Ellia

NICOLAE BĂLCESCU

 

Nu apucase să se lumineze bine de ziuă, când plecă din Câmpina o trăsură brașoveancă, trasă numai de doi cai suri, mărunței, și ruinată de un vizitiu înalt și bărbos, cu o privire cruntă de sub cușma înaltă de oaie trasă adânc pe ochi.

— Haide, hai zmeișorii taichii!… La drum, la drum!… strigase vizitiul bărbos, învârtind în văzduh un bici lung de sfoară împletită, legată de o codirișcă de alun. Și vocea sa tunase până-n păduricea de brădet de la marginea Câmpinii, hăulise printre trunchiurile vinete ale desișurilor și se-ntorsese într-un ecou prelung.

La auzul acestui strigăt fioros, căluții, care stătuseră toropiți, cu capetele în pământ, tresăriseră. Ciuliseră urechile și pielea lor, cu păr lins și mătăsos, fusese străbătută de un fior, ce li se plimbase pe spinare, ca vălurelele de pe apa unui lac tulburat de adierea vântului.

În aceeași clipă, căluții smuciră hățurile de frânghie, întinzând gâturile, și, cu picioarele încordate, porniră într-un galop sălbatic, făcând să duruie și să sară, prin bolovanii uscați ai drumului, către Telega, trăsurica ușoară și prinsă țeapăn pe patru roți obișnuite.

Vizitiul își zâmbi în barba stufoasă și abia atunci se putu vedea că, sub sprâncenele groase și zbârlite, sclipeau doi ochi blânzi, luminați de o undă șireată de râs. Cu toate acestea, șuierăturile biciului, semănând unei încâlceli de șerpi înfuriați, se făcură tot mai amenințătoare și strigătele i se întețiră, în vreme ce căișorii, în loc să-și potolească primul avânt, goneau parcă din ce în ce mai tare, pe drumul de deal, stricat și prăfuit.

În trăsurică, pe băncuța de lemn de stejar lustruit, stătea un bărbat cam de treizeci de ani, subțirel, cu o față smeadă, gânditoare, având în jurul obrazului o bărbuță neagră. De sub pălăria sa tare și imita atârnau, moi și fluturate de vânt, buclele lungi ale părului, până aproape de gulerul hainei. Așa era pe atunci moda timpului. Căci ne găsim în anul revoluționar 184S, într-o duminică, în ziua de 10 iunie.

Bărbatul slăbuț, cu fața gânditoare și serioasă, din trăsură, nu era altcineva decât Nicolae Bălcescu, care începuse lupta pentru dezlănțuirea revoluției din Țara Românească. Ceasul hotărâtor se apropia cu pași repezi.

Drumul acesta îl făcea la căpitanul Alexandru Cristofi, comandantul trupelor de pază la Telega, cu care se mai întâlnise de câteva ori în cursul trecutei săptămâni și pe care-l convinsese să ia parte la revoluție. În Prahova, Bălcescu ațâța cu înfrigurare flăcările răscoalei care trebuia să izbucnească.

Pierdut în gânduri, Bălcescu nu văzuse că trăsura cotise pe lângă o colină împădurită. Simți însă aerul proaspăt și răcoros, și, ca trezit din visare, se șterse la ochi și privi încântat frunțile solemne ale copacilor, care se legănau alene în boarea dimineții. În iarbă străluceau, ca diamante, picături de rouă. Ciocârliile săgetau înălțimile albastre, aburite încă de răcoarea nopții, ce abia se risipise, și trilurile lor gâlgâiau vesele în văzduh.

Pe cealaltă latură a drumului foșneau rochițele de foi verzi ale porumbului crescut timpuriu și, printre straturile sale trudeau, cu sape și lopeți, la prașilă, oameni slabi, istoviți, bărboși, în cămăși de pânză sau sumane ferfenițite.

Ochii lui Bălcescu se umbriră la vederea acestora și trăsăturile feței i se aspriră de o mâhnire adâncă.

— Ai cui sunt clăcașii aceștia, Dumitre? îl întrebă pe vizitiu, într-o clipă când bărbosul își curmase strigătele și pocnetele din bici.

— D-apăi, ai cui să fie, coane Nicule? răspunse tunetul din mijlocul bărbii celei stufoase. Ia, ai boierului Pavalache Scorțeanu. Hain om! Așa-i ține, pe moșie, pe robi, că s-a umplut țintirimul de cruci și amu își îngroapă clăcașii jos, pe malul bălții, unde-i mănâncă viermii mai degrabă…

La trecerea zdruncinată și plină de zgomot a trăsurii, muncitorii din lan abia întorceau capul să privească spre călători, că între ei se și auzeau niște blesteme îngrozitoare și pocnete de harapnic, semn că logofătul boierului își făcea datoria, biciuindu-i pe clăcașii care îndrăzneau să se oprească măcar o clipă din lucru.

