a lăudat, spunând că el fusese acela care stârpise cei mai mulți șerpi.

Călărețul zâmbește.

„Uite și grohotișul!”

De-aici, în dimineața când plecase împreună cu văru-său, Ștefan, să caute un lăutar – ca să cânte la nunta Mariei, sora mai mare a lui Ștefan – au zărit, peste râu, o ceată de ieniceri răzvrătiți ai pașii din Vidin furișându-se prin pădure, spre vad. Oricine și-ar fi dat seama ce trebuia să urmeze. Turcii ar fi urcat spre plaiul Vladimiri. Ar fi dat foc satului, ar fi luat robi flăcăii cei mai buni de muncă și fetele cele mai frumoase, ar fi răpit bucatele și vitele.

Ce era de făcut?

— Ștefane, fugi în sat și vestește-i pe oameni că vin turcii! i-a spus lui văru-său.

Băiatul s-a înfiorat.

— Și tu? Ce faci?

— Eu mai rămân oleacă, să-ncerc să-i opresc locului pe cârjalii.

— Cum ai să poți tu ține locului o ceată atât de mare de otomani? s-a mirat văru-său.

— Eh, o să-ncerc și eu!

Rămas acolo, singur, i-a așteptat, liniștit, pe osmalâi să sosească la vad.

Când i-a văzut călcând apa, a luat un bolovan cât a putut mai mare și l-a zvârlit, așa, cam de-a latul, peste un vraf de pietre.

Grohotișul a început să se dărâme, vuind, prinzând aproape jumătate din cârjalii sub năruirea lui.

Au mai încercat, pe urmă, otomanii să urce dealul încă de două ori, pățind însă, de fiecare dată, la fel.

ți mai trăiau au tras în sus cu puștile. Un glonte l-a izbit în umăr. Dar el, deși rănit, a rămas acolo de strajă, până ce au venit oamenii chemați de văru-său, Ștefan. Niciunul dintre otomanii care n-au înțeles că trebuiau să fugă cât mai repede nu s-a mai întors teafăr la pașa din Vidin.

Lăutarul Niță Băloi, pe vremea aceea tânăr, a alcătuit, peste câteva săptămâni, un cântec despre isprava feciorului lui Constantin Ursu.

Și, tot pe drumul acesta, s-a întors într-o duminică din război. Venea încărcat de onoruri, având rangul de ofițer și de comandir al pandurilor. Pe piept purta crucea Sfântului Vladimir și, în deget, inelul gros de aur, cu un rubin mare și semnătura țarului rușilor, drept răsplată a vitejiei lui, în luptele date de-a lungul Dunării cu oastea otomană, pentru păstrarea libertății țării. Sătenii îl aclamau și azvârleau flori înaintea pașilor calului său.

Astăzi, când se întoarce din nou la casa părintească, strigătele de bucurie ale mulțimii nu-l mai întâmpină. Sosește chemat în taină de frații lui de luptă, pandurii. Știri rele, întunecate ca țărâna mormintelor, a tot primit în țara unde a fost silit de urgia domniei fanariote și urmărirea turcilor, să rămână fugar.

Satele pandurești au fost mereu lovite, arse și jefuite, fiindcă oltenii lui, care i-au înfruntat pe turci, n-au vrut să-și plece frunțile sub talpa domnitorului și a marii boierimi.

Se apropie de casă. Gonește ca o nălucă. Și inima îi cântă:

„Tărâm sfânt, strămoșesc. M-am întors, cu toate că știu bine ce m-așteaptă. Ura vrăjmașilor. Dar nu mă înspăimânt. Sufletul mi-e împăcat. Și sunt gata de luptă!”…

  
Ellia
#4

DREPTATE ȘI SLOBOZENIE

 

Opriți-vă!… Opriți-vă!…

Oamenii se opriră. De sus, curgeau fulgi mari și grei, ca niște fluturi înghețați, legănându-se leneș.

— A venit slugerul?

— Adâncaurea sosi!

Noaptea se îngemăna cu ziua. Pe umerii sumanelor și pe căciuli, zăpada se clădea spornic.

— Voi de unde veniți?

— Noi de la Tâmna. Da’ voi?

— Din Măgura… Șușaru… Tismana… Aninoasa… Bodrogul vechi… Dodâra…

Mulțimea se frământă pe întreg platoul și până lângă Motru.

— Și zi, începem hora?

— Ne-ajunge, fraților!… Că nu se mai putea.

— Da’ unde ziserăți că este slugerul?

— Este în casa lui Purec, îi lămurește pe oameni un bătrân.

— Adineaurea intrară căpitanii să se mai sfătuiască…

— Sfatul e tare bun… că, fără el, la luptă… cam greu…

Murmurul oamenilor s-a făcut clocot.

— Da’ vine chiar acuși…

— Uite-l că vine…

— Uite-l!…

Un corn sună prelung și vesel, ca atunci când boierii, cu câinii adunați, se pregătesc să plece la vânat.

— Loc!… Loc!… strigă moșneagul. Sosește slugerul cu căpitanii.

Îmbrăcat într-o șubă lungă și albă, cu o căciulă înaltă de hârșie[1] pe cap, urmat de omul lui de credință, Zoican, și patru căpitani, Tudor trece călare prin mijlocul mulțimii.

Aceasta se agită și se tălăzluește. Ninsoarea s-a întețit. Glasurile vuiesc.

— Tudor!… Tudor!… Tudor din Vladimiri!… Tudor!…

Strângându-și în frâu calul, slugerul înaintează până la o movilă. Alături se găsește un meterez de lemn. Aici descalecă și urcă pe meterez.

— Tăcere, fraților!… îi îndeamnă moșneagul pe cei din jur.

De la brâu, Tudor scoate un sul lung de hârtie. Îl desface atent.

— Tăceți!… Tăceți!… Vorbește!… se îndeamnă pandurii unii pe alții.

— Fraților, lăcuitori ai Țării Românești, rostește tare Tudor, veri de ce neam veți fi!…

Cât este locul acela de întins, nu se mai aude nici măcar o șoaptă. Numai glasul lui Tudor bubuie ca un tunet.

— Nicio pravilă nu oprește pre om de a întâmpina răul cu rău! Șarpele când îți iese înainte, dai cu ciomagul de îl lovești, ca să-i iei viața, care de multe ori ni se primejduiește din mușcarea lui. Dară pre bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisăricești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?…

— Până când?… Până când?…

Codrii parcă se clatină și munții întreabă, nu oamenii:

— Până când?… Până când?…

— Veniți, dar, fraților, urmează Tudor, cu toții, cu rău să-i pierdem pe cei răi, ca să ne sie nouă bine!… care veți avea arme, cu arme, iar care nu veți avea arme, cu furci de fier și cu lănci…

Se frământă pământul în adâncuri? Se zguduie lumea? Cerul se rostogolește?

Într-un singur, uriaș, glas, mulțimea pandurilor răspunde:

— Te vom urma până la moarte și dincolo de ea! Îți jurăm!…

Steagul din mătase albastră, lung de doi metri, având pe el vulturul lui Negru Vodă între ramuri cu frunze, flutură furtunos.

— Îți jurăm!… îți jurăm!… Arată-ne din nou cum este fața dreptății!… nu încetează să răspundă mulțimea chemărilor lui Tudor.

Însă acesta continuă:

— Și iar să știți că nimeni dintre noi nu este slobod, în vremea acestei adunări – obștii folositoare – ca să se atingă măcar de un grăunte, de binele sau de casa vreunui neguțător, orășean sau țăran, sau de al vreunui lăcuitor, decât numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să se jertfească…

— Poruncile ce ni le dai le vom urma întocmai!

— Să guste și boierii din mămăliga noastră cu lacrămi de sânge!…

— Mă urmați?… Sunteți gata?… întrebă, în sfârșit, Tudor.

— Te urmăm!… Suntem gata!…

— Să pornim dar!

— Să pornim!… Să pornim!…

Zoican, ținând în mână steagul, călărește înainte. Tudor în urma lui, cu ochii sclipitori. Și toată acea mulțime, ca o mare în clocot, pornește după ei, prin ger și zăpadă, cu căpitanii în frunte.

— „Dreptate și slobozenie!” vestesc pandurii bucuroși oamenilor din sate și orașe. Pământurile boierești, mânăstirești și ale tuturor celor ce au săvârșit nedreptăți se vor lua, urmând a fi împărțite țăranilor. Birurile grele se vor înlătura și drepturile pierdute ale norodului se vor redobândi.

Oastea înaintează și cântă cântecele alcătuite pe drum de bătrânul lăutar Niță Băloi din Plenița, acela căruia boierii i-au tăiat degetele de la mâna dreaptă, ca să nu mai poată cânta la lăută și să nu mai răscoale, cu viersul lui, poporul. I-au tăiat degetele, ce-i drept, dar nu i-au putut smulge sufletul. Și sufletul îi este alături de Tudor.

Odinioară, Niță Băloi alcătuise un cântec care începea astfel:

 

Toate plugurile umblă,

Numai plugulețul meu

L-a-nțelenit Dumnezeu!

 

Acum, ascultând și el alte cântece dintre cele cu care au venit pandurii la oaste, contopindu-le toate, i-a croit o urmare:

 

Uite, c-a dat Dumnezeu

Să umble și plugul meu!

Să trag brazda dracului

La ușa spurcatului.

O brăzduță d-ale sfinte.

țină ciocoiul minte.

Să-ți arunc un semănat,

Cu sângele meu udat.

Ploaie, măre, d’apă vie,

Ce sămânța ți-o învie.

