Ellia

VODĂ CUZA

LA

HANUL CUCULUI

 

Întâmplările pe care le veți întâlni în povestirea aceasta s-au petrecut cu multă vreme în urmă, cam pe când s-a făcut unirea Moldovei cu Muntenia, iar treburile acestor două țări împreunate erau diriguite de domnitorul pământean Alexandru Ion Cuza.

Povestea spune că pe drumul colbăit ce străbătea ținutul Galațiului și se îndrepta spre Focșani, alerga o caleașcă neagră, neagră, trasă de patru telegari iuți pe care-i strunea amarnic un surugiu mândru de un asemenea echipaj, dar mai mândru încă de veșmântul lui împodobit cu ciucuri și fireturi. Ide o parte și de alta a drumului rămâneau în urmă copacii răzleți ce se ridicau ici și colo pe miriștile goale sau prin porumbiștile coapte, gata de cules.

Înaintea cailor se zărea o margine de sat și nu după multă vreme caleașca începu a trece pe lângă bordeiele tupilate, cu învelișuri de paie. Spre inima satului era un han care se numea Hanul Cucului. În vremuri mai vechi fusese acolo stăpân un om ursuz și singuratic, fără copii, fără femeie și fără ajutoare la negustorie. În toată hardughia trăia singur cuc, de unde s-a tras și numele hanului.

Înaintea ușii, rezemați de stâlpii streșinii, stăteau acum câțiva țărani la taifas, căci se nimerise a fi sărbătoare în ziua aceea. Când a ajuns în dreptul lor; surugiul a tras scurt de hățuri și cei patru telegari, leoarcă de sudoare, s-au oprit sforăind. Atunci s-a deschis și ușa de la caleașcă. Țăranii s-au ridicat în picioare și după ce și-au scos căciulile, au rămas pe loc, privind în tăcere la străinul ce coborâse și se îndrepta acum spre ușa hanului.

Era un bărbat în puterea vârstei, frumos la chip și cu înfățișarea mândră. Avea căutătura ageră, dar blândă, fruntea senină, iar mustața tăiată scurt. Purta barbișon după moda timpului. După îmbrăcăminte părea mai mult târgoveț decât boier. Dar pasul măsurat și sigur, statura lui falnică, nu semănau a fi deloc ale unui târgoveț care umblă singur pe drumuri. Străinul aducea mai degrabă a căpitan de oști.

Ajuns lângă o masă în umbra streșinii, rămase câteva clipe în picioare, sprijinit cu mâna de tabla goală de lemn, apoi se așeză liniștit pe un scaun. Îndată se înfățișă și hangiul cu plecăciuni adânci și bucuros de câștig. Țăranii nu se hotărâseră încă ce trebuie să facă. Ar fi plecat de acolo, așa cum era orânda în fața altor boieri, dar ochii străinului nu-l arătau deloc c-ar fi vrut să se lipsească de tovărășia lor. Ba, dimpotrivă, după ce-i privi pe fiecare în parte, grăi:

— Stați, oameni buni, și duceți-vă sfatul mai departe. Eu nu m-am oprit aici să vă tulbur pacea.

— Mulțam im de îngăduință, boierule! răspunse atunci unul dintre țăranii adunați în fața hanului.

Străinului îi plăcu vorba așezată a omului și căută la dânsul cu mai multă băgare de seamă. Era cel mai bătrân dintre toți. Asta se vedea după barba lui albă, dar mai ales după felul cum ceilalți îl înconjuraseră cu cinstea cuvenită. Avea pletele lungi și cărunte, ochii albaștri ca cerul, iar fruntea îi era brăzdată de cute adânci. Cămașa lui de tort era cârpită dar curată. În picioare purta opiniei.

Străinul de la masă îi privi încă o dată chipul și i se păru că dincolo de semnele bătrâneții și ale sărăciei, stăruie înțelepciunea, îl întrebă:

— Cum îți spune, moșule?

Bătrânul își clătină pletele ușor.

— Vasile Pădure mă cheamă, boierule… Și după câte țin minte de la răposata mea mamă, aș fi venit pe lume în anul când a fost tras pe roată crăișorul Horia, cel care a făcut răsmeriță în țara Ardealului, dacă-i fi auzit domnia ta de asta.

— Am auzit, moșule, răspunse străinul cu oarecare dojană în glas. Dacă de atunci ești venit pe lume, înseamnă că ai 74 de ani. Eu îți urez să ai peste sută.

— Mulțămesc de cuvânt bun, boierule.. Numai că la traiul dus de noi ni-i cam peste mână să împlinim urarea domniei tale.

