DREPTATE ȘI SLOBOZENIE
Opriți-vă!… Opriți-vă!…
Oamenii se opriră. De sus, curgeau fulgi mari și grei, ca niște fluturi înghețați, legănându-se leneș.
— A venit slugerul?
— Adâncaurea sosi!
Noaptea se îngemăna cu ziua. Pe umerii sumanelor și pe căciuli, zăpada se clădea spornic.
— Voi de unde veniți?
— Noi de la Tâmna. Da’ voi?
— Din Măgura… Șușaru… Tismana… Aninoasa… Bodrogul vechi… Dodâra…
Mulțimea se frământă pe întreg platoul și până lângă Motru.
— Și zi, începem hora?
— Ne-ajunge, fraților!… Că nu se mai putea.
— Da’ unde ziserăți că este slugerul?
— Este în casa lui Purec, îi lămurește pe oameni un bătrân.
— Adineaurea intrară căpitanii să se mai sfătuiască…
— Sfatul e tare bun… că, fără el, la luptă… cam greu…
Murmurul oamenilor s-a făcut clocot.
— Da’ vine chiar acuși…
— Uite-l că vine…
— Uite-l!…
Un corn sună prelung și vesel, ca atunci când boierii, cu câinii adunați, se pregătesc să plece la vânat.
— Loc!… Loc!… strigă moșneagul. Sosește slugerul cu căpitanii.
Îmbrăcat într-o șubă lungă și albă, cu o căciulă înaltă de hârșie[1] pe cap, urmat de omul lui de credință, Zoican, și patru căpitani, Tudor trece călare prin mijlocul mulțimii.
Aceasta se agită și se tălăzluește. Ninsoarea s-a întețit. Glasurile vuiesc.
— Tudor!… Tudor!… Tudor din Vladimiri!… Tudor!…
Strângându-și în frâu calul, slugerul înaintează până la o movilă. Alături se găsește un meterez de lemn. Aici descalecă și urcă pe meterez.
— Tăcere, fraților!… îi îndeamnă moșneagul pe cei din jur.
De la brâu, Tudor scoate un sul lung de hârtie. Îl desface atent.
— Tăceți!… Tăceți!… Vorbește!… se îndeamnă pandurii unii pe alții.
— Fraților, lăcuitori ai Țării Românești, rostește tare Tudor, veri de ce neam veți fi!…
Cât este locul acela de întins, nu se mai aude nici măcar o șoaptă. Numai glasul lui Tudor bubuie ca un tunet.
— Nicio pravilă nu oprește pre om de a întâmpina răul cu rău! Șarpele când îți iese înainte, dai cu ciomagul de îl lovești, ca să-i iei viața, care de multe ori ni se primejduiește din mușcarea lui. Dară pre bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisăricești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?…
— Până când?… Până când?…
Codrii parcă se clatină și munții întreabă, nu oamenii:
— Până când?… Până când?…
— Veniți, dar, fraților, urmează Tudor, cu toții, cu rău să-i pierdem pe cei răi, ca să ne sie nouă bine!… care veți avea arme, cu arme, iar care nu veți avea arme, cu furci de fier și cu lănci…
Se frământă pământul în adâncuri? Se zguduie lumea? Cerul se rostogolește?
Într-un singur, uriaș, glas, mulțimea pandurilor răspunde:
— Te vom urma până la moarte și dincolo de ea! Îți jurăm!…
Steagul din mătase albastră, lung de doi metri, având pe el vulturul lui Negru Vodă între ramuri cu frunze, flutură furtunos.
— Îți jurăm!… îți jurăm!… Arată-ne din nou cum este fața dreptății!… nu încetează să răspundă mulțimea chemărilor lui Tudor.
Însă acesta continuă:
— Și iar să știți că nimeni dintre noi nu este slobod, în vremea acestei adunări – obștii folositoare – ca să se atingă măcar de un grăunte, de binele sau de casa vreunui neguțător, orășean sau țăran, sau de al vreunui lăcuitor, decât numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să se jertfească…
— Poruncile ce ni le dai le vom urma întocmai!
— Să guste și boierii din mămăliga noastră cu lacrămi de sânge!…
— Mă urmați?… Sunteți gata?… întrebă, în sfârșit, Tudor.