Să mi-ți dau un semănat,

Cum demult nu s-a mai dat.

Semănat de potecași,

Să răsară românași.

Semincioară d’aia, nene,

Tot cu ochi și cu sprâncene.

Sămânță de plumb, de fier.

Ce mi-ți crește pân’ la cer!…

 

Mânăstirile oltenești, cum ar fi Tismana, Strehaia, Motru și altele în care se cuibăriseră boierii, toate conacele și întăriturile din drum, au fost cucerite și transformate în cetățui ale Adunării Izbăvitoare.

Orașele și satele, unul după altul, li se alăturară. Numai marii boieri pier dinaintea oștii norodului, parcă purtați de vânt.

Divanul a trimis o scrisoare, cerându-i lui Tudor să renunțe la luptă, făgăduindu-i în cazul acesta iertarea, iar dacă nu se va supune, amenințându-l cu moartea.

Pandurii, moșnenii, clăcașii, târgoveții, boiernașii și toți câți sunt de partea oștii izbăvitoare au fost adunați. Li s-a citit răvașul Divanului. Și toți au dat răspunsul:

— Noi nu vom lăsa armele, pentru că suntem hotărâți să-nvingem sau să murim laolaltă cu slugerule…

După aceea, s-a dat poruncă oștirii să plece mai departe. Alături de Tudor se aflau, călări, Nicolae Zoican, căpitanii Minai Cioranu, aghiotantul său, și Enache Calețeanu, comandantul tunurilor, (din care, ce e drept, deocamdată niciunul nu funcționa, fiindcă erau stricate).

Pe toți aceștia îi urma bătrânul lăutar Niță Băloi, din Plenița, cel cu degetele tăiate, călărind însă ca un tânăr și având o sabie la șold (pe care, nemaiputând s-o țină cu dreapta, o mânuia, la nevoie, cu stingă).

Și mulțimea cânta ceea ce Niță Băloi compusese doar cu o zi înainte:

 

Mi-am vândut și cămășoara,

Și-mi cumpărai săbioara!

Plugulețul meu nebun,

Cum te prefăcuși în tun!

Vezi, așa mai poți ara,

Să mai scapi de angara!

 

O mare mâhnire o simțea totuși Tudor, în suflet, fiindcă mai erau unii care-i slujeau pe vrăjmași, în rândurile oastei trimise de Divan pentru a-i ține calea se aflau și moșneni strânși cu făgăduieli sau cu amenințări.

— Oamenii aceștia, obișnuia să spună el, vor veni curând, în rândurile noastre!

Zilele însă se perindau și ei întârziau să-și dea seama că datoria lor este să treacă în tabăra lui Tudor.

Dar iată că, într-o dimineață, oastea Divanului, se sub conducerea marelui vornic Nicolache Văcărescu, după o îndelungată pregătire de luptă, dezlănțuie atacul hotărâtor. În cursul acestei bătălii trebuia nimicită „ceata de rebeliști”.

Îmbrăcat într-o șubă luxoasă de samur și cu o căciulă uriașă pe cap, marele vornic Nicolache își privea din depărtare, cu mulțumire, trupele de arnăuți pedeștri și călăreți bine înarmați, care înaintau.

În fruntea pandurilor se afla Tudor.

Deodată acesta, fără să-și scoată sabia, în timp ce pandurii rămân pe loc, pornește singur în întâmpinarea oștii Divanului.

— Dați buzna!… Dați năvală!… țipă, din spate, Nicolache.

Arnăuții grăbesc pasul, însă nici căpetenia oștirii revoluționare, nu-și contenește drumul.

— Trageți!… Trageți în ei!… poruncește boierul.

Tudor nu se înspăimântă.

Oastea Divanului înaintează. Nu duce însă armele la ochi și pasul îi este din ce în ce mai șovăielnic.

— Trageți!… Trageți în el!…

Distanța dintre Tudor și oastea boierească se micșorează neîncetat.

Vocea lui Nicolache s-a subțiat ca ața.

— Ce? Ați înnebunit? Divanul poruncește… Trageți în „rebeliști”… Mitropolitul… Țara…

— Opriți-vă! ordonă comandantul pandurilor, calm, oastei Divanului.

— Foc!… Foc!… Foc.!.. Împușcați-l! sughiță Nicolache.

— Noi vă socotim frați. Și, dacă vornicul dorește să slujească pe cei ce ne urăsc, eu îl poftesc să vină și să lupte cu mine!

La auzul unor asemene cuvinte, întreaga oaste își întoarce capul spre Nicolache și clocotește în râs. Vornicul este slab, cocoșat și nici nu se pricepe să mânuiască sabia. Rândurile oastei Divanului se strică. Strigăte izbucnesc:

— Noi nu tragem în frați!…

Oastea Divanului și oastea revoluționară fraternizează.

— Trăiască Tudor!… strigă și unii și ceilalți. Trăiască Tudor din Vladimiri!… Trăiască domnul Tudor!…

— Unde e Nicolache? Să-l aducem aici!

Dar Nicolache fuge călare către Craiova, urmărit de panduri, tremurând tot de spaimă.

— Întoarce-te! îi răcnește unul dintre aceștia. Te-așteaptă domnul Tudor!

— Să dai ochii cu el! îl completează altul.

Tot în aceeași zi, cam peste șase ceasuri,

Tudor mai are parte de încă o bucurie.

Prin ninsoarea măruntă, străjile pandurești văd apropiindu-se o ceată de bărbați în poturi[2] și mintene, cu căciuli ascuțite.

Ceata venea călare, cântând:

 

Sunt născut pe frunzi de fag,

Ca să fiu la lume drag.

Și-s scăldat de mic în Olt,

Să mă fac viteaz de tot;

Și-s frecat cu busuioc,

Să am zile cu noroc.

 

— Cine să fie oare? Se întreabă pandurii.

Atâta că de răspuns nu mai este nevoie.

În fruntea cetei sale viforoase de foști haiduci, Iancu se apropie în galop de prietenul și fratele său Tudor.

— Iartă-mă, Tudore, spune el, deschizându-și larg brațele. Iartă-mă și primește-mă împreună cu toți acești flăcăi pe care ți i-am strâns – în rândurile tale. Cel care a avut dreptate ești tu. Căci drumul ridicării întregului norod, în numele dreptății și slobozeniei, este singurul bun! Mă ierți și mă primești?

— N-am pentru ce te ierta, deoarece și lupta ta a fost la fel de folositoare celor năpăstuiți, recunoaște Tudor.. Și, dacă în această frumoasă zi de iarnă veniși să te unești cu pandurii, înseamnă că totul este și va fi cum nu se poate mai bine și că vom birui! Vino-n brațele mele!…

 

 

[1] Hârşie — blană neagră de miel cu lână măruntă, creață.

[2] Pantaloni largi în partea de sus,. Strânși pe pulpe și împodobiți cu găitane.

  
Ellia
#5

MUGUR, MUGUREL

 

Pământul – ușor zbicit de vântulețul cald ce suflă neîncetat de trei zile – miroase a primăvară.

Mugurii pomilor au început să se umfle. Prin grădini gospodarii au săpat pământul înțelenit și se pregătesc să-l semene.

Cerul scânteiază sărbătorește și toate clopotele Bucureștilor – în afara celor de la mitropolie – trase de cetele de băiețandri, care au năvălit încă din zorii zilei prin biserici și mânăstiri, sună asurzitor.

În tabără, Tudor a poruncit orânduirea, în formație de marș, a pandurilor.

S-au ales dintre ei aceia care au cele mai frumoase și mai bine întreținute veșminte, de-o parte cei cu poturi și mintene de postav cafeniu, de alta, cei îmbrăcați în alb. Pentru a face o cât mai bună impresie asupra bucureștenilor, Tudor a poruncit ca aceia care se bucură de o îmbrăcăminte mai acătării, dar nu au în schimb puști, pistoale sau săbii, ci numai furci, lănci și topoare, să ia cu împrumut armele de la ceilalți.

Tunurile, reparate de Gheorghe Lazăr și de elevii lui, și puse în stare de a funcționa lucesc de parcă ar fi noi.

De altfel, toți elevii dascălului Lazăr, s-au strămutat din școala de la Sfântul Sava, aici, în tabără.

Unul dintre ei, Petrache Poenaru, lucrează chiar în secretariatul de taină al lui Tudor. Alți doi sunt de asemenea grămătici. Iar toți ceilalți au fost împărțiți de Lazăr, unii pentru împlinirea anumitor treburi cu caracter ingineresc (măsurători, trasări de șanțuri, clădiri de metereze sau fortificații), alții la conducerea atelierului de reparatul armelor și, în sfârșit, alții fie la calcularea tragerilor pe câmpul de instrucție, fie ca dascăli ai acelor panduri care vor să învețe cititul, socotitul, istoria și geografia patriei.

Tudor însuși s-a îmbrăcat astăzi în straiele cele mai bune: o dulamă cafenie, închisă în bumbi de argint și cu chepcenul[1] albastru deasupra. Peste pletele castanii, lucioase, poartă căciula de hârșie obișnuită, înaltă și cu fundul din postav alb.

Sabia, bine ascuțită de unul dintre elevii lui Lazăr. Și-o ține agățată cu o curea, pe sub chepcen, la șold.

Nu mai departe decât aseară, pe când se sfătuia în cort cu Ilarion – devenit de curând episcop – dascălul Lazăr le-a cerut îngăduința să intre.

— Măria Ta! i-a spus el, pășind cu sfială ca întotdeauna sub cort.

