Eram o ceată gălăgioasă de băieți care ne întâlneam pe maidane.
Cei de vârsta mea abia terminaseră, ca și mine, cele patru clase primare și ca să înveți mai departe nu era chip. Din pricina asta trepădam toată ziua ca niște cârlani fără frâu, iar maidanele ne îmbiau cu maldărele lor de bălării. În anul acela se zicea că războiul va lua sfârșit. Așa credeau mulți. Și așteptau o schimbare ca pe o fericire tainică. Cam ce trebuia să fie, nu ne dădea prin minte, dar și noi, copiii, ne bucuram. Un lucru însă îl înțelegeam bine, că vom scăpa de hitleriști și asta se reflecta și în jocurile noastre de-a războiul: tabăra nemțească lua întotdeauna o bătaie soră cu moartea. Nici nu se putea altfel, de vreme ce, pe front, hitleriștii mâncau cu adevărat papară: fugeau de rupeau pământul, urmăriți de Armata Sovietică.
Mama încercă să pună capăt hoinărelilor mele și mă luă într-o zi de mână, ducându-mă la un meșter instalator care locuia nu departe de strada noastră, pe șoseaua Basarab, într-o curte lungă, plină cu tot soiul de vechituri ruginite, ca un adevărat cimitir de fierărie. Am intrat acolo, cu inima strânsă. Mi se părea că pătrund într-o pădure întunecoasă, plină de animale îngrozitoare, gata să prindă viață și să mă înghită.
Nu mi-a plăcut la instalator și peste două zile nu m-am mai dus. M-a dat apoi la un sobar, un om voinic cu niște mustăți uriașe, de care m-am speriat. Se spunea că sobarii câștigă bine. Am plecat și de la meșterul ăsta.
Mama era o femeie tare bună. Nu mă certa niciodată și rar dacă ridica glasul. Acum însă mă privi cu un aer sever:
— Mi se pare că ești cu capul în nori. Apoi, vorbind parcă mai mult pentru sine îmi spuse totuși cu destulă blândeță: E grea viața, mai cu seamă pentru oameni ca noi. Trebuie să ne descurcăm cum putem, și oftă.
Nu știam nici eu ce să fac. M-as fi vârât la orice meserie numai să n-o văd amărâtă, dar eu tare aș fi vrut să urmez liceul. Chiar fratele meu Vasile îmi spusese într-o zi:
— Măi Costică, tu ar trebui să înveți carte.
— Cum să învăț, nene? Că așa îi spuneam, nene. El avea cinsprezece ani mai mult decât mine. Cum să învăț? Dumneata nu știi cât costă taxele?
— Poate că tu ai să apuci alte timpuri, îmi răspunse dânsul. Și l-am văzut cu ochii duși departe, scormonind timpurile acelea viitoare pe care le dorea. Știi, mânzule, adăugase el după o pauză, îi vom alunga pe boieri și totul arc să se schimbe, înțelegi?
Atunci și tu și alții vor putea învăța carte.
De la o vreme pe Vasile nu-l mai prindeai pe acasă. Nu știu ce treburi avea pentru că nici duminicile nu-l mai vedeam. Altădată, sărbătorile mergeam cu el afară, la gârlă, la Ciurel. El mă învățase să înot. Îl iubeam foarte mult. Pe tata nu mi-l aduceam aminte. Murise într-un accident de muncă. Vasile îmi ținea loc de tată.
Într-o duminică dimineața, mama îl prinse pe Vasile, pe când voia să plece, și-i spuse:
— Vasile, ce facem cu băiatul ăsta? Umblă de colo până colo ca un câine fără stăpân. Mai stai și tu de vorbă cu mine, să mă sfătuiesc și eu cu cineva. Altfel, cu cine altul dacă nu cu tine? Nu știu care or fi treburile tale de la o vreme. Nici pe acasă nu mai dai…
Și, de unde începuse vorba despre mine, mama se porni cu gura pe Vasile, uitându-mă cu totul. Îl scărmăna cu blândeță, dar o mare tristeță îi învăluia cuvintele. Vasile zâmbea cu bunătate. Răspunse cu privire la mâner
— Mai lasă-l, mamă, și-om vedea. Să se mai liniștească lucrurile.