— Te urmăm!… Suntem gata!…
— Să pornim dar!
— Să pornim!… Să pornim!…
Zoican, ținând în mână steagul, călărește înainte. Tudor în urma lui, cu ochii sclipitori. Și toată acea mulțime, ca o mare în clocot, pornește după ei, prin ger și zăpadă, cu căpitanii în frunte.
— „Dreptate și slobozenie!” vestesc pandurii bucuroși oamenilor din sate și orașe. Pământurile boierești, mânăstirești și ale tuturor celor ce au săvârșit nedreptăți se vor lua, urmând a fi împărțite țăranilor. Birurile grele se vor înlătura și drepturile pierdute ale norodului se vor redobândi.
Oastea înaintează și cântă cântecele alcătuite pe drum de bătrânul lăutar Niță Băloi din Plenița, acela căruia boierii i-au tăiat degetele de la mâna dreaptă, ca să nu mai poată cânta la lăută și să nu mai răscoale, cu viersul lui, poporul. I-au tăiat degetele, ce-i drept, dar nu i-au putut smulge sufletul. Și sufletul îi este alături de Tudor.
Odinioară, Niță Băloi alcătuise un cântec care începea astfel:
Toate plugurile umblă,
Numai plugulețul meu
L-a-nțelenit Dumnezeu!
Acum, ascultând și el alte cântece dintre cele cu care au venit pandurii la oaste, contopindu-le toate, i-a croit o urmare:
Uite, c-a dat Dumnezeu
Să umble și plugul meu!
Să trag brazda dracului
La ușa spurcatului.
O brăzduță d-ale sfinte.
Să țină ciocoiul minte.
Să-ți arunc un semănat,
Cu sângele meu udat.
Ploaie, măre, d’apă vie,
Ce sămânța ți-o învie.
Să mi-ți dau un semănat,
Cum demult nu s-a mai dat.
Semănat de potecași,
Să răsară românași.
Semincioară d’aia, nene,
Tot cu ochi și cu sprâncene.
Sămânță de plumb, de fier.
Ce mi-ți crește pân’ la cer!…
Mânăstirile oltenești, cum ar fi Tismana, Strehaia, Motru și altele în care se cuibăriseră boierii, toate conacele și întăriturile din drum, au fost cucerite și transformate în cetățui ale Adunării Izbăvitoare.
Orașele și satele, unul după altul, li se alăturară. Numai marii boieri pier dinaintea oștii norodului, parcă purtați de vânt.
Divanul a trimis o scrisoare, cerându-i lui Tudor să renunțe la luptă, făgăduindu-i în cazul acesta iertarea, iar dacă nu se va supune, amenințându-l cu moartea.
Pandurii, moșnenii, clăcașii, târgoveții, boiernașii și toți câți sunt de partea oștii izbăvitoare au fost adunați. Li s-a citit răvașul Divanului. Și toți au dat răspunsul:
— Noi nu vom lăsa armele, pentru că suntem hotărâți să-nvingem sau să murim laolaltă cu slugerule…
După aceea, s-a dat poruncă oștirii să plece mai departe. Alături de Tudor se aflau, călări, Nicolae Zoican, căpitanii Minai Cioranu, aghiotantul său, și Enache Calețeanu, comandantul tunurilor, (din care, ce e drept, deocamdată niciunul nu funcționa, fiindcă erau stricate).
Pe toți aceștia îi urma bătrânul lăutar Niță Băloi, din Plenița, cel cu degetele tăiate, călărind însă ca un tânăr și având o sabie la șold (pe care, nemaiputând s-o țină cu dreapta, o mânuia, la nevoie, cu stingă).
Și mulțimea cânta ceea ce Niță Băloi compusese doar cu o zi înainte:
Mi-am vândut și cămășoara,
Și-mi cumpărai săbioara!
Plugulețul meu nebun,
Cum te prefăcuși în tun!
Vezi, așa mai poți ara,
Să mai scapi de angara!
O mare mâhnire o simțea totuși Tudor, în suflet, fiindcă mai erau unii care-i slujeau pe vrăjmași, în rândurile oastei trimise de Divan pentru a-i ține calea se aflau și moșneni strânși cu făgăduieli sau cu amenințări.
— Oamenii aceștia, obișnuia să spună el, vor veni curând, în rândurile noastre!