Priveliștile acestea se schimbară, rămânând însă de fapt mereu aceleași, căci peste tot de-a lungul moșiilor și pădurilor boierești sau mânăstirești, clăcașii români sau robii țigani, muncind din greu, ofereau aceeași jalnică înfățișare.

Trecuseră câteva ceasuri bune de drum și soarele, ridicându-se tocmai sus, în înaltul cerului, începuse să ardă cu vâlvătăi de raze, făcând aerul înăbușitor. Caii erau numai spumă, dar din galopul lor nu se opriseră decât vreme de câteva minute, lângă un izvoraș, când Dumitru, vizitiul, îi dezmierdase cu mormăitul lui gros și, după ce-i trăsese pe amândoi de urechi ceea ce, după părerea sa, îi înviora, porniră iarăși, în aceeași goană nebună.

În depărtare se zăreau căsuțele albe ale Telegii și vederea lor îl făcu pe Dumitru să-și îndemne și mai mult căișorii suri, ce alergau în salturi mari, iepurește, cu urechile lăsate pe spate. Galopul lor zguduia atât de tare trăsurica, încât călătorul abia izbutea să se ție c-o mină de marginea băncuței și cu cealaltă să-și țină borul pălăriei înalte, așezată pe vârful capului, după cum se purta în acea vreme.

Trăsurica se opri în fața unei case cu pridvor cenușiu de lemn, ce se găsea în vecinătatea lacului cu apă verde-albăstrie, despre care se spunea că este o fostă ocnă de sare prăbușită. Obosit și plin de praf, călătorul se dete jos, purtând în mână un cufăraș, de lemn, ce nu părea prea greu, și abia făcu doi pași că în față îi și sări un om vânjos, în ținută militară, care îl îmbrățișă cu afecțiune.

— Bine-ai venit, Nicule! Te așteptam. Este aici și Telegescu. Ce e nou?

Fără să-l lase să răsufle, ostașul acesta, căpitanul Cristofi, îl strângea voinicește în brațe pe Bălcescu, care era mai mic de stat și mai delicat, și, copleșindu-l cu întrebări, nu-i da pas, de fapt, să-i dea niciun răspuns.

Dumitru, vizitiul, își scoase de pe cap cușma albă de oaie, mare cât o baniță, și râdea cu icnituri scurte și grele, ca niște bolovani răsturnați într-un sac, ștergându-și cu mâneca largă a cămășii de cânepă sudoarea, ce i se scurgea șiroaie de pe frunte în barbă.

Scăpând până la urmă din strânsoarea căpitanului, Bălcescu intră în odaia răcoroasă ce slujea de cancelarie corpului de trupă comandat de Cristofi, și în cale îi ieși un țăran cu pletele pe umeri și cu părul crescut în dezordine pe obraz. Era rnoșneanul Telegescu venit cu știri.

Se așezară pe o laviță acoperită cu un covor de lină înflorată, țesut în nenumărate culori vii, și Bălcescu începu să vorbească repede și înflăcărat:

— Așa nu se mai poate! Boierii și domnul parcă sunt Dumnezeu cu sfinții! Stau pe tron, fac ce le place, iau ce vor și nu li se cuvine decât închinăciune; nu au nicio nevoie și nicio mustrare. Oamenii săraci și muncitori trudesc și flămânzesc. Sunt bătuți și înjugați ca boii; i-am văzut și mai adineauri pe drum.

Ceilalți doi tăceau și dădeau doar din cap aprobând. Moșneanul Telegescu strânse fălcile, de părea un lup flămând, numai ochii îi pluteau în lacrimi.

În totul vorbirii se auzi un ciocănit în ușa de brad cu canat și un ostaș intră grăbit, în mână ținea o bucată de hârtie, lipită cu ceară roșie la capete, ce fusese adusă de un curier și pe care Cristofi, după ce o desfăcu și o citi, o împărtăși și celorlalți cu glas tare:

— Scriu oamenii, vestind că pe la ei, prin ținut, cugetele sunt pregătite pentru revoluție.