— O duceți greu după câte înțeleg.

— Am să răspund și la întrebarea asta. O ducem ca întotdeauna: adică așa cum au dus-o și bunicii, și străbunicii noștri. Noi, cei care întoarcem pământul și pe o parte și pe alta, cu mâinile astea, nu facem un lucru ca să-l oprim pentru noi ci ca să-l dăm. Dacă ai umblat mai mult pe la sate, vei fi băgat de seamă că grăiesc numai adevărul.

— Am băgat de seamă și asta, moșule, zâmbi străinul cu îngăduință… Dar pe aici, pe la dumneavoastră, care necazuri v-apasă mai greu?

Chipul bătrânului Vasile Pădure, ca și al celorlalți din preajma lui, se însenină de un zâmbet, semn că inimile lor se cam apropiau de aceea a străinului.

— Necazuri sunt destule, boierule. Nu știm cine ești și ne-ar părea său să fii vreo iscoadă, dar ochii nu te arată. Iar dacă ai fi slujbaș domnesc tare ne-am bucura. Am auzit că domnitorul cel nou, Vodă Cuza, îi om de omenie și stăruie să ne scoată și pe noi li liman. De asta îndrăznesc a spune adevărul: ne apasă povara muncilor la boieri, ne lipsește pământ și slobozenie; robii țigani și iobagii gem sub șfichiul cnutului boieresc și astăzi.

Bătrânul își înclină fruntea la pământ și nu mai scoase nicio vorbă. Atunci străinul se ridică de la masă și după ce se apropie de dânsul, îi puse mâna pe umăr:

— Deschide-ți inima, moș Vasile. Fără nicio teamă.

Vasile Pădure căută cu ochii în jur, la ceilalți oameni, parcă cerându-le încuviințarea.

— De când ne știm, boierule, își urmă el vorba, noi prostimea, am plătit fel de fel de biruri. La unele le zicea găletărit, vinărit, la altele oierit și cășerit, apoi fumăritul, zeciuiala boilor, vama porcilor și câte altele, îi și greu să le mai ții minte pe toate, d-apoi să le mai dai.

— Asta așa-i! S-auzi un glas dintre oameni și ceilalți se mișcară a încuviințare.

— Truda pe moșiile boierești și mânăstirești ne suge vlaga din oase; ba, pe aici, pe la noi, mai este și un turc, nu l-ar mai ține pământul, care în fiecare lună născocește câte ceva, vine pe la casele noastre și ia. Ia mereu.

— Un turc? păru a se minuna străinul.

— Precum spun, boierule. Satul nostru se află pe moșia unei mănăstiri cu popi greci. Iar pe lângă ei s-a oploșit și un turc, și turcul acesta născocește fel de fel de biruri.

— Cam ce fel de biruri?

— Păi să vă spun ce s-a petrecut în satul nostru luna trecută, boierule. Că de atunci ne și stă un om închis în beciurile mânăstirii. Și de-i avea, cumva, cinstea să dai ochii cu domnitorul Cuza, să afle și Măria Sa de trebușoara asta.

— Le-ascult, moș Vasile! îl îndemnă străinul după ce se așeză la loc pe scaun și făcu un semn surugiului. Acesta pesemne că știa bine obiceiurile stăpânului, căci îndată coborî de pe capra căleștei, desfăcu chingile la cai și le agăță pe după gât câte o traistă de ovăz. Bătrînul Vasile Pădure tuși de câteva ori și-și dete drumul glasului.

— Luna trecută, într-o dimineață, când se săltase soarele la prânzul cel mic, numai ce auzim noi în capătul dinspre Galați al satului, hămăit de câini. Lătrau javrele ca la lup, când la o casă, când la alta. Măi, ce să fie? Ne-am zis noi, câțiva oameni, care ne aflam în partea asta de sat. Și am pornit într-acolo, că era sărbătoare, ca și azi.

Când am ajuns, boierule, ce crezi domnia ta că ne-a fost dat să vedem cu ochii? Turcu luase o capră, îi pusese un potcap între coarne și umbla cu dânsa de curmei, de la o poartă la alta. Cioc, cioc, cioc! Bocănea el până ce ieșea gospodarul în drum. Atunci îl întreba:

— Ia uită-te bine, bre, și spune ce-i asta?

Omul privea pocitania pe care o ținea turcul de curmei și zicea:

— Capră, ce să fie!

— Asta-i capră? Nu vezi că-i călugăr? Scoate și dă zece parale.

După ce lua paralele, trecea la vecin, îl scotea și pe el în drum și-l întreba:

— Ce-i asta, bre?

— Capră.