Lui Tudor nu-i plăcea să i se spună astfel.

S-a ridicat în picioare și i-a ieșit în întâmpinare.

— Rogu-te, dascăle, să nu-mi mai spui „măria ta”.

Întreaga tabără vuia de glasurile bucuroase și pline de speranță ale pandurilor care intonau în cor: „Mugur, mugurel”… vestitul cântec al revoluționarilor de la 1821, alcătuit, ca mai toate cântecele din acea vreme, de bătrânul lăutar Niță Băloi.

 

Mugur, mugur, mugurel.

Mugur, mugurel,

Ia fă-te mai măricel,

Mugur, mugurel,

Că ne-am săturat de iarnă.

Mugur, mugurel,

Și de greutăți în țară,

Mugur, mugurel.

 

Dascălul Lazăr, firav, uscățiv, îl privea pe Tudor, cu o nețărmurită dragoste.

— Și atunci… cum să mă adresez… măria ta?

— Adresează-te: „slugere”, la fel ca și-nainte, și-așa cum îmi spun prietenii apropiați, că doară și domnia ta faci parte dintre ei. Dare ce se întâmplă?

— Mai întâi, am aflat prin mijlocirea unuia dintre școlarii mei, fiul neguțătorului Teii, că ticălosul bimbașa Sava face stricăciuni podurilor, ca să nu poată trece mâine peste Dâmbovița oastea pandurilor!…

— Fii liniștit, dascăle Lazăr, de ce le este frică tot n-au să scape. Mâine de dimineață intrăm în București, oricâte piedici ar încerca să ne pună în cale și Sava, și boierii…

— Al doilea, a urmat Lazăr, din Transilvania…

Dar n-a apucat să-și isprăvească fraza și s-a oprit, rămânând câteva clipe cu ochii pierduți în zare, încercând să prindă înțelesul acelor cuvinte din cântecul revoluționarilor, pe care încă nu avusese prilejul să le asculte.

 

Bate-i, doamne, pe ciocoi.

Mugur, mugurel,

Cum ne bat și ei pe noi,

Mugur, mugurel.

Când ciocoiul e-n putere,

Mugur, mugurel,

Ne strivește în picere,

Mugur, mugurel.

Ne înjugă ca pe boi,

Mugur, mugurel,

Și ne tunde ca pe oi,

Mugur, mugurel.

Din câmpia românească,

Mugur, mugurel,

Piere floarea vitejească,

Mugur, mugurel…

 

— Nu vrei să-ți termini vorba? a întrebat, nerăbdător, episcopul Ilarion, care mai ascultase cântecul. Ce vești ți-au mai sosit din țara domniei tale?

Auzind cuvintele episcopului, Lazăr a tresărit și i-a grăit cu mustrare:

— Țara mea este și-a celor de-aici, după cum tara celor de-aici este și tara mea, căci toți, laolaltă și cu moldovenii, suntem români…

— Asta, e drept, așa e, a încuviințat Tudor. Sau, mult mai bine zis, așa ar trebui să fie… Dar nu voi să te necăjești dascăle. Episcopul Ilarion nu gândi să te supere. Știi bine cât ține la domnia ta și cât te prețuiește. Cuvântul „țară” îl rosti doar așa, cum ar fi spus „pe meleagurile domniei tale”…

— De bună samă că numai în acest chip trebuiau primite cuvintele mele, recunoscu, roșindu-se, episcopul. Și, totuși, ce vești ai mai primit din Transilvania?

— Fratele meu mi-a trimis o scrisoare. Zice că-n Transilvania oamenii sunt încredințați că, îndată ce vei isprăvi, domnia ta, Tudore cu boierii din Țara Românească, te vei urca în sus, pe Olt, pe la Boița, să le aduci și lor dreptatea contra domnilor nemeși și slobozenia nădăjduită. Iată!… Și Lazăr, desfăcând scrisoarea, i-o arată lui Tudor. Zice fratele meu că unul, Adam Bedie, din Sulighete, de la Hunedoara, umblă peste podișul Transilvaniei și, unde întâlnește mai mulți țărani, scoate din șerpar o țâdulă, pe care le-o citește. Privește și copia țâdulei. „Se face înștiințare, în tara de dincolo, că s-a ridicat un crăiut, cu numele de Todoraș. Întâi, cu puțină oaste; dar, din zi în zi, oastea sporește mereu. Norodul tot, ține cu el, că vrea să facă dreptate. Și de-o sfârși cu bine lucrul acolo, în Tara Românească, până-n Paști o da și-ncoa!…”

— Să se-mplinească totul cu bine, dascăle!

— Iar la Sângătin, oamenii au fost chemați cu clopotele ca-n vreme de răscoală…

— Auzi?… Auzi? se minunează Ilarion.

— Și unul, Toma Voina a spus că, de cum vei ajunge domnia ta în Transilvania, el va fi cel dintâi care te va urma. Iar oamenii au strigat cu toții că nimeni nu va lipsi atunci să nu-i dea ajutor crăiuțului lor Tudor…

— Tuturor celor cu inima curată, fapta le va ajuta la împlinirea gândurilor, mai spune Ilarion.

Tudor l-a cuprins pe învățatul său prieten transilvănean pe după umeri.

— Nu vom uita, niciodată, dascăle Lazăr, i-a grăit el, și nici norodul nu va uita, că, înfruntând toate greutățile, ai pornit, cu dragoste și sârg, din ținuturile de peste munți, luînd-o de-a lungul Oltului, cu cartea-n mâna dreaptă. Și, așa cum Negru Vodă din poveste și-a ținut sabia, tot astfel ai descălecat și domnia ta cu cartea în Țara Românească, s-o scoți din beznă, prin lumina învățăturii, ca să se-așeze la loc de cinste în rândul popoarelor de seamă ale lumii.

Chipul uscățiv al lui Lazăr s-a îngălbenit de emoție.

— Măria ta… Slugere… Este prea multă și prea nemeritată, cinste… Ce Negru Vodă, eu, un biet amărât dascăl cu straiul peticit?…

— Dar dascălul acesta cu straiul peticit a trezit sufletele, făcându-i pe cei de aici să-și prețuiască limba și să fie mândri că se numesc români…

— Măria ta… Slugere…

— Într-un anume fel, așa cum ți-am mai spus, ne-ai deschis calea nouă, celor îmbrăcați în cămașa morții, care ne ridicarăm cu armele, ca să înlăturăm, pentru totdeauna, rușinea de a fi jefuiți, urgisiți, înjosiți și călcați în picioare, în însăși casa noastră…

— Iar eu… eu n-am făcut altceva decât am răspuns unei chemări a neamului… Atâta tot…

— Atâta tot? După izbândă, acestui dascăl plin de merite și modestie, ne gândim, făgăduiește Tudor – nu-i așa, frate Ilarioane? Să-i dăm în samă nu numai dregătoria școlilor, ci și toate treburile culturalicești din tară.

— Măria ta… slugere, să nu mai vorbim despre asta. Mie încredințează-mi, dacă mă socotești vrednic, doar tipăritul cărților în limba românească și lasă-le altora dregătoriile

— Numai că, până una alta, să nu ne pierdem cu gândul în visări îmbietoare, iubite dascăle, ci să ne îngrijim ca noii sosiți din Transilvania să fie găzduiți, ospătați și îmbrăcați în haine ostășesti, așa cum se cuvine…

— Alerg, alerg… și-a luat îndată seama Lazăr.

— Dascăle, dascăle… a murmurat în urma lui, surâzând, Tudor.

— Dascăl fără de arginți, a recunoscut Ilarion. Numai inimă și suflet. Nimic pentru el, totul pentru țară. Parcă ați fi gemeni. Inima Transilvaniei și inima Olteniei, înflăcărate de aceleași năzuințe românești, au ajuns să bată alături…

— Și inima Moldovei bate la fel! a tuturor românilor…

— A tuturor iubitorilor de adevăr și dreptate bate la fel!… Și toți, în aceeași măsură, vor trebui să-și recâștige drepturile!…

 

Alaiul, avându-l în frunte pe Tudor călare, înaintează cu voioșie, spre București.

Clopotele bat. Un pandur, trimis înainte, se întoarce în grabă și vestește că, la barierea Podului Calicilor, s-a strâns norodul ca frunza și ca iarba, și-l așteaptă pe Tudor, intonând cântecul revoluționarilor.

Într-adevăr, de departe, răsună murmurul și zvonul abia înțeles al mulțimii:

 

Ciocoiul e-nveninat,

Mugur, mugurel,

Unde prinde tot stârpește,

Mugur, mugurel.

Floarea, iarba nu mai crește,

Mugur, mugurel,

Bate-i, doamne, pe ciocoi,

Mugur, mugurel,

Căci e chin și-amar de noi,

Mugur, mugurel,

Căci e chin și-amar de noi,

Mugure, mugurel.

 

Pe măsură ce trece timpul, cerul e din ce în ce mai albastru și mai strălucitor. Pașii celor două mii de panduri bine instruiți în tabără de căpităniilor, călcând la unison, răsună până hăt departe, de parcă ar fi pașii unui singur uriaș. Cei cinci sute de călăreți, cu chivăre lucitoare și sulițe, jucându-și în frâie caii, sosesc pe urma lor.

De cum ies din temeiul pădurii și ajung la barieră, mulțimea izbucnește în ura le. Tudor descalecă. Scoate din săculețul de piele galbenă de capră (cusut de mama sa) de la oblânc, o pâine mare, rotundă, proaspătă, aurie, plăcut mirositoare. Și așa, cu pâinea în mână și sabia la brâu, deschide drumul pandurilor prin mulțime.