— Bine, Vasile, dacă zici tu, se potoli mama pe dată. Și era cu gândul la războiul care părea că se sfârșește…
Numai că vezi, adăugă dânsa, să nu se învețe cu nărav.
— N-ai grijă. Are să-i treacă. Îmi ciufuli părul, spunându-mi: Vezi, mânzule, să n-o necăjești. Și dădu să plece. Se vedea că e tare grăbit.
— Dar de tine mi zici nimic? mai întrebă mama nevoind să-l slăbească.
— Ce să zic? zâmbi larg Vasile.
— Bine că te mai văd zâmbind, că de la un timp te-ai întunecat ca cerul care stă să plouă.
Vasile râse cu poftă. Era un om vesel, însă mama avea dreptate. Demult nu-l mai văzusem niciunul râzând. Parcă-l munceau toate grijile pământului. Dar griji, slavă domnului, aveam destule. Iar mama poate că le știa mai bine. Când Vasile aducea sâmbăta salariul, ea era aceea care trebuia să-l întindă cu socoteală până la sâmbăta următoare.
— Ei, Vasile, vorbi mama supărată, râzi, dar de răspuns nu-mi răspunzi!
— Am să-ți răspund, mamă; acum însă trebuie să plec. Am treabă. O să stăm mai mult de vorbă, cândva.
— Vasile, Vasile, să văicări dânsa, ce te-or fi apucat relele tocmai acum! Arde cerul și pământul de atâtea păcate pe capul nostru, duce-s-ar peste mările negre, cu cine le-a adus!
— Nu te necăji, mamă, spuse Vasile cu inima muiată și o luă în brațe, văzându-i chipul întunecat. Uite, mai schimb și eu o vorbă, la un pahar, cu băieții.
— Rău lucru băutura, băiatule, suspină dânsa, clătinând capul. Cum te-oi descurca acolo la atelier, dacă pierzi și nopțile? Ai slăbit, uite, ca scândura asta, mai zise ea ciocănind în masa de lemn de tei.
Vasile o sărută pe obraz:
— Fii liniștită, mamă. Ai încredere în mine. Și o privi în ochi. Da?
Vorbise cu atâta seriozitate, încât mama n-a mai zis nimic. Nu știu ce-o fi înțeles ea și nu știu la ce s-o fi gândit. În schimb eu, ca și cum prin mintea mea ar fi trecut un fulger, mi-am dat seama că e vorba de altceva.
Și când a plecat, m-am luat după el. Aș fi vrut să-mi mai spună ceva. Voiam să-l întreb multe și să mă bucur că vor veni vremurile în care eu și alți copii sărmani vom pute învăța carte: că va fi alungată sărăcia, care se răsfăța în casele noastre.
— Nene, am început eu sfios, dar am tăcut, neștiind cum să continui.
— Spune, mânzule, îmi zise el luându-mă pe după umeri. Atunci l-am întrebat fără niciun ocoliș:
— Te întâlnești cu comuniștii?
Vasile își alungă deodată zâmbetul. Aruncă o privire în jurul său.
Mă trecură fiorii. Îmi zvârlii și eu ochii, dar nu era nimeni prin apropiere.
— Nu mă întâlnesc cu niciun comunist, îmi răspunse el nițel cam aspru. Ce ți-a venit? Apoi mi se păru că-și îmblânzește glasul. Să nu vorbești cu nimeni despre lucrurile astea. Cine știe cum ajung cuvintele tale la urechile poliției. Înțelegi, mânzule?
— Da, nene, i-am răspuns eu destul de speriat, mai ales că nu mă îndoiam că se vede cu comuniștii. Era lucrător la ateliere și se spunea că toți muncitorii sunt comuniști.
— Să știi să taci. Dacă vrei să înveți carte trebuie să ajuți și tu cu ceva.