— N-ai ghicit, îi călugăr că are potcap. Dă zece parale.

Din vorbă în vorbă, la celelalte case s-a auzit ce-a mai născocit turcul și s-au sfătuit oamenii să spună că pocitania cu potcap îi călugăr, nu capră. Și-a ajuns turcul la altă casă.

— Uită-te bine, bre, și spune ce-i asta.

— Îi călugăr, a zis bietul om amărât.

— Ha, ha! a râs turcul. Ăsta-i călugăr? Nu vezi că-i capră? Scoate și dă zece parale.

Și iar s-a zvonit în sat că pocitania nu-i nici capră nici călugăr și oricum ar spune omul, tot nu-i bine și zece parale tot trebuie să dea. Dar a ajuns turcul la poarta unuia de aici din sat, pe nume Toader Harțag, un țăran mai tânăr și vânjos. Când a fost întrebat și el, omul a privit pe rând, când la capră, când la turc, și-a zis:

— Asta-i belea turcească pe țara românească!

Atunci turcul a dus repede mâna la buzunar și a scos zece parale să-i dea omului.

— Iu ai ghicit, bre. Na de la mine zece parale, dar nu mai spune la nimeni ce-am auzit acum.

Toader Harțag n-a vrut să ia paralele. Ba a strigat în gura mare cum se cheamă pocitania aceea. Atunci au tăbărât slugile boierești și cele de la mânăstire de l-au legat pe bietul Harțag; că boierul cu turcul și popii grecești sunt totuna.

După ce ascultă povestea lui moș Vasile Pădure, străinul zâmbi amar, rămase câteva clipe pe gânduri, apoi se ridică falnic cum era și zise:

— Treburi de astea n-au să se mai întâmple, oameni buni. N-au să vă mai jupoaie nici boierii, nici călugării greci ai mânăstirilor.

Nici turcii. N-au să mai fie nici robi și aveți să primiți pământ din moșiile boierești și mănăstirești, ca să vă bucurați singuri de truda palmelor voastre.

— Spui vorbe mari, domnia ta, boierule! se minună moș Vasile Pădure.

Străinul nu mai avu vreme când să-i răspundă, căci tocmai atunci s-auzi pe drum năvală mare de tropote și duruit de roti. În fața hanului se opriră alte trei călești, parcă mai greoaie, mai înzorzonate și mai lucitoare. Cozile cailor și coamele lor împletite erau împodobite cu canafi, iar pe hamurile galbene erau prinse rozete aurii. Câte două șiraguri de zurgălăi săltau o dată cu neastâmpărul telegarilor înaintași. În scaunele caleștilor stăteau surugii țepeni, iar veșmintele lor erau cusute din stofă de două feluri: una albastră, alta galbenă. Fireturile și ciucurii atârnau pe ei parcă mai bogate decât la surugiul străinului ce sta de vorbă cu țăranii.

După ce caii struniți de surugii se mai potoliră din jocul lor, ușile caleștilor, împodobite cu perdele grele de horbote, se mișcară încet. Sprijiniți de subțiori coborâră atunci cu mare încetineală boierii ce stătuseră amorțiți în pernele adânci. Podișca de peste șanțul săpat de apele ploilor în fața hanului scârțâi sub greutatea lor. Erau trei la număr și aveau bărbile stufoase și grele. La doi dintre dânșii le străluceau obrajii de trai bun și inimă împlinită. Al treilea era mai subțiratic, gălbejit la chip și fioros la privire. Se vede că-l rodea vreo boală pe dinăuntru, sau răutatea firii. Umblau toți îmbrăcați în ișlic[1] și giubea[2], iar peste burți le atârnau lănțuguri de aur.

Înainte de a ajunge boierii sub streașină, țăranii se strânseră mai la o parte și se pregăteau de plecare, dar tocmai atunci străinul de la masă, care privea cu interes spre ce-i ce de-abia se urneau peste podeț, vorbi:

— Nu se putea un prilej mai potrivit, moș Vasile. Am să pun la cale chiar acum să vă dea boierii pământ.

Bătrânul Vasile Pădure căută la dânsul cu multă uimire; îndoiala n are se putea vedea și pe chipurile celorlalți țărani, acolo de față. În mintea lor nu pricepeau cum poate vorbi astfel un boiernaș, când vedea singur cât de puternici și cu câtă greutate erau noii sosiți. Dar mai mult se minunară după aceea.

