Ellia

TUNARUL LUI AVRAM IANCU

 

În muzeul din Alba Iulia se găsesc, printre altele, niște registre mari, cu numele țăranilor delegați la Adunarea solemnă din 1918, când a fost sărbătorit actul Unirii Transilvaniei cu România. Pe una din filele unui registru, e un mic proces-verbal, încheiat de țăranii comunei Vâlcele, județul Alba.

„Delegăm la această întrunire a Națiunilor pe cel mai vrednic și mai bun dintre noi: Ion Munteanu.”

M-am dus la Vâlcele să aflu unele amănunte despre vrednicia acelui om și mi s-au istorisit următoarele:

Era în 1848. În Munții Apuseni se dădeau lupte crâncene între revoluționarii din Transilvania și ostile împăratului. Românii isprăviseră munițiile și tunurile lui Avram Iancu amuțiseră. Se retrăseseră sus, către munți, iar armata imperială îi urmărea. Se părea că dușmanilor nu le mai poate sta nimic împotrivă. Numai ici, colo mai trăgea câte-o flintă; unul dintre atacanți se clătina, bălăbănea din mâini și cădea. Ascuns în coroana unui stejar, un tânăr de vreo șaisprezece ani, înalt și vânjos ca un urs, se uita cu tristețe la armata care înainta, apropiindu-se mereu de întăriturile revoluționarilor. Și-ar fi dat bucuros viața ca să-l ajute pe Craiul munților. Dar cum să-l ajute? Ce putea să facă el împotriva unui puhoi de soldați înarmați până în dinți? Și, Doamne, că mulți mai erau! De câte ori trecea un nou grup, el îi număra și, plin de ură, își strângea pumnii. Nu mai avea nici el nicio încărcătură în flintă și se simțea neputincios; de altfel, chiar de-ar fi avut o mie, tot n-ar fi putut trage. Avram Iancu îl trimise să iscodească și să-i aducă vești: câți soldați și ce arme are dușmanul. Și misiunea trebuia împlinită!

Toată ziua s-au scurs soldații. Cu flinte și tunuri, cu pistoale și cu tot felul de arme, veniseră să ucidă, să jefuie, să aresteze și să tortureze pe românii care îndrăzniseră să ceară dreptate. Spre seară, puhoiul se rări. O vreme nu mai trecu nimeni și Ion Munteanu vru să coboare. Numărase vreo patru mii de ostași împărătești cu arme multe nu glumă.

Deodată flăcăul tresări. Urechile lui prinseră un scârțâit de roți, cântece și râsete de oameni beți! Guița, parcă, un purcel și behăiau niște oi. Căută cu privirea printre frunzele arborilor! Pe drum venea o căruță trasă de doi cai mari și grei, de povară. Un soldat mustăcios mormăia un cântec și ținea hățurile. Altul strângea în brațe un purcel alb; iar un al treilea mergea împleticindu-se și îndemna la drum zece miei.

Cel de-al patrulea, un sergent, moțăia pe un butoi. Toți păreau beți. Ba cel cu oile se așeză pe iarbă și nu se mai ridică.

După ce convoiul se depărta, tânărul se dădu jos din copac și porni tiptil spre cel ce dormea, gata să-i dea una cu patul flintei. Dar curând înțelese că nu mai este nevoie. „Viteazul” scăpase pușca în iarbă și sforăia ca un cal. Fusese doborât nu numai de băutură, ci și de oboseală și somn.

Ion Munteanu îi luă arma și încărcătorile cu cartușe și se topi în pădure. Mergând pe cărări numai de el știute, ieși înaintea căruței, strigând o dată de băniră munții: halt! Cum toți erau amorțiți de rachiu, nu se împotriviră de fel.

Flăcăul îi legă și le puse călușe în gură. După un ceas și jumătate, ajunse cu ei în munți.

Butoaiele erau pline cu pulbere.

Însuși Avram Iancu îi strânse călduros mâna.

— Bravo! Acum avem cu ce-i primi pe austrieci.

Ion Munteanu își simți ochii umezi. Dacă Avram Iancu, Craiul Munților, îi zice așa, înseamnă că își îndeplinise cu cinste misiunea.