Ne-am despărțit. Cuvintele lui Vasile nu-mi mai ieșeau din minte. „Dacă vrei să înveți carte trebuie să ajuți și tu cu ceva”. Vorbele astea voiau să spună și altceva decât să tac. Ele mă îndemnau, fără îndoială, să le fiu de folos comuniștilor. Eram sigur. Aveam o închipuire bogată și cărțile de aventuri pe care le citisem contribuiseră mult. Tot timpul nu mă gândeam decât la ce ar trebui să fac pentru a ajuta la venirea comuniștilor. Din ziua aceea mă schimbasem cu totul. Devenisem mai tăcut, mai serios, plin de preocupări. Voiam să înfăptuiesc un lucru mare. Nu știam ce-ar fi trebuit să fac, dar când vedeam câte-o patrulă nemțească aș fi vrut să am o grenadă, s-o zvârl în mijlocul ei. Sau să dau foc barăcii unde-și aveau depozitele de arme.
Rar mă mai duceam la joacă, iar când mă găseam în mijlocul băieților stăm țeapăn, strivit de gânduri prea mari pentru mine. Vorbeam chibzuit. Prindeam cu ușurință, ca niciodată, tot ce se petrecea în jurul meu – și de unde altădată aproape că nu vedeam nimic, acum îi întrecusem pe ceilalți care rămăseseră în urmă în multe privințe.
Adevărul este că nu mai trăiam cu „capul în nori”, cum zicea mama. Când mă aflam de față cu Vasile ne priveam complice, și mi se părea că punem la cale amândoi o treabă care să alunge fascismul. Crescusem în ochii mei.
Era pe la sfârșitul lui iulie. Câteva nopți și zile la rând, Vasile nu se mai ivi. Intrasem în august și el nu-și mai făcu apariția. Era acel august care avea să aducă sărbătoarea noastră națională, ziua Eliberării. Și când mama află că Vasile nici la atelier n-a mai fost văzut, se dădu de ceasul morții.
— Mi s-a prăpădit băiatul, se plângea ea vecinilor. Mi l-au arestat. Îl omoară…
Mi-era și mie teamă și totuși nu știu ce voce lăuntrică îmi spunea că nu era așa. Am căutat s-o liniștesc, să-i alung teama, și-i spusei cu toată convingerea:
— S-a ascuns ca să nu fie arestat.
N-aș putea să vă lămuresc cum mi-a venit în minte explicația asta, dar nu mă îndoiam că acesta e adevărul. Mama s-a potolit pe deplin și-a intrat în bucătărie.
Zilele se scurgeau domol. Simțeam că mama e tot timpul cu gândul la Vasile, dar nu mai plângea. Și mă bucuram că pot să cuget și eu în tihnă la ce am de făcut. Pentru că trebuia să întreprind ceva. Trăiam într-o mare încordare. Nu mai aveam pace…
Într-o zi – trecuse o săptămână de când dispăruse Vasile – pe când mă duceam la băcănie să cumpăr cu ultimii bani o litră de untdelemn – de când lipsea Vasile nu mai căpătăm pe datorie – mă ajunse din urmă un om.
— Ce mai faci, mânzule? Îmi spuse el zâmbind. Și mă bucurai, deși nu-l cunoșteam pentru că mânzule nu-mi spunea decât Vasile. Îl privii câteva clipe. Nu mă cunoști? Mai întrebă dânsul. Îl mai văzusem, dar am stat pe gânduri dacă trebuie să-l întreb de Vasile. Ceva mă oprea. „Să știi să taci”, îmi zisese. Dacă omul mi-ar fi cerut lămuriri cu privire la Vasile, mă pregătisem să-i răspund că nu știu nimic, ca să curm vorba… Să-i spui mamei, șopti necunoscutul, că Vasile e sănătos. Să nu se neliniștească. Apoi îmi vârî în buzunar ceva. Eu îl priveam aiurit. Nici nu mai știam cum să mă port, căci planurile mele dăduseră greș… Totuși mă temeam. Putea fi un agent. Mi-a spus Vasile că ești un băiat curajos și deștept. Vrei să înveți carte.
Dacă vrei să înveți carte trebuie să ajuți și tu cu ceva… Am căscat ochii. Erau cuvintele lui Vasile. Nu mai încăpea îndoială că omul aducea știri de la fratele meu și n-aveam de ce să mă mai tem… îmi cunoști numele? Mai zise el și-mi netezi părul.
— Nu! răspunsei eu ca de pe altă lume, atât eram de emoționat.