— Trăiască domnul Tudor din Vladimiri! strigă în delir, cavafii, tabacii, făinarii și toți ceilalți meșteșugari, micii neguțători și cărturari de toată mâna, bătrânii, femeile și copiii.

Clopotele bat și Tudor —avându-l, în dreapta, pe episcopul Ilarion, și în stânga, pe vechiul său tovarăș de arme Ni colac Zoican, urmat de Gheorghe Lazăr, Petraclie Poenaru, căpitanii Cioranu, Iancu Jianu, Mâlcomete, Enache și alții – răspunde din toată inima mulțimii care îl întâmpină cu entuziasm nestăvilit, îl slăvește și însoțește gălăgioasă alaiul.

Flori timpurii, culese de copii și tineri din pădure – mai ales ghiocei și violete – însă și altele, dintre cele crescute cu grijă de gospodine în ghivece păstrate la căldură în timpul iernii, i se aruncă în cale.

Nu e pandur sau arnăut (din cei care au trecut de partea domnului Tudor), care să nu poarte la chivără sau la căciulă, la armă sau la

 

piept, o floare, dată de vreo copilă frumușică sau o nevastă, uneori împreună și cu o sărutare.

Steagul albastru, cu ciucuri, fâlfâie glorios.

Și clopotele sună, sună – vestind intrarea pandurilor în București.

Deoarece știe că podurile de peste Dâmbovița au fost stricate de bimbașa Sava, sluga dușmanilor, slugerul dă poruncă alaiului s-o ia spre Curtea Veche, să urce pe urmă către mitropolie.

— Acolo să se citească proclamația în auzul boierilor și preasfințitul mitropolit Dionisie să slujească!

Numai că, ajungând alaiul în dreptul crucii de la poalele dealului, arnăuții lui Sava se pornesc să tragă cu puștile în văzduh, în semn de amenințare.

— Pe ei… Pe ei, vânzătorii! se înfurie mulțimea.

O ceată de băieți, fii de meșteșugari, neguțători și chiar de boiernași bucureșteni, apucând fiecare de pe unde poate bucăți de lemn și pietre, încep să zvârle cu ele, mânioși, către mitropolie.

— Slugere, dă-ne voie să pornim noi atacul! îi cer îngăduința doi dintre căpitani, Jianu și Mâlcomete.

Iar clopotele de la bisericile și mânăstirile Bucureștilor, trase de băiețandrii din oraș, nu încetează să sune.

— Până într-un ceas am trecut, ca nimic, peste ziduri… mai spune Iancu Jianu.

— …și ți-l aducem pe Sava peșcheș! încheie Mâlcomete.

Pandurii freamătă. O ură fără de seamăn împotriva boierilor îi bântuie pe toți.

— Vânzători ticăloși!… Slugi fără de rușine!… Vipere otrăvite… Trebuie nimiciți… și călcați în picioare… Să-i răpunem până la u ml!…

Mulțimea s-a înfierbântat. Un semn dacă ar face Tudor și totul s-ar preschimba într-un măcel.

În clipele acelea, Ilarion înălță cârja episcopală. Rubinele și diamantele de pe mâner scânteiază într-un mănunchi de foc.

— Mitropolia nu trebuie sub niciun chip lovită! Rostește el, sonor.

— Dar, de pe zidurile ei, s-au tras focuri de pușcă! se împotrivește mulțimea. Să răspundem la fel…

Episcopul se întoarce:

— Tudore, îl sfătuiește el, încrede-te în mine. Nu-i bine și-nțelept să-ți începi stăpânirea asupra Bucureștilor prin vărsare de sânge. Și-așa dușmanii ți-aduc mereu învinuirea că ești prea crud și că nu-i ierți pe panduri când nesocotesc legea.

Tudor s-a făcut palid. Privește încruntat către mitropolie.

— Oh, Ilarionae, Ilarioane! Geme el din rărunchi. Tot tu mă sfătui și și mai acu o lună să nu-i jupoi de piele pe divăniți. Și nu putui să fac, precum făgăduisem, din pielea lor douăsprezece perechi de opinci pentru pandurii mei. Și iată-i că fugiră cei mai mulți dintre ei. Și astăzi, tot tu mă-nveți să nu-i lovesc, pe Sava, cum cere, vezi și tu singur, n rodu1.

— Iartă-i încă oleacă. Să te întemeiezi. Peste puțină vreme ai să-l poți pedepsi pe Sava. Și nu numai pe el…

— De n-ar fi turcii la Dunăre și nu m-aș teme să n-aduc ponos țării, zău, Ilarioane, că nu te-aș asculta…

Episcopul răsuflă ușurat.

— Bine faci că m-asculți. Ai să te-ncredințezi…

Între timp, orele trecuseră. Se apropia amiaza.

— Si-acum ce facem? Ce hotărâre iei? întreabă Nicolae Zoican.

Tudor își ia privirea de pe mitropolie.

— Ne așezăm în casele boierilor fugiți, cum a fost hotărât dinainte! Și restul poruncilor le veți primi la vreme.

Pandurii pornesc în frunte cu ceaușii să-și caute gazdele. Dintre ei nu rămân locului decât foarte puțini și anume doar aceia care urmează să-i însoțească pe căpitani la toate răspântiile orașului, acolo unde aceștia trebuie să citească ultima proclamație a lui Tudor, dată în Cotroceni.

Din mijlocul mulțimii, în momentul acela, se rup patru bărbați (unul foarte bătrân) și cinci-șase femei.

Cad la picioarele lui Tudor.

— Ridicați-vă! le poruncește el.

Oamenii însă, învățați să se prosterne în fața tuturor boierilor și dregătorilor țării, nu se învoiesc decât cu chiu și vai să se ridice, și numai la îndemnul episcopului, al lui Lazăr și al lui Iancu Jianu.

Tudor însuși îl ajută pe bătrân să se scoale din tină.

— Fraților, îl îndemnă el. Spuneți ce-aveți pe suflet.

— Mie, plânge bătrânul, aflând marii boieri că fiul meu ține cu Adunarea, mi l-au luat. Și, învinuindu-l că e răzvrătitor, l-au biciuit până ce l-au ucis.

— Pe mine, bimbașa Sava, tot din aceeași pricină, mă jefui, de nu-mi rămase decât sufletul.

— Iar mie, se jeluie o mamă, arnăuții mi-au răpit cele două fiice, una de doisprezece și alta de treisprezece ani. Și-acu’ s-a auzit c-ar fi fost duse în tabăra lui Sava. Și-acolo, numai în cămașă, sunt silite să joace și să cânte ca să-i înveselească pe arnăuți.

— Scapă-ne de dureri!… Lecuiește-ne rănile și te-om sluji până la moarte!…

Tudor, cu fiecare nouă vorbă ce o ascultă, simte că inima îi sângerează mai mult.

Pentru oamenii aceștia chinuiți se ridicase. Și fiecare din ei numai în el nădăjduiau.

— Înfățișați-vă mâine cu jalbele; dați-le acestui tânăr grămătic, răspunde el, arătându-l pe Poenaru. Și ne vom strădui să vă facem dreptate!…

— Te binecuvântez, ca pe feciorul meu! zice bătrânul, căzând iar în genunchi.

— Îți dorim să izbândești, maică, adaugă și femeia.

— Îți dorim să izbândești, să te întărești și să ne luminezi!… glăsuiesc oamenii.

Clopotele sună. Preoții, din porunca lui Ilarion, și-au început, la toate marile răspântii ale Bucureștilor slujbele. Căpitanii pandurilor și toți grămăticii lui Tudor citesc:

„Fraților! Câți n-ați lăsat să se stingă în inimile dumneavoastră sfânta dragoste cea către patrie, aduceți-vă aminte că sunteți părți ale unui neam și că, câte bunătăți aveți sunt răsplătiri din partea neamului către strămoșii noștri pentru slujbele ce au făcut…”

Strigăte de bucurie răsună pretutindeni din cantonamentele pandurești. Cântecele alcătuite de Niță Băloi umplu cu larma lor toată cetatea urmașilor lui Bucur.

„Să ne unim dar cu toții, mici și mari, și, ca niște frați, fii ai unei maici, să lucrăm cu toții împreună, fieștecare după destoinicia sa, pentru câștigarea și nașterea a doua a dreptăților noastre!”

Clopotele bat. La răspântii, locuitorii Bucureștilor ascultă proclamația, întrerupându-i însă destul de des pe căpitanii și gramatici cu uralele lor:

— Trăiască Domnul Tudor din Vladimiri!… Trăiască Adunarea Izbăvitoare! Trăiască oastea pandurească! Trăiască slobozenia!… Trăiască!…

Garda prințului Ipsilante – formată numai din tineri cu ochii sclipind de fanatism și îmbrăcați în uniforme negre – s-a înșirat pe două rânduri, de-a dreapta și de-a stânga scării de la intrarea palatului de vară al marelui ban Ghica.

Ofițerul care-i comandă se află în capătul din dreapta al coloanei. Numele lui e Caravia. Este un bărbat foarte voinic, însă cu chipul buhăit de băutură și căruia vântul îi flutură pulpanele mantiei și mănunchiul de pene gaibele de la coiful de bronz.

De altfel, vremea s-a stricat. Cerul este acoperit de hori și vântul șuieră înverșunat, ca toamna.

Deodată, oșteanul din postul de observație al străjii anunță că Tudor și suita lui au trecut gârla Colentinei, prin vad, și vin către palat.