Ajuns sub streașină, boierul cel slăbănog privi roată și deodată, văzându-l pe străinul ce stătea singur la masa de lemn, tresări. Se frecă la ochi de câteva ori, apoi încredințându-se de cele ce vedea, se aplecă până la pământ și zise:

— Să trăiești, Măria Ta! Și-și duse dreapta la inimă. Auzind asemenea cuvânt, boierii ceilalți se înclinară și ei cu frunțile la pământ. Țăranii se priviră unii pe alții muți de uimire, căci nu se așteptau la asemenea minune. De unde să le treacă lor prin cap ca străinul de la masă era chiar domnitorul țării!

Vodă Cuza îi zâmbi boierului slăbănog și-i răspunse:

— Vreme bună și domniei tale, boier Beldie!

Slăbănogul se lumină la chip și-și îndreptă statura, dar rămase tot cu fruntea plecată.

— După câte văd, Măria Ta mă cunoaște, și pentru mine nu se află o cinste mai mare.

— Cât am fost pârcălab de Galați – vorbi domnitorul Alexandru Ion – am cunoscut pe mai toți boierii din ținut. I-am cunoscut și de buni și de răi… Dar poftiți de ședeți pe scaun, boieri dumneavoastră!

Se așeză mai întâi slăbănogul, pe urmă ceilalți cu obrajii rumeni, necunoscuți domnitorului.

— Domniile voastre nu sunteți din partea locului, li se adresă Vodă Cuza.

— Nu Măria Ta, răspunse unul dintre ei. Eu sunt mai de sus, din ținutul Vasluiului și țin moșia Negreștilor, iar dumnealui, boier Iepureanu, este din partea Bârladului.

— Am trecut și pe moșia domniei tale, boier Iepureanu, își aminti domnitorul. Eram tot pârcălab de Galați și călcam drumul lașului. Pe moșia domniei tale am văzut un lucru pe care n-am să-l uit niciodată.

— Și cum de nu v-ați abătut pe la conac, Măria Ta?

— Erai dus din țară, boierule. Și-apoi în ceasul acela nici nu mă-ndemna inima să te cunosc.

— V-au făcut vreun necaz oamenii mei, Măria Ta? Că dacă eram plecat, și de bună seamă eram la Viena, apoi n-am de unde să știu.

— Să-ți povestesc, boier Iepureanu, și-ai să-nțelegi singur. Domnia ta ai în coasta conacului o grădină cu pomi plini de roade, cu pajiști împlinite și mătăsoase.

— Așa este, Măria Ta!

— Era într-o zi călduță spre toamnă și pe pajiștea domniei taie stăteau boieri și jupânese tinere, întinși pe coverturi de lină țigaie. Se vedea de departe că sunt prinși de tăria vinului bun, stors din inima pământului nostru darnic.

— Or fi fost neamuri d-ale mele, Măria Ta, sau prieteni.

— Or fi fost și nu bănuiește nimeni de asta, boier Iepureanu. Numai că altul era necazul. Într-un copac am văzut suiți doi copii tuciurii, copii unui țigan rob. Era o fetiță și un băiat, mici cam de cinci-șase ani. La rădăcina copacului era legat un câine ciobănesc, fioros, astfel că bieții copii nu puteau sări decât dacă se hotărau să se lase sfâșiați de colții dulăului. Și ce crezi că făceau neamurile domniei tale, boierule? Puseseră rămășag care trage mai bine cu arcul, arma cu care străbunii ne-au apărat moșia[3]. Auziți, boieri dumneavoastră?

— Auzim, măria Ta, vorbi celălalt boier roșcovan.

— Și în cine credeți, domniile voastre, că trăgeau cu arcul neamul Iepurenilor! În cei doi copii, boierilor.

Slăbănogul se făcu a se minuna, clătinându-și capul într-o parte și în alta, iar boierii roșcovani își plecară frunțile.

— Și dacă vreți să știți cum am ajuns să văd și treaba asta, apoi aflați că mi s-a trântit înaintea cailor, s-o calce în picioare, mama copiilor, țiganca. Am lăsat caleașca la o jumătate de poștă, unde mă aflam, și-am venit pe jos, tiptil, să văd și eu cum petrec boierii noștri. Așa este, boier Iepureanu?

— Nu știu Măria Ta. Dacă eram plecat, n-am de unde să știu. Cu mine de față asemenea cruzimi nu au loc.

— Se prea poate și asta! răspunse domnitorul în doi peri, apoi se adresă dintr-odată slăbănogului: și ia spune, boier Beldie, pe aici cum stau rosturile? Trecând în goana cailor m-am uitat pe câmp și-am văzut porumbiștile răscoapte, dar neculese.