— Nici nu trebuie, adăugă el. Am să vă mai dau vești. Eu sau altcineva. Dar să nu ne cunoști. Dacă ne întâlnești pe stradă să te faci că nu ne vezi. Înțelegi?
Și trecu colțul fără altă vorbă. Eram îmbujorat, cred. Obrajii îmi ardeau. Și-mi era nespus de cald.
Nici nu mai știu cum am cumpărat untdelemnul și cum am ajuns acasă. Inima îmi bătea mai grozav decât la alergările pe care le făceam cu băieții. Când intrai în casă abia mai puteam vorbi. M-am încredințat că nu e nimeni la noi și coborând glasul, i-am spus mamei:
— Mamă, nenea e bine, sănătos. Ne-a trimis vești. Să n-ai grijă!
Biata de ea, era cât pe-aici să scape sticla de untdelemn… Abia după ce-i trecu tulburarea, mama vru să vorbească, dar în clipa aceea, îmi adusei aminte că omul îmi vârâse nu știu ce în buzunar. Desigur, o scrisoare, mă gândeam eu. Am dus repede mâna în buzunar și-am tras afară niște hârtii. Erau bani.
— Uite, am adăugat eu cât se poate de firesc, îți trimite și bani.
Mama se lăsă deodată pe marginea patului și începu să plângă. Plângea tăcută, dreaptă, fără suspine, liniștit. Mi se părea că nici nu plânge, pentru că doar lacrimile îi șiroiau. Eu nu știam să plâng astfel. Și privind-o cum i se prelingeau lacrimile pe chipul ei smochinit, m-am înmuiat de tot și-am început și eu să plâng. Un plâns de-adevăratele, cu urlete. Mai târziu m-am rușinat. Trebuia să fiu mai tare. Mai ales că nu se întâmplase nimic rău. Dimpotrivă.
Toată după-masa am fost necăjit din cauza plânsului meu nesocotit. Nu se potrivea cu mine. Uitasem chiar și joaca. M-am dus doar în treacăt să văd ce mai fac copiii pe maidanul unde ne adunam și am plecat degrabă cu toate că băieții jucau bile. Am scos din buzunar pumnul meu de bile și le-am dăruit fără remușcări. Și aveam bile de sticla cu vinișoare roșii.
Toți au rămas cu gura căscată la gestul meu.
Așa au trecut două zile în care timp tot umblam pe străzi de colo piuă colo în așteptarea altor știri. O dată am trecut pe lângă barăcile nemțești trăgând cu ochiul. Barăcile mă atrăgeau cu putere. „Cum aș putea să le dau foc?” mă gândeam în timp ce inima îmi zvâcnea cu putere, încât mi s-a făcut frică să nu mi se întâmple ceva. Am plecat de lângă barăci, dar gândul nu m-a părăsit.
Spre seară, când mama se-ntoarse de la muncă, spăla rufe la un avocat, mă întrebă dacă știu unde șade moș Geamănu. Știam. Fusesem adeseori pe la el cu băieții. Când avea timp, moș Geamănu ne făcea moriști de lemn. Nu era moș. Avea, cred, vreo cinzeci de ani și era un om în toată puterea.
Nu știu ce avea acum mama. Întotdeauna, când venea de la spălat, se lungea în pat, istovită. Uneori ațipea. În clipa asta, însă, părea că o copleșesc treburile pentru că nici nu-i mai ardea de odihnă.
— Du-te la dânsul, adăugă ea grăbit, și roagă-l să ne împrumute puțin mălai.
— Mai avem mălai, mamă.
— Nu e nimic, zise ea în timp ce golea săculețul în care țineam mălaiul. Ne mai trebuie.
— De ce nu te odihnești? Am întrebat-o eu grijuliu, văzându-i neastâmpărul. Nu ești obosită?
— Ba da, băiatul mamei, mă mângâie dânsa, până te-ntorci am să mă odihnesc. Hai, fuguța, Costică. Și să-l întrebi ce mai tace. Dacă îl mai doare piciorul. Auzi? Să nu uiți. Chiar așa să-l întrebi.