— Mavrofori[2], drepți! comandă Caravia, cu voce ascuțită.

Trâmbițele sună. Tobele bat mărunt. Și tinerii oșteni scoțându-și săbiile le prezintă pentru onor.

Chipurile lor par cioplite în piatră. Cei mai mulți dintre acești tineri au fugit cu neînchipuite greutăți din Grecia, ca să se înroleze în „batalionul sacru”, a cărui deviză este: „Libertate Eladei sau moarte!”

Acum vine rândul pandurilor. Înveșmântați în haine oltenești, albe, cu găitane cafenii și cu căciuli negre pe cap, pandurii sosesc în trapul vioi al cailor. Fac mai întâi un măiestrit ocol și își așază caii în rând, în dreptul mavroforilor.

— Descălecați! ordonă căpitanul Mihai Cioranu.

Pandurii se zvârl de pe cai și, ridicându-și palele[3], rămân înțepeniți.

Între rândurile pandurilor și acelea ale mavroforilor, a rămas o cale largă cam ele trei metri. Prin acest spațiu liber, trece întâi Tu dor, călare pe armăsarul său, Aripaș. Pe urmă, huruind, vine butca lui Ilarion.

Tudor sare din șa. Coboară și episcopul. Descalecă polcovnicii și căpitanii. Toți se strâng lângă sluger.

La baza scărilor, se află cei doi prinți, frați ai lui Ipsilante, un general și un polcovnic. Vântul șuieră, smucind cu și mai multă îndârjire pulpanele mantiei lui Caravia care, scrâșnind din dinți, se jură că se va răzbuna cândva pe umilința aceasta de a fi fost silit se dea, cu mavroforii lui, onorul… unui om de țară valah.

Norii, împinși de vânt, deschid pentru câteva clipe o poartă soarelui, lăsând ca palele pandurilor și săbiile mavroforilor să ardă în lumină.

Un cal nechează scurt.

După ce s-a sfârșit salutul, cei doi frați ai lui Ipsilante se îndreaptă spre Tudor și Ilarion și îi poftesc să intre. Îi urmează generalul, polcovnicii și căpitanii.

Conduși cu o mulțime de reverențe și complimente, cei doi bărbați urcă, la început, pe scara de la intrare și apoi pe o alta din interiorul casei.

Tudor, drept ca un brad și cu grumazul vânjos, îmbrăcat în chepcenul albastru, calcă pe trepte cu pasul lui semeț.

— Bine ai venit, slugere, îl salută amabil, pe grecește, din capul de sus al scării, Alexandru Ipsilante.

 Tudor, deși cunoaște greaca, tot astfel după cum știe nemțește, sârbește și turcește, îl lasă pe Ilarion să-i traducă salutul.

Urcă, mai departe, liniștit, scările și, când ajunge sus, îi răspunde lui Ipsilante pe românește:

— Bine te găsii, prințule!

— Nu știi grecește, slugere? îl întreabă, intrigat, Ipsilante, în timp ce-l conduce în salon și îi îmbie un jilț. E limbă diplomaticească. Și nu-mi închipui vreun om de seamă în acesta țară care să n-o cunoască.

— Ba o cunosc, cum de nu, recunoaște, pandurul, așezându-se simplu pe un scăunel plușat și lăsându-i jilțul îmbrăcat în catifea roșie – unde îl îmbiase Ipsilante să stea – episcopului Ilarion. Numai că mă gândii c-așa e cuviincios din partea mea să-ți răspund, în țara unde bunicul și părintele alteței tale, și alte rubedenii s-au străduit să dobândească scaunul domnesc, și unde însuși alteța ta ai trăit o bucată de timp…

Prințul îl ascultă pe Ilarion traducându-i. Își răsucește puțin gâtul în gulerul înalt și tare al uniformei negre de comandant suprem al Eteriei[4] (uniformă tăiată în curmeziș de o eșarfă, pe care sunt brodate cu fire de aur două oase încrucișate, craniul unui schelet și deasupra o cruce) și râde stânjenit:

— Bine, dar elina este nu numai o limbă d i pl om atic ea se ă, ci și cea mai de seamă limbă a lumii…

Feciorul, cu dulceață și apă proaspătă, se apropie de Tudor, întinzându-i tablaua.

Acesta îl refuză.

— Fiecare din noi are dreptul să creadă că limba cea mai de preț a lumii este aceea pe care a-nvățat-o la sânul maicii sale… Dar să lăsăm aceste toate, prințule, și să vorbim mai bine de treburile noastre. Pentru ce m-ai poftit?…

— Cu toții se simt intimidați în fața acestui bărbat mândru, care spune pe șleau tot ceea ce gândește.

— Doream să știu… grăiește Ipsilante, vizibil indispus, cum privești Eteria?…

Nervos, prințul își mângâie mustața și barbișonul tăiat în furculiță, pe care frizerul său i-l potrivește cu grijă în fiecare zi.

Vântul s-a întețit și suflă în rafale, aducând cu el praf. Feciorul vrea să servească vinul. Dar prințul Cantacuzino – care de asemenea se află de față – îi face semn să mai întârzie.

— Și dacă ești cu noi? adaugă Ipsilante.

— Îngăduie alteța sa, întreabă Tudor, să-i dau răspunsul tot în limba română? Deoarece așa-mi pot eu mărturisi gândurile mai limpede…

Ipsilante ridică mâna stingă. (Mâna dreaptă îi lipsește). Și glăsuiește rece:

— Poți să vorbești cum vrei!…

— Planul urzit de eteriști, cu țelul slobozirii pământului elin de sub călcâiul turc, mi se pare măreț! Mărturisește Tudor. Și, drept să spun, adineaori sosind și văzându-i pe mavrofori, mă cutremurai, prințule. Atâtea suflete curate s-au adunat aici, fără precupețire, și nu pentru petrecere, ci pentru moarte!…

Prințul se înviorează. În cameră se produce mișcare. Iar Cantacuzino îi face semn aghiotantului său, prin ușa întredeschisă, că poate da ordinul să servească vinul.

— Tot așa și pandurii noștri, pentru sărmana țară!… mai glăsuiește Tudor. Numai că noi, să ne iertați prințule, mai avem niște g înduri…

— Ce gânduri mai aveți? se miră Ipsilante.

— Norodul e sătul, piuă peste cap, de povara urgiei boierești…

Lui Ipsilante nu-i prea este pe plac felul de a vorbi al lui Tudor. Așa că-l întrerupe:

— Nu despre asta-i vorba!… Ci despre ce ne doare…

— Pe noi, vechii lăcuitori ai țării, ne doare totul. Și turcul… Și despre ce-ți spusei…

— Căpitanul nostru Iordache ne-a dat asigurări că, printr-tui legământ, pe care l-ați făcut împreună, ai jurat să ne-ajuți, schimbă cursul discuției Ipsilante.

Tudor își umflă pieptul.

— Am jurat să v-ajut să treceți Dunărea către patria voastră, ca să luptați acolo, așa cum ne-ai rugat și cum făgăduiai în proclamațiile către români. Și asta o r oi face. Îmi voi păstra cuvântul, dându-vă ocrotirea pandurilor, zaherea[5] câtă vreți și vite de povară.

— Nu vrei să-ți unești forțele cu oastea Eteriei? Noi te putem oblădui!…

Tudor zâmbește trist.

— Așadar, iată gândul adânc al domniei tale. Numai că nouă, prințule, să ți-o spun verde, ne place să ne oblăduim noi înșine, în orice împrejurare.

— Și țarul ne va trimite o oaste de șaptezeci de roii de oameni… se laudă Ipsilante.

— Țarul nu va putea trimite nimic, chiar dac-ar vrea – se îndoiește Tudor – fiindcă vor sta împotrivă Englitera, Austria și Franța. Uiți oare, prințule, că țarul le-a jurat celorlalți monarhi europeni să nu dea sprijin nici unei revoluții?

— Deci nu crezi, slugere, în biruința noastră.

— Nu cred în năluciri și-mi place să privesc adevărul în față.

— Și care este adevărul, după domnia ta?

— Adevărul este că, în afară de „batalionul sacru”, oastea Eterici este cam slab alcătuită.

— Ce te face să crezi?

— Atâția eteriști vi se răznesc de oaste în fiecare zi. N-ascultă comandanții și fac nelegiuiri cam pe oriunde trec, ceea ce este, între altele, și o rea pildă pentru pandurii mei…

Eteriștii schimbă între ei priviri încărcate de ură.

— Iar eu îl știu pe turc, pentru că mă luptai cu el vreme de șase ani, pe țărmul Dunării. Și, n-aș vrea să te supăr, însă mai știu și că, de-o birui puterea otomană, domnia ta și eteriștii veți pleca, negreșit, către alte meleaguri. Noi însă vom rămâne, aici, așa cum stăm de veacuri și de veacuri, supuși lovirilor și poate nimicirii neamului nostru. Cunoști doar foarte bine însuti domnia ta că sultanul își hrănește de multă vreme gândul să ne prefacă în pașalâc turcesc.

Enervat, Ipsilante se scoală și întreabă:

— De ce judeci astfel lucrurile, spune-ne deslușit, ce plănuiești să faci?