— Asta-i bun! rosti și Telegescu, clătinându-și pletele cărunte. Noi, la mânăstirea Mărgineni, am răsculat clăcașii de pe moșie. Iar, la saline, toți „ciocănașii” sunt cu noi. A mai rămas acolo Sergheescu să-i organizeze.

— În București stăm la fel, spuse Bălcescu cu voce limpede, nu prea puternică, dar hotărâtă și tăioasă ca un brici. Mărginașii, tinerii și lucrătorii din tăbăcării și din alte părți sunt organizați pe cete pentru luptă. Iar semnalul cred că se va fi izbutit a se da ieri la Islaz, după cum ne-am înțeles. În București o să meargă gloata la Palat, peste o zi sau două, să ceară Constituție. Vrem să-l gonim pe vodă și să facem republică. Dacă va fi nevoie, săriți și voi! Să fiți gata!

Bălcescu era altminteri firav la trup și avea o voce moale. Dar când spunea ceva, parcă se înălța. Creștea. Cei care-l ascultau rămâneau cu ochii pironiți la buzele sale. Atunci părea măreț și puternic ca un stejar. Era duhul adevărului, pe care inima lui îl simțea și îl trăia, dându-i o forță uriașă, mai mare ca altor oameni. Cei buni îi rămâneau atunci prieteni pe viață, cei răi se înspăimântau. De aceea, auzind vorbele sale, cei doi tovarăși de luptă, Cristofi și Telegescu, ridicară deodată capetele și rostiră într-un cuvânt:

— Suntem ai tăi, suntem gata!

— Am trupa cu mine. Am ascultat sfatul tău și am oprit demult bătaia ostașilor de către gradați. Le-am făcut o viață omenească, mai adăugă căpitanul Cristofi.

— Putem fi siguri și pe „ciocănașii” din saline și pe clăcași. Boierii au de ce se teme!… împlini moșneanul Telegescu.

Se răcoriră de zăduf cu apă rece din puț și apropiindu-se ora prânzului, își potoliră foamea cu brânză de oi și pită proaspătă.

După-amiază, fiind zi de sărbătoare, în ograda corpului de trupă începură să se adune oameni mai bătrâni, ca și dintre cei tineri. Printre ei mișunau ostașii. Bălcescu ieși în pridvor, le rosti cuvinte de îmbărbătare și le lămuri ce au de făcut. Alături de el erau căpitanul Cristofi și moșneanul Telegescu. Împotriva acestuia din urmă „Departamentul ’Probilor din Lăuntru” dăduse strașnice porunci de urmărire și arestare.

Țăranii clăcași de pe moșiile învecinate își povesteau între ei ce auziseră despre Bălcescu, de la ostași, care știau mai multe. Ce fel de cărturar era și cum stătuse ani întregi prin închisori, unde se îmbolnăvise greu de piept. Dar cu aceasta nu i se stinsese dragostea lui fierbinte pentru popor. Ba dimpotrivă, parcă i s-a aprins mai tare.

Un clăcaș bătrân, cel mai vechi om din sat, îl întrebă:

— Oare crezi dumneata că o să mai vie cândva dreptatea aceea pe care am așteptat-o noi, cei bătrâni, de la răscoala lui Tudor, pandurul acela din Vladimirii Gorjului, mâncat și el tot de ura boierească? Sau n-om mai scăpa niciodată?

— Să nu spui asta, moșule, răspunse Bălcescu. Poate că nu așa degrabă se va împlini totul. Dar dreptatea va veni. Urmașii dumitale vor trăi-o cu siguranță.

— Cum o să fie aceea? mai întrebase bătrânul.

— Va fi așa! N-or să mai fie nici claca și, nici robi, și toți or să se bucure de toate libertățile. Învățătură și dreaptă judecată n-o să mai fie numai pentru boieri. Pe urmă va fi scăparea de sub jugul străin, independență. La sfârșit om vedea cine va trebui să dea seamă pentru relele săvârșite până acum.

— Așa… Așa… murmurau oamenii și inimile lor necăjite le creșteau de nădejde, și pumnii li se strângeau pe gurguiele tari și noduroase ale măciucilor de corn; iar femeile rămâneau uimite, cu tulpanele la gură, nevenindu-le să creadă că se va putea întâmpla vreodată așa ceva.

Se făcuse seară. Vitele veneau mugind și sunându-și trist tălăngile, de la păscut. În Telega și prin împrejurimi vestea venirii lui Bălcescu se răspândise ca fulgerul. Se simțea cum răzmerița plutea în aer. Plouase puțin și pământul se răcorise.