Bătălia fu într-adevăr crâncenă. Praful de pușcă adus de Ion Munteanu a pricinuit mare prăpăd în rândurile armatei nobililor austrieci și maghiari. Dar oricât de vitejește se purtară răsculații, puterea armelor și a numărului fu mai mare și ei trebuiră să se retragă departe, în munți. Revoluția a fost apoi înfrântă și mulți dintre cei revoltați au fost prinși. Unii au fost împușcați fără judecată, alții condamnați la mulți ani de temniță grea.

Tânărului Ion Munteanu i-a rămas numele: Tunarul lui Avram Iancu. A rătăcit o bucată de vreme prin codri, dar într-o zi jandarmii au pus mâna și pe el. A fost bătut, purtat prin închisori, ținut flămând și dezbrăcat. S-a întors în satul lui abia după cinci ani… Toți credeau că i-a intrat frica în oase și nu va mai zice nimic în fața oamenilor stăpânirii. Dar după doi ani, în Vâlcele s-a iscat o răscoală împotriva grofilor și a dărilor grele. Și cine-a fost capul răscoalei? Ion Munteanu, tunarul lui Avram Iancu!

 

L-au judecat din nou și l-au mai condamnat la doi ani închisoare.

Și-a făcut osânda și iarăși s-a înapoiat la Vâlcele. Jandarmii au stat cu ochii pe el și se părea că nu le scapă nicio mișcare… Ion Munteanu își vedea de donițele și ciuberele lui. Trebuia să-și hrănească femeia și cei șapte feciori. Iarna lucra, iar vara umbla prin Ardeal să le vândă. Trecând prin codri, cu calul încărcat cu ciubere, zicea cântecul de jale al moților.

 

Munții noștri aur poartă,

Noi cerșim din poartă-n poartă.

 

Și glasul lui răsuna peste văi și peste munți. Miile de moți îl ascultau ca vrăjiți. Și… într-o vară, la Vâlcele, s-a mai petrecut încă o răzmeriță. Împotriva acelorași grofi și jandarmi, împotriva acelorași împilări pe care le suferea poporul de veacuri. Cine-i împinsese pe oameni?

— De bună seamă că tot Tunarul, a zis solgăbirăul.

— El, el! au încuviințat jandarmii.

L-au dus din nou la ocnă. Pe douăzeci de ani. Când și-a-mplinit pedeapsa, feciorii lui – ca șapte brazi – își aveau casele lor. Îi lăsase copii și îi găsea oameni în toată firea.

Ion Munteanu nu atinsese șaizeci de ani, dar jumătate din viață trăise numai în ocnă și se simțea vlăguit. Avea mersul domol și părul alb colilie. Acolo însă, tăind sare, se deprinsese să gândească profund. Printre ocnași erau și câțiva cărturari. Era și un tânăr poet. Fuseseră închiși pentru că ceruseră Unirea Transilvaniei cu Muntenia și Moldova… De la ei a învățat Ion că forța nu o poți înfrânge decât cu o putere mai mare sau cu unirea.

A început să vorbească în șoaptă. A povestit oamenilor tot ce aflase de la acei cărturari. Toți românii trebuie să se adune într-o singură țară care să fie a lor, nu a străinilor venetici.

Jandarmii l-au mai închis de câteva ori pe bătrânul Ion Munteanu. L-au închis și i-au bătut și feciorii. Dar el a fost tare ca piatra de cremene. A ajuns la 84 de ani și, în 1916, când Austro-Ungaria a început războiul cu România, el și-a îndemnat nepoții să treacă de partea românilor. Unii dintre nepoți au fugit. Doi au fost prinși și spânzurați de crengile unui stejar bătrân. Bunicul a cioplit, din piatră, două cruci. A dăltuit pe ele numele morților. A îngropat două costume. Deasupra fiecărei cruci a pus câte un clop și câte-o coroană de flori. A plâns și s-a rugat. A jurat și răzbunare!

 

Ce s-a întâmplat după aceea, mi-a povestit de curând unul dintre strănepoții moșneagului, un om în puterea vârstei, care știa de la tată-său.

În Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, Tunarul lui Avram Iancu a fost ales în prezidiu… Avea părul și mustățile albe ca puful de păpădie, dar privea mândru peste mulțime. Spre seară, când s-a întors la Vâlcele, a spus tuturor:

— Acum pot să mor! Mi-am văzut visul cu ochii…