Boier Beldie se-nsenină de bucurie că Măria Sa nu-l iscodește despre alte treburi. Dinei cu ochii de cei câțiva țărani la care se uita  de la început pieziș, răspunse:

— E-adevărat, Măria-Ta, că păpușoiul e copt și-ar fi trebuit cules, dar avem greutăți Măria Ta. Țăranii sunt puturoși.

— Așa! Păru a înțelege lucrurile Vodă Cuza. Dacă sunt puturoși, să-i îmboldim la treabă, boier Beldie. Să muncească pământ mai mult, să nu lenevească!

— Așa ar trebui, Măria Ta!

 

Domnitorul rămase câteva clipe pe gânduri, pe urmă întrebă:

— Spuneți-mi, domniile voastre, rogu-vă, dacă un om are trei perechi de boi și patru fălci de pământ, nu poate munci mai mult?

— Ba mai poate pe moșiile noastre, Măria Ta. Poate munci și 10 și 12 fălci, răspunse boierul de la Negrești.

— Domnia Ta ce spui, boier Iepureanu?

— Poate, Măria Ta, mai poate.

— Dar unul cu două perechi de boi, cât poate munci?

— Până la opt fălci, se grăbi a spune slăbănogul.

— Dar unul cu o pereche de boi?

Muncește și patru și cinci fălci, Măria Ta.

Domnitorul se ridică atunci gata de plecare. Nici boierii, și nici țăranii, care ascultaseră schimbul lor de vorbe, nu bănuiau ce fel de gânduri se învălmășeau atunci în mintea lui. Vodă Cuza rămase în picioare, tăcu o vreme, apoi zise:

— Dacă-i așa să rămână cum spuneți dumneavoastră, boieri. De azi încolo veți da țăranilor pământ de la voi, să muncească după puteri, adică după capetele de vite.

Slăbănogul se făcu roșu la față, iar ceilalți doi, cu chipurile roșcovane, se făcură galbeni.

— Cum adică, Măria Ta? Adică să dăm din pământul nostru țăranilor?

— Precum bine ați înțeles. Țăranii vor primi slobozenie și vor primi pământ de la voi. De azi înainte așa va fi.

Fără altă vorbă, Vodă Cuza porni cu pași măsurați și siguri, purtându-și statura falnică spre caleașcă. Boierii rămaseră lipiți de scaune. Cât timp surugiul puse zăbalele cailor, domnitorul făcu un semn bătrânului Vasile Pădure, care nu se mișcase din loc, și-l chemă lângă dânsul, la caleașcă.

— Ia spune, moș Vasile – îl întrebă Vodă Cuza – ți-a plăcut cum i-am înșelat pe boieri?

Bătrânul rămase tăcut multă vreme, cu ochii în pământ, cu căciula în mână, încovoiat în fața ușii deschise. În cele din urmă răspunse:

— Să mă ierți de vorbă proastă, Măria Ta. Ai făcut lucru bun, dar cei înșelați, tot noi, sărăcimea, am rămas.

— De ce, moș Vasile? se minună domnitorul.

— Ai mai luat oleacă de pământ boierilor, dar l-ai dat tot la cei care mai aveau, Măria Ta. Noi, mulțimea asta nevoiașă, n-avem vite de muncă și dacă n-avem, nici pământ nu ne-ai dat. Puțini sunt cu boi și mulți fără boi.

Glasul bătrânului era chinuit. Domnitorul căzu pe gânduri. Surugiul se aruncă în scaun, și caii începură a frământa locul cu copitele.

— Ș-poi să-ți mai spun una, Măria Ta, vorbi din nou moș Pădure. Să știi de la mine că atâta timp cât vor fi boieri, dreptate n-are să fie.

Surugiul plesni din bici și cei patru telegari porniră în goană. În lungul drumului colbăit, alerga o caleașcă neagră, trasă de patru telegari iuți, iar înăuntrul ei se afla cel dintâi domnitor al României, Alexandru Ion Cuza. Era copleșit de gânduri îndrăznețe, de planuri mărețe, care dacă ar fi fost împlinite, ar fi adus oamenilor truditori pe moșiile boierești înlesniri pe care nu le avuseseră piuă atunci niciodată. Vrerea lui însă nu s-a putut împlini. Lăcomia și răutatea boierilor sau dovedit a fi mai tari. Domnitorul Vodă Cuza a fost învins și trimis departe de locurile lui, departe de poporul nevoiaș pe care-l îndrăgise.

 

 

[1] Ișlic – un fel de căciulă de postav sau de blană, purtată de domni și de boieri, mai târziu de negustori și lăutari.

[2] Giubea – haină largă de postav (adeseori căptușită cu blană), purtată pe vremuri de boieri și boieroaice.

[3] În limba veche înseamnă „țară”.