Bălcescu intră în casă și începu să scrie, la lumina tremurătoare a unei lumânări, răvașe către prietenii săi.

 

Deodată, afară, se auzi zgomotul mare al unei călești, trasă de mai mulți cai, pocnete, strigăte de vizitii, clinchete vesele de clopoței și tulburare printre oameni. Bălcescu și prietenii săi se grăbiră din nou la ușă și apucară să vadă cum din caleașcă se coborî, trufaș, un boier mare, cu caftan și calpac1 pe pletele unse. Lângă el se ivi, ținându-se mai în urmă, un boiernaș tinerel și fandosit, slujbaș de la isprăvnicie, care călca țanțoș, îmbrăcat în straie „nemțești”. Amândoi se îndreptară spre căpitanul Cristofi și boierul, îndreptând un deget, rotunjor și rumăn ca un cârnăcior, spre Bălcescu, întrebă mânios:

— Dumnealui este răzvrătitorul? Da sau ba?

— Uite-l și pe Telegescu! exclamă isprăvnicelul.

— Cum? strigă baș-boierul. Dar atunci, aici este cuibul revoluției!

— Nu! răspunse liniștit Bălcescu, apropiindu-se cu mersul ușor și legănat. Nu, boierule Scorțeanu. Dar de revoluție nu veți

1 Căciulă de piele, tivită cu blană scumpă, purtată de boieri.

Scăpa. O să vină capătul urgiei. Destul ați sugrumat pe plugari în munci, dări și amenzi. Destul ați jupuit țara și ați oprit drepturile numai pentru voi!…

Boierul cu caftan se dăduse cu doi pași înapoi.

— Ia-l! Arestează-l! N-auzi, căpitane Cristofi? E pe lista de arestați a Domnitorului!… țipa ascuțit baș-boierul.

Țăranii și soldații se apropiară de grupul boieresc, cu fețele trase, încruntați. Telegescu începu să râdă cu hohote.

Lângă el se veselea Dumitru, vizitiul, cu umerii cât niște coturi de stâncă. Căpitanul Cristofi zâmbea și el fără să vrea pe sub mustețe, văzând cum boierul cel măreț și gros cât o bute se tot trăgea înapoi, înfricoșat, din fața lui Bălcescu cel mărunt și firav.

Serios și gânditor, dar cu ochii negri luminați parcă de o flacără, Bălcescu se apropie încet și legănat de baș-boierul Scorțeanu. Acestuia i se păru că omul negricios și cu bărbiță în jurul obrazului, care se apropia, crescuse acum cât un munte și stă să i se prăvălească asupră-i.

Boierul mai vru să spună ceva, dar figurile celor din jur nu arătau nimica bun. Își pierdu firea și o luă grăbit spre caleașcă, urmat îndeaproape de isprăvnicel. Luna mare și plină poleia cu aur chipurile colțuroase ale clăcașilor și țoalele zdrențuite de pe ei.

Un om venea călare, în goană, pe drumul prăfuit și albit de razele lunii. Purta numai ițari și cămașă și călărea pe deșelate. Legă calul, ce sforăia obosit, de unul din stâlpii meșteșugit crestați ai pridvorului și, din sinul cămășii scoase un bilet de hârtie, tot plin de sudoare. Era un „Ciocănaș” de la saline.

— A pornit revoluția!… spuse el cu glas întretăiat de oboseală.

Marin Sergheescu-Naționalul anunța prietenilor știrea aflată de el, cum la Izlaz, în județul Romanați, popa Șapcă dăduse semnalul răscoalei, citind „Proclamația” întocmită de Bălcescu.

— Și noi? întrebase amărât Cristofi. Noi nu pornim?

— Voi deocamdată nu, răspunse Bălcescu. Dumitre, plecăm chiar în seara asta! Cel mai târziu mâine trebuie să fiu la București. Acum începe hora cea mare…

Țăranii prinseră înțelesul vorbelor și cușmele lor, dihănii albe sau negricioase, zburau în sus, însoțite de chiotele oamenilor.

— A început revoluția! se bucurau ei. Se va termina cu asuprirea boierească!…

Nori pufoși, tiviți cu horbotă argintie, umbreau albastrul întunecat al cerului. Dumitru pregătea de drum trăsurica lui Bălcescu. Bucuria oamenilor nu mai cunoștea margini de izbânda ce o aflaseră. Bucătarul de trupă bătea zadarnic cu lingura de lemn într-o toacă de tinichea, chemând ostașii la fiertura de seară. De departe răsuna prelung, ca o vestire, cântecul lin al unui bucium.