Am plecat cam fără poftă. Purtarea ei mă neliniștise. Mi se părea că-mi ascunde ceva. N-o văzusem niciodată atât de agitată.
Moș Geamănu locuia în capătul celeilalte străzi. Când am ajuns la el, l-am găsit în curte, tăind cu fierăstrăul o scândură. M-așteptam să-l văd șchiopătând, dar se mișca tot așa de sprinten cum îl știam. „I-o fi trecut piciorul”, mă gândii. Îi spusei pentru ce am venit.
— Mălai? întrebă el cercetându-mă cu multă luare-aminte, parcă. Vino în casă.
Mă luă după dânsul. Trase de sub pat un sac, pe jumătate plin și, pe când răsturna în săculețul meu o scafă cu mălai, spusei:
— Mama întreabă ce mai faceți. Dacă vă mai doare piciorul.
Mi s-a părut c-a tresărit. Îmi puse săculețul în mână și, privindu-mă în ochi, zise:
— Piciorul mă doare rău. Abia pot merge.
I-am mulțumit și-am plecat spre casă degrabă cu gând să dau o raită pe la băieți. Mi se făcuse dor de joacă. La școală, ceasul arăta șase și jumătate. Până la opt, când mama urma să răstoarne mămăliga, aveam destul timp. Nu știu ce i-o fi venit mamei să mai ceară mălai că doar mai era. Dar se vede treaba că nu mai avea bani. Cu gândurile astea am ajuns acasă. Mama se ridică repede din pat.
— Ei, Costică? întrebă ea.
— Mi-a dat, uite, răspunsei eu, arătând săculețul.
Dar parcă nici n-o interesa mălaiul.
— L-ai întrebat de sănătate?
— L-am întrebat.
— Și ce-a răspuns? Hai, vorbește. Trebuie să-ți scot cuvintele din gură cu cleștele.
Am privit-o nedumerit. Nu eram supărăcios de felul meu, dar acum mă supărasem. Aproape să-mi dea lacrămile. Și am izbucnit:
— Dacă vrei să știi, mamă, moș Geamănu a mințit.
— Ce-a mințit? întrebă ca din calc-afară de mirată.
— Că-l doare piciorul
— Îl doare piciorul? Părea disperată. Chiar așa a spus?
— „Piciorul mă doare rău de tot. Abia pot să mai umblu”. Așa a spus. Dar nu e adevărat. Mergea foarte bine. L-am văzut în curte. Și-apoi, în casă, când a scos sacul…
N-am mai terminat ce aveam de spus. O văzui că zâmbește, alungându-și umbrele din obraz. Mă strânse în brațe și mă sărută. Dar, revenindu-i îngrijorarea aceea pe care nu mi-o explicam, zise:
— Costică, eu dau o fugă să cumpăr o bucățică de brânză.
— Mă duc eu, mamă. Nu te-ai odihnit ca lumea.
— Da, spuse ea cu gândul în altă parte, dar tot trebuie să trec și pe la o vecină. Viu acușica. Mai vâră un lemn pe foc și pune ceaunul cu apă. Până fierbe, sunt înapoi, sa fac mămăliga… Îl doare piciorul rău, săracul.
Și ieși în grabă mare. O văzui cum își îndreaptă șalele chinuite. Ceasuri întregi stătea aplecată peste albie. Biata de ea! Și m-a apucat o ciudă împotriva lui moș Geamănu cum n-avusesem niciodată împotriva nimănui. Mama, săraca, e mai beteagă decât el, îmi ziceam eu… Am luat o carte să citesc dar gândurile îmi alergau bezmetic… De ce o fi mințit moș Geamănu? N-aș fi crezut asta, la el. „Abia pot să mai umblu”. Umbla foarte bine. Și deodată, mă luminai. Nu știu cum mi-a venit în minte. Cuvintele astea trebuie să însemne cu totul altceva, eram sigur. Nici pomeneală de durere. Acum, cu adevărat că n-am mai putut să citesc. Am lăsat cartea și am așteptat-o cu înfrigurare pe mama. Unde o fi alergat? s-a dus, desigur, să spună cuiva că e ceva în neregulă la moș Geamănu. Că e urmărit, poate. Asta e! Agenții sunt cu ochii pe el. Nici nu mai poate merge pe la întâlniri, din cauza lor. Și moș Geamănu își vestea astfel tovarășii prin mine, prin mama, să se ferească.