Zilele însă se perindau și ei întârziau să-și dea seama că datoria lor este să treacă în tabăra lui Tudor.
Dar iată că, într-o dimineață, oastea Divanului, se sub conducerea marelui vornic Nicolache Văcărescu, după o îndelungată pregătire de luptă, dezlănțuie atacul hotărâtor. În cursul acestei bătălii trebuia nimicită „ceata de rebeliști”.
Îmbrăcat într-o șubă luxoasă de samur și cu o căciulă uriașă pe cap, marele vornic Nicolache își privea din depărtare, cu mulțumire, trupele de arnăuți pedeștri și călăreți bine înarmați, care înaintau.
În fruntea pandurilor se afla Tudor.
Deodată acesta, fără să-și scoată sabia, în timp ce pandurii rămân pe loc, pornește singur în întâmpinarea oștii Divanului.
— Dați buzna!… Dați năvală!… țipă, din spate, Nicolache.
Arnăuții grăbesc pasul, însă nici căpetenia oștirii revoluționare, nu-și contenește drumul.
— Trageți!… Trageți în ei!… poruncește boierul.
Tudor nu se înspăimântă.
Oastea Divanului înaintează. Nu duce însă armele la ochi și pasul îi este din ce în ce mai șovăielnic.
— Trageți!… Trageți în el!…
Distanța dintre Tudor și oastea boierească se micșorează neîncetat.
Vocea lui Nicolache s-a subțiat ca ața.
— Ce? Ați înnebunit? Divanul poruncește… Trageți în „rebeliști”… Mitropolitul… Țara…
— Opriți-vă! ordonă comandantul pandurilor, calm, oastei Divanului.
— Foc!… Foc!… Foc.!.. Împușcați-l! sughiță Nicolache.
— Noi vă socotim frați. Și, dacă vornicul dorește să slujească pe cei ce ne urăsc, eu îl poftesc să vină și să lupte cu mine!
La auzul unor asemene cuvinte, întreaga oaste își întoarce capul spre Nicolache și clocotește în râs. Vornicul este slab, cocoșat și nici nu se pricepe să mânuiască sabia. Rândurile oastei Divanului se strică. Strigăte izbucnesc:
— Noi nu tragem în frați!…
Oastea Divanului și oastea revoluționară fraternizează.
— Trăiască Tudor!… strigă și unii și ceilalți. Trăiască Tudor din Vladimiri!… Trăiască domnul Tudor!…
— Unde e Nicolache? Să-l aducem aici!
Dar Nicolache fuge călare către Craiova, urmărit de panduri, tremurând tot de spaimă.
— Întoarce-te! îi răcnește unul dintre aceștia. Te-așteaptă domnul Tudor!
— Să dai ochii cu el! îl completează altul.
Tot în aceeași zi, cam peste șase ceasuri,
Tudor mai are parte de încă o bucurie.
Prin ninsoarea măruntă, străjile pandurești văd apropiindu-se o ceată de bărbați în poturi[2] și mintene, cu căciuli ascuțite.
Ceata venea călare, cântând:
Sunt născut pe frunzi de fag,
Ca să fiu la lume drag.
Și-s scăldat de mic în Olt,
Să mă fac viteaz de tot;
Și-s frecat cu busuioc,
Să am zile cu noroc.
— Cine să fie oare? Se întreabă pandurii.
Atâta că de răspuns nu mai este nevoie.
În fruntea cetei sale viforoase de foști haiduci, Iancu se apropie în galop de prietenul și fratele său Tudor.
— Iartă-mă, Tudore, spune el, deschizându-și larg brațele. Iartă-mă și primește-mă împreună cu toți acești flăcăi pe care ți i-am strâns – în rândurile tale. Cel care a avut dreptate ești tu. Căci drumul ridicării întregului norod, în numele dreptății și slobozeniei, este singurul bun! Mă ierți și mă primești?
— N-am pentru ce te ierta, deoarece și lupta ta a fost la fel de folositoare celor năpăstuiți, recunoaște Tudor.. Și, dacă în această frumoasă zi de iarnă veniși să te unești cu pandurii, înseamnă că totul este și va fi cum nu se poate mai bine și că vom birui! Vino-n brațele mele!…