Privindu-l pe prinț în ochi, dezamăgit, comandantul pandurilor răspunde:

— Credeam că-nțeleseși. Ne vom lupta până la capăt pentru patria noastră. De ea suntem datori să ținem seama înainte de toate. Și când spun patrie eu înțeleg norodul și nu tagma jefuitorilor. Și ce vor porunci patria noastră și durerile ei aceea și vom face…

— Da’n ce privește Eteria?…

— Îți vom da ajutorul pe care l-ai cerut, ca să treci Dunărea, așa cum îți spusei. Și, dacă va veni țarul, și se va porni lupta cea mare contra păgânilor, vom fi și noi alături. Îți făgăduiesc cu tărie. Iară de nu, precum ne este teamă că s-o întâmpla, nu vom putea primejdui norodul în chip nejudecat, căci n-avem acest drept, și ne vom mulțumi numai să dobândim, prin strădania, sau chiar prin jertfa noastră, cel puțin ușurarea greutăților și împilărilor de pe spinarea țării, și domnii pământene.

Ipsilante cată cu fruntea întunecată spre Tu dor.

— Poate te răzgândești!

— Dacă se răzgândesc aceste vremuri cumplite pentru patria mea, n. Ă răzgândesc și eu. Altminteri – îți vorbesc deschis, ca între frați creștini, deoarece socotesc mai vrednic și mai bun adevărul, oricât de dureros, decât înșelăciunea – nu am dreptul să șovăi…

Pandurul se ridică de pe scăunel, ca să-și ia rămas bun de la prinț.

Acesta îi întinde o mână înghețată.

— Noi vă dorim, la despărțire, îi grăiește cald Tudor, să vă vedeți patria liberă deplin, tot astfel cum nădăjduim să ne-o vedem și noi. Și să vă împliniți năzuințele dreptei…

— Și vouă vă dorim biruință! Răspunde aspru și având parcă o undă de amenințare în glas Ipsilante.

Afară vântul întunecase iarăși văzduhul potopindu-l cu nori. Și, pe neașteptate, se pornise o ploaie cu clăbuci.

Vinul turnat în cupe rămăsese tot neatins.

Sub revărsarea ploii, tinerii eteriști— după ce Tudor coboară scările – îi dau iarăși onorul.

— Panduri, încălecați! Poruncește căpitanul Cioranu, după ce s-a sfârșit ceremonia salutului.

Tudor pornește în frunte, urinat de toți polcovnicii și căpitanii lui.

Departe, fulgeră.

 

[1] Chepcenul sau cepchenul este o haină cu mânecile despicate.

[2] Mavrofori, numiţi astfel fiindcă purtau uniforme negre (în greceşte mavros înseamnă negru şi phoros [foros1, purtător).

[3] Pală — sabie lată, cu două tăişuri, încovoiată spre vârf.

[4] Alexandru Ipsilante, fiul fostului domnitor fanariot al Țării Românești, Constantin Ipsilante, devenise din anul 1820 șeful suprem al Eteriei Frăției), organizație revoluționară grecească ale cărei baze fuseseră puse de poetul grec Constantin Rigas, cu scopul eliberării naționale de sub jugul, stăpânirii otomane a Eladei.

[5] Hrană, provizii pentru armată.

  
Ellia
#6

SOARELE DIMINEȚII

 

Bucureștii par înecați sub verdeață. Primăvara, după câteva săptămâni de ploi reci și de vânturi, s-a așezat deplin în drepturile sale. Pe ulițe, în ogrăzi și mai ales pe malurile brăzdate, ici-colo, de poduri, ale atât de năbădăiosului râu Dâmbovița, copacii și-au înălțat cupolele de umbră.

De pretutindeni se ridică, plutind îmbătătoare, miresmele suave ale liliacului.

În oraș, cu toate zvonurile neliniștitoare care se împrăștie necontenit prin piețe – cele mai multe dintre acestea fiind aduse de călătorii sosiți din țară – domnește ordinea. Orice încălcare a hotărârilor lui Tudor de a se respecta avutul și demnitatea locuitorilor e aspru pedepsită. De altfel, aproape zilnic, el însuși face câte o raită pe ulițele Bucureștilor, pornind din Cotroceni și luând-o fie spre Dealul Spirii, fie spre Filaret, ori către Podul Târgului de Afară, pe unde se vântură mai mult locuitorii, cu scopul de a mai sta de vorbă cu ei și a vedea, cu proprii lui ochi, ce s-a mai petrecut.

Astăzi, comandantul suprem al pandurilor, însoțit numai de căpitanul Simion Mehedințeanu și secretarul său de taină, Petrache Poenaru, a cercetat întâi Ulița Ișlicarilor[1], a luat-o apoi pe Podul Mogoșoaiei[2] și s-a îndreptat, în cele din urmă, către Târgul de Sus[3].

Pe tot parcursul drumului, și mai ales pe Podul Mogoșoaiei, orășeni și săteni, tineri sau bătrâni, bărbați, femei, copii, văzându-l, îl aclamă cu însuflețire. Merg gloată după el. Atât lui cât și căpitanului Simion Mehedințeanu și lui Petrache Poenaru, o seamă de copile le dăruiesc buchețele de flori.

O dată ajuns în totul Târgului de Sus, comandantul pandurilor coboară de pe cal. Toți cei aflați acolo, meșteșugari, neguțători, țărani, cumpărători de toată mâna se strâng în jurul lui. Căpitanul Simion îi ia de dârlog calul și slugerul, mergând încet pe jos, prin mijlocul mulțimii, precum obișnuiește în fiecare zi, întreabă cu glas tare:

— Cine dintre lăcuitori are să ne facă vreo plângere? Cine are vreun păs? Să vină să ni-l spună…

Pe fruntea lui semeață, bătută însă neîncetat de zbuciumările sufletului, i s-a săpat, în aceste ultime luni de cumpănă și luptă neostoită, o dungă între sprâncene. Oricât se străduiește, datorită atâtor vrășmași și piedici, care îi tot ațin calea, Tu dor nu poate încă ajunge la limanul atât de mult dorit pentru poporul său. Numai ochii, ochii săi mari, căprui, i-au rămas limpezi. Și cu ochii curați, cum este cerul ce se boltește astăzi deasupra Bucureștilor, privește întrebător capetele mulțimii.

— Cine ce păs mai are, fraților? Spuneți!…

Un țăran desculț, cu o desagă în spate, după ce șovăie puțin, își face deodată curaj, se desprinde de gloată și-i iese înainte lui Tudor, frământându-și căciula. Slugerul se oprește și-i face semn cu mâna că poate să vorbească. Țăranul înghite întâi greu, jucându-și om ușorul. Își trece palma noduroasă peste fruntea încrețită și arsă de sudori și grăiește domol:

— Sunt Niță al Profirii; și sunt de fel de pe moșia Dudeștilor; și, ca să spun pe drept, n-am mai fost niciodată la târg…

Vreo câțiva privitori, auzindu-l vorbind, își surâd unul altuia.

— N-a mai venit niciodată la târg; și-a nimerit de-a dreptul înaintea domnului Tudor!… zice un neguțător de horbote și pânză.

— Și care ți-e durerea?

Țăranul dă din mâini:

— Durerile sunt multe. Le știi domnia ta mai cu temei ca mine…

Chipul comandirului de panduri se asprește. Ca întotdeauna, nimic nu-l face să sufere mai mult decât amarurile, pe care le îndură, nemeritat, cei mulți din neamul său.

— De-altminteri, nici nu am venit să mă plâng de mulțimea acestor dureri, ori de greutatea lor!… se bâlbâie țăranul.

— Dar pentru ce-ai venit? îi taie vorba un curelar cu-o față roșie și un chimir bătut în ținte de alamă.

— De ce te-ai proțăpit, așa netam-nesam, înaintea domnului Tudor și te tot bâlbâi? Râde o femeiușcă în fuste înfoiate și care poartă în brațe un cos mare cu flori.

— Vedeți să nu cumva să fie vreunul dintr-aceia care se tot strecoară, în straie preschimbate, în preajma slugerului, cu gânduri ucigașe! Presupune un diac cu o bărbuță sură. Știm noi ce plănuiesc…

Țăranu cade însă în genunchi înaintea lui Tudor.

— Am patruzeci și șapte de ani! spune.

— La mulți ani înainte! îi urează un vânzător de sugiuc și de bragă, în glumă.

— Și, de cine, dragă doamne, m-ara ridicat și eu numai de-o șchioapă pe lumea asta, am și-nceput să sorb din oala cu venin… urmează, netulburat, țăranul.

— Din asta sorbim toți! murmură florăreasa.

— Logofătul m-a luat. M-a pus la muncă grea, în rând cu vitele…

Nimeni nu mai glumește. Zâmbetele s-au stins.

— Munceam și mă bătea. Aproape patruzeci de ani am muncit. Și n-a fost an, nici lună, de când mă țin eu minte în viață, să nu fi fost bătut…

Florăreasa suspină.

— Umerii, coastele, șalele, obrajii și grumazul mi-au fost mereu, de-atunci, una de vânătăi…

Simion Mehedințeanu îl apucă pe cel căzut în tină de braț:

— Haide, ridică-te! Nu știi că slugerul nu-ngăduie norodului să-i cadă la picioare?

Țăranul nu se lasă:

— Vreau să stau în genunchi, și să dau mulțămită ca-n fața unui sfânt, celui ce ne-a adus Oastea Izbăvitoare; căci din această vreme nu mă mai bate nici logofătul, nici ispravnicul și nici însuși boierul. Fusesem ca o vită. Și domnul nostru Tudor m-a făcut OM. Ian priviți toți la mine. Țăranul își azvârle din spate sumanul și cămașa. Întâiași dată-n viață, carnea mi-e fără vânătăi. Și-ntâiași dată-n viață – își arată desaga pe care o purtase mai înainte în spate și acuma se găsea lângă genunchii lui – nevasta m-a putut trimite și pe mine la târg, ca pe un om de samă, să vânz nițică lină. Bărbatul își desface cu mâini tremurătoare desaga și scoate din ea un ghemotoc de lină cenușie, pe care o arată lui Tudor și celor dimprejur. Că am și eu o oaie. Atât am încropit. Da’ niciodată… niciodată n-am apucat s-o tunz pentru folosul nostru, al meu sau al femeii și copiilor mei. O lacrimă i se prelinge bărbatului de patruzeci și șapte de ani —ce pare un bătrân de cel puțin șaizeci – printre țepii cărunți de pe obrazul supt. Și-acuma poci s-o vânz. Și asta fiindcă scăpai de datorie. S-a scăzut dajdia. Și-aveam o judecată, din timpuri, cu boierul. Și, de când domnul Tudor se află-n București cu oastea Adunării norodului, mi s-a făcut dreptate. Și nu mai sunt dator…

— Și eu mi-am câștigat o judecată!… Și eu!… Și eu!… răsună alte glasuri din gloată. Divanul nu-și mai ține, de două luni încoace, așa de sus trufia!…

Bărbații și femeile aflați în ziua aceea în târg s-au prins din nou să râdă. Și râd cu poftă mare. Cine nu știe că toți marii boieri, în frunte cu mitropolitul – capul Divanului, au fost popriți de Tudor în casele de piatră ale Golescului, pe malul Dâmboviței[4] sub paza căpitanului Ioniță? Și că, într-o bună zi, după ce încercaseră o nouă viclenie, boierii au tras o spaimă, de nu le mai tihnește somnul nici azi. Una dintre ghiulelele tunului celui mare – tunul care fusese reparat de elevii lui Lazăr – a venit vâjâind, de credeai că dărâmă întregul București. Și s-a înfipt în țărm, fără să facă însă, ce-i drept, palatului nici pui de stricăciune. Căpitanul Ioniță le-a explicat boierilor că un tunar mai tânăr și mai necugetat greșise la exerciții ținta. Atâta că veliții au priceput îndată ce veste adusese ghiuleaua „rătăcită”. Și, cuprinși de fiori, s-au legat să împlinească, fără multă tocmeală, cerințele Adunării, să facă, între altele, și judecăți mai drepte pentru bietul norod.

— Divanul s-a mai schimbat, precum se vede, la păr!… gâlgâie în râs privitorii. Dar nu și la nărav. Oricum, cine dintre marii boieri sau dintre dregători cutează încă astăzi să se mai poarte silnic cu cei din talpa țării? Până și clăcuiala și nartul[5] s-au mai împuținat… Și e doar începutul pentru boierii noștri! Frica, sireaca, frica!…

Țăranul de pe moșia Dudeștilor, cât timp durase schimbul de vorbe, rămăsese în tină, uitat de cei din jur, nu însă și de Tudor. Acesta îl întreabă:

— Asta vruseși să-mi spui?

— Asta, măria ta!…

— Nu sunt… măria ta.

— Ești cel dintâi chinuitor al tării ieșit din rândul nostru, al celor apăsați și călcați în picioare. Și, pentru noi, te afli și vei rămâne, pe totdeauna, DOMN. Noi nu mai vrem pe altul…

— Da!… Pentru noi ești DOMN!… Domnitorul norodului valah; ieșit din rândul nostru!… întărește mulțimea.

Toți trecătorii prin ulițele învecinate, auzind zgomotul acela mare, se strâng și ei în târg, unindu-și strigătele și uralele față de domnul Tudor cu ale celorlalți.

Pandurul își ridică brațul, cerându-i mulțimii înfierbântate să facă liniște. Cu toate astea, țăranul îngenuncheat continuă:

— Ci eu, măria ta, rogu-te să primești de la mine și copilașii mei, grămăjoara aceasta de lână cenușie!…

— Lâna pe care vreai s-o vinzi? Ce să facem cu ea? se miră căpitanul Simion Mehedințeanu.

— Să se țeasă din ea un ilicel oricât de sărăcuț pentru vreun pandur… Prinos al inimii…

Tudor e înduioșat.

— Prinos al inimii?…

— E-ntâiul meu avut – din toată viața – pe care sunt de-a binelea stăpân. Și-l dăruiesc acelora care, când jafurile și nedreptățile celor de sus ne-au prăvălit în cea mai din urmă deznădăjduire, s-au ridicat cu țara, pentru scăparea noastră, a celor obidiți. Să ne numim iar OAMENI, cum se spune c-am fost…

Comandantul pandurilor se pleacă. Primește lina pe care țăranul i-o întinde și, cuprinzându-l de subțiori, îl ridică și-i sărută obrajii țepoși și înlăcrimați:

— Îmbrățișez prin acest om sărman pe toți cei gata să facă orice jertfă pentru slobozenia și dreptatea norodului valah!…

În trap întins, sosește în această clipă, străbătând Podul Mogoșoaiei, căpitanul Enache. Mulțimea îi face loc. Căpitanul salută.

— Slugere, îi raportează ei, ne-am întors. Aflând că, după retragerea lui Ipsilante și-a lui bimbașa Sava către Târgoviște, noi am rămas aici, sultanul a poruncit să se azvârle spre București toate puhoaiele urdiilor osmane…

— Noi, deocamdată, n-avem război cu turcul, răspunde slugerul. Ne-am cerut numai drepturile care ni s-au răpit. Dar, de vom fi siliți, nu vom da înapoi…

— Credem, să nu te superi, măria ta, că-ți spun, vorbește de astă dată un bai un din mijlocul mulțimii – același căruia boierii îi răpuseseră feciorul în martie, fiindcă trecuse de partea Adunării-că nu e bine să-ți macini puterea în zadar. Osmanul te-ar zdrobi, căci este de zece ori mai numeros și pe urmă ar trimite noi oști. Orașul ar fi ar…

— Așa e. Orașul ar fi ars… Copiii ne-ar pieri!… recunoaște mulțimea.

— Pașa, care conduce urdiile, pare-se c-ar fi gata, jurând pe Mahomed să cruțe Bucureștii, dacă plecăm și noi! Precizează Enache.

Mulțimea se îndeasă în jurul slugerului. Vocile se împletesc.

— Astfel e mult mai bine… Și ni ai curând sultanul și pașa își vor păstra cuvântul, știind că se găsește o oaste înarmată gata să intre-n luptă!…

— Vă mulțumesc la toți de sfatul ce-mi dați, ia slugerul cuvântul. Aveți încrede că noi vom chibzui. Și-apoi vom hotărî ce poate fi mai bine, și pentru București, și pentru toată țara…

— Știm că vei chibzui cum poate fi mai bine, se bucură poporul. Avem încredere în tot ce hotărăști…

— Alte dorințe se mai află în inimile voastre ce se cer împlinite?

— Unsprezece fecioare din București, glăsuiește diacul cel cu bărbuță sură, îți cer îngăduința domniei tale sa devină mirese…

— Și cine le oprește?

Din gloată se aud alte noi hohote.

— Da. Cine le oprește?

— Mirese de panduri. Oricare le-ar fi soarta…

Tu dor se află în șa. S-a făcut liniște. Toți așteaptă răspunsul.

— Este adevărat, spune el în sfârșit. Viața merge-nainte. Orice s-ar întâmpla. Și, clătinându-și capul, încheie: Bine, diacule. Îmi dau încuviințarea. Perechile să vină mâine-naintea mea!…

— Trăiască DOMNUL TUDOR!… izbucnește mulțimea în alte noi urale, ce zguduie orașul.

Așa cum stă, călare, cu sabia la brâu, în mijlocul poporului, Tudor pare uriaș. Soarele dimineții îl scaldă în lumină și-i aurește chipul.

— Trăiască PATRIA nepieritoare-n veci! Și toți câți sunt de față simt că se contopesc în inimă și cuget cu cel care-i conduce și este gata să-și dea și viața pentru binele lor:

— Trăiască PATRIA!

 

[1] Strada 30 Decembrie

[2] Calea Victoriei.

[3] Lipscanii.

[4] Palatul Belvedere – astăzi o casă de copii, în strada Țibleș.

[5] Normă de muncă pe care ţăranii trebuiau să o împlinească într-o zi, pe moşia boierului.

  
Ellia
#7

EPILOG

 

Au trecut douăzeci și doi de ani.

De-a lungul îngustei văi a Gilortului au înflorit pretutindeni, pe coaste și poiene, tufele învăpăiate de Sângele voinicului.

Pe drumul alb, dar încă umed de ploaia din ajun, urcă o mulțime de călători, care pe jos, care călări, pentru a lua parte la Sărbătoarea bradului din satul Vladimiri.

Sătenii sunt îmbrăcați cu tot ce au mai bun, bărbații, în mintene albe, găitănite, femeile cu părul învelit în marame subțiri ca pânza de păianjen, iar copiii în cămășiuci ca neaua și cu ilice țesute măiestrit, în toate culorile curcubeului, deasupra.

Printre aceștia – călărind cu destulă greutate prin mijlocul mulțimii – au fost văzuți și patru călători sosiți de la oraș. Căpitanului de district – a cărui sarcină era de a verifica pe toți străinii de ținut – aceștia i se recomandaseră drept membri ai unei societăți literare bucureștene, veniți pentru a cunoaște și a admira străvechea datină din satul Vladimiri. Numele lor – în ordinea în care au fost trecute în registru – erau: Iancu Văcărescu, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Kogălniceanu (acesta din urmă ieșean de origină, dar făcând de asemenea parte, după cum susținuse el, din Societatea literară bucureșteană) și Nicolae Bălcescu.

Tuspatru se înghesuiseră în rândurile cele mai din față ale acelora care luau parte la Sărbătoarea bradului.

Satul, în răstimpul care trecuse de la revoluție, se mai mărise și crescuse în întindere, dar locul unde se ridica bradul, după tradiție, rămăsese același. Se găsea tot în fața casei răposatului preot Ciulioiu, acela care îl învățase pe Tudor slovele.

Numai cântecul și parcă și danțul se mai schimbaseră.

Fetele dănțuiesc ușoare ca niște fulgi în jurul bradului. Cineva, cu un instrument de lemn, un fel de toacă, le acompaniază pașii.

Danțează cam zece pași și se opresc. Fac o scurtă plecăciune în fața bradului, cântând, și iar pornesc, urmate de flăcăi. Ridică, sprintene, coșurile cu bucate aduse pentru praznic, și le așază, grațioase, pe cap. Iau în mâini ulcioarele cu apă proaspătă, lapte și vin. Și glasurile lor limpezi, ca niște clopoței, sună întrebător:

 

— Brade, brade, văruț brade,

Ce, brade, t-ai d-oblâncitu,

De din codri ai pornitu?

Din codri, din codri verzi

Și de la izvoare răci,

Aicea la pietre săci?

 

În acest moment, fluierele încep să doinească. Fetele se dau la o parte, păstrând însă coșurile pe cap și ulcioarele în mâini. Tar flăcăii, cu pași mari, legănați, izbucnesc în danț, rotindu-se, cântând cu glasuri bărbătești și dând răspunsul doinit al bradului:

 

— O, o, o, văruță dragă,

Nice eu n-aș fi plecat

Dar pe mine m-or cătat.

Mult prin codri au umblat

Și ca min’ n-or mai aflat,

Un brăduț așa de nalt.

 

Fluierele își intensifică acum strigătul. Fetele lasă jos coșurile cu daruri și ulcioarele cu apă, lapte și vin. Și se prind de mijloc între feciori. Laolaltă formează un cor al cărui melodios ecou umple toți munții:

 

— Nu mă mir că m-or găsit

Unde-am fost eu răsărit.

Și-apoi cu două topoară

S-or pus ca să mă doboară.

O, o, o, văruță dragă!

O, o, o, văruță dragă!…

 

— Un cântec atât de mișcător nu mi-a mai fost dat să aud! Spune Dimitrie Bolintineanu, căruia vântul îi spulberă șuvițele subțiri și moi ale părului.

— Aluzia este directă la Tudor, constată cel mai vârstnic dintre cei patru bărbați sosiți de la oraș, poetul Iancu Văcărescu.

— Mi-am dat seama și eu, încă de la-nceput, de-același lucru, glăsuiește și tânărul cărturar moldovean Mihail Kogălniceanu. De altfel, pe unde am trecut, și nu numai prin Oltenia, știți bine că am tot întâlnit, colo Stejarul lui Tudor, sub coroana căruia se spune că s-ar fi odihnit el, dincolo Fântâna sau Izvorul lui Tudor, unde se zice că s-ar fi împrospătat…

— Apoi alte nenumărate mese ale lui Tudor, adaugă Văcărescu, unde cică el ar fi mâncat, sau Măguri ale lui Tudor, de unde se povestește că el și-ar fi condus cutare ori cutare bătălie. Și așa mai departe…

— Ce să mai spun, râde cu râsul lui nevinovat, copilăresc, Dimitrie Bolintineanu, că încă și astăzi, mai ales în Oltenia, pe unde întrebi băieții cum se numesc, îi auzi răspunzând…

— Tudor! exclamă Kogălniceanu. Tudor, Tudor și Tudor. Nici nu-ți vine să crezi cât de teribilă este memoria poporului. Nimeni nu vrea și nici nu poate să-l uite pe marele erou al acestui popor, ucis mișelește de unii dintre cci pe care-i socotise tovarăși în lupta pentru libertate.

Fetele au rămas singure în danț. Și joacă, mlădiindu-se, pe melodia tânguioasă a fluierelor, ținându-se de mâini:

 

— Dimineața om veni,

Cân’ soarele-o răsări.

Și cu lacrămi te-om stropi,

Și cu lacrămi te-om uda,

Și nu te vei mai usca!

 

— Faptul în sine mi se pare cum nu se poate mai firesc, vorbește, în sfârșit, tânărul palid, cu chipul încadrat de o bărbuță neagră, al cărui nume este Bălcescu și care privise până atunci, aproape fără suflare, bradul ciobanilor. Poporul nostru îl socotește pe Tudor, prin intuiție, o piatră de hotar, în istoria sa, deoarece el l-a trezit și, dovedindu-i că o nație nu-și poate obține mântuirea decât prin sine însăși, l-a îndemnat să-și ceară cu tărie drepturile. Cui altcuiva decât lui îi datorăm înlăturarea fanarioților, reinstaurarea domnilor pământeni, punerea temeliei noii armate românești prin reorganizarea trupului de panduri? Ochii tânărului cărturar strălucesc ca în febră. Tudor, continuă el cu glasul avântat, înseamnă pentru români eroul care a izbutit, prin lupta lui, să încheie acel îndelung proces al luptei antifanariote, și care și-a ajutat poporul și țara să își redobândească o parte din vechile sale drepturi. Dacă nu ar fi fost omorât…

 

— Dimineața om veni,

Cân’ soarele-o răsări.

Și cu lacrămi te-om stropi,

Și cu lacrămi te-om uda,

Și tu nu te-i mai usca!

 

cântă fetele mai departe, cu glasurile lor dulci.

În aceeași seară, rămânând să ia parte și la restul de datini ale ciobanilor, așezați în tinda casei în care se născuse Tudor, în vreme ce fetele cântau nemuritorul cântec: „Pom, pom, pom eram io, pom!”, cei patru cărturari s-au luat, la lumina focurilor aprinse în șapte părți ale satului, la vorbă cu sătenii.

Un moșneag care fusese și el pandur, văzându-l pe Iancu Văcărescu, îndată l-a recunoscut și și-a reamintit de ziua când, venind la ei în tabără, le-a recitat o parte din versurile sale închinate mișcării revoluționare conduse de Tudor. Și l-a rugat să le repete.

La fel ca și atunci, deși trecuseră atâția ani, cu glasul tremurându-i de emoție, poetul a început:

 

Răscoală-te, inima mea, din a răbdării boală!

Grozav, grozav ai suferit, grozavă te răscoală!

Să tremure, să tremure cumplita tiranie:

Zdrobită azi în pulbere, pe loc, să nu mai fie!

Ființa ei și numele în iad să se coboare!

Și-ai ei prieteni mult huliți ca ea să se doboare!

 

— Aceste versuri sunt la fel de întemeiate și astăzi când Tudor nu mai e printre cei vii – exclamă Bălcescu, aprins – și astfel vor rămâne câtă vreme fiii fărădelegii își vor menține încă asupra oamenilor spurcata lor tiranie. Și datoria cea mai sfântă mi se pare, în aceste zile, a fi aceea de-a isprăvi, cu aceeași râvnă, ceea ce Tudor, cu jertfa sângelui său, a început.

Țăranii ascultau încremeniți. Și pumnii celor mai mulți dintre ei li se strâng.

— Spuneți-ne, îl roagă, în cele din urmă, iarăși pe Iancu Văcărescu țăranul fost pandur, Tudor al nostru o fi murit într-adevăr? La-nceput auzirăm că doi din arnăuții lui Caravia l-ar fi răpus, după ce ni l-au luat din tabără, de la Golești, cu înșelăciune. Mai târziu ni se povesti că Tudorin ar fi încăput în temniță la turci. Și, în cele din urmă, c-ar fi scăpat și din mâna lui Ipsilante, și-a turcilor, și de-atunci stă în așteptare, pe undeva, până în clipa când o socoti el că trebuie să-și încingă iar sabia și să sfârșească lupta pe care a-nceput-o. Ce-o fi adevărat din toate astea? Noi nu putem să credem că Tudorin al nostru muri… îi facem slujbe, pomeni, da’ nu putem să credem!…

Iancu Văcărescu auzise ceea ce auziseră pare-se și alții, și anume că – în noaptea când cei doi arnăuți l-au înjunghiat – generalul Caravia, care conducea execuția, s-ar fi plecat asupra pandurului și, înainte ca acesta să fi închis ochii, i-ar fi spus, mânios:

— Te-am coborât în moarte, pandurule, așa cum meritai!…

Dar Tudor, deși cu buzele albite de cele din urmă răsufluri ale vieții, conștient totuși de dreptatea, ca și de rostul sacrificiului său, i-ar fi răspuns:

— Cât te-nșeli, Caravia! M-ați ridicat la viața veșnică…

Cu gândul la aceste vorbe ale pandurului, Văcărescu grăiește:

— Drept vorbiși, prietene. Tudor, chiar și-n mormânt— deși trupul lui nu s-a găsit, cum știți —rămâne pentru poporul nostru pe totdeauna viu!

— Iar duhul lui ne cere să ne înălțăm, rostește, în încheiere, mulțimii, Nicolae Bălcescu, către acele vremuri când niciun om nu va rămâne rob altuia, niciun popor nu va mai stăpâni pe altul, ci va domni, în lume doar înzeita libertate, astfel precum a năzuit, în cele mai înflăcărate visuri ale sale, DOMNUL DIN VLADIMIRI