Toate cărțile de aventuri pe care le citisem nu mai făceau doi bani pe lângă aventurile care începeau să se deschidă în fața mea. Aș fi vrut să fiu amestecat cât mai mult. Doream să iau parte la o luptă în care să dobor câțiva fasciști. Sau altceva, nu știu ce, dar ceva deosebit, strașnic…
Când s-a întors mama n-am scos o vorbă. N-am vrut să afle că am priceput tâlcul cuvintelor lui moș Geamănu.
Și iată că, de unde până atunci mama ofta uneori pe ascuns, ca să n-o văd eu, acuma se lecuise.
Eram fericit.
Eram fericiți amândoi.
Mie mi se părea că facem parte dintr-o armată de comuniști care pornise lupta împotriva dușmanului. Grăbeam cu mintea vremurile care trebuiau să vină, rupând, plin de neastâmpăr, filele unui calendar din închipuirea mea.
Nu mai aveam în gând altceva decât o altă misiune din partea comuniștilor. O vedeam uneori pe mama că zâmbește singură unei imagini din gândurile ei. Atunci ni se întâlneau privirile în care licăreau lumini ciudate și eram convins că am îndoi ne gândeam la același lucru: o altă însărcinare cu care să ajutăm pe comuniști. Numai cu gândurile astea mă hrăneam.
Dar încordarea în care ne aflam n-o trăiam numai noi, parcă toată lumea, toți cunoscuții și chiar strănii. Vedeam, simțeam, înțelegeam din fiecare șoaptă, din fiecare semn, din fiecare privire a celor cu care ne întâlneam, fără să ne spunem nimic. Doar privirile noastre vorbeau, își răspundeau la întrebări, își transmiteau știri, se încurajau, se mângâiau și se bucurau, ne bucuram că eram mulți… în aer parcă plutea ceva. Așa mi se părea. Dar numai închipuirea mea era de vină.
*
* *
Într-o noapte ne-a trezit din somn un vecin. Era zgomot afară, forfotă. Lumea se țesea pe stradă și vorbea fără sfială. Uitase șoapta. Oamenii erau peste măsură de veseli, se îmbrățișau, se sărutau.
— Aduc vești de la băieți, mamă Lenuțo.
— Care băieți?
— Apoi al meu și-al dumitale, Vasile.
— Doamne, spuse mama. Vasile! L-ai văzut? Unde e? Și-al dumitale e acolo?
Mama zicea „acolo” de parcă era un loc anumit unde se aflau toți aceștia, șezând poate pe niște bănci și așteptând.
— Nu i-am văzut, dar s-a sfârșit cu Antonescu. A fost arestat. Ne vin copiii.
N-am mai închis ochii. Toată noaptea am sporovăit. Din centru veneau mereu alte zvonuri despre arestarea guvernului Antonescu. Asta n-o făcuseră decât comuniștii. Nu mai era niciun secret. Mama râdea și plângea. Eu mă foiam plin de neastâmpăr.
Dimineața ne-a fost dat să vedem un lucru care ne-a umplut inima de o mare bucurie. Pe străzi umblau muncitori înarmați. Erau încinși și cu cartușiere peste hainele de lucru. Purtau arme, iar la brațul stâng un tricolor. Erau gărzi muncitorești. Erau ai noștri, comuniștii, tineri, bătrâni obosiți, dar veseli. Gărzile muncitorești dezarmaseră multe posturi hitleriste. Făcuseră prizonieri. Alți hitleriști fugeau. Barăcile nemțești erau păzite de oameni înarmați. Aci l-am văzut și pe moș Geamănu, cu arma la umăr. Nu-l mai „durea piciorul”. Ziua trecu în așteptare și liniște. Un avion hitlerist bombarda orașul în centru. Vasile nu mai venea.
În ziua următoare o mașină nemțească se opri la poarta noastră. Era plină cu muncitori. Toți purtau arme. Din ea sări sprinten Vasile. Nici nu mi-am dat seama la început.
Credeam că e cineva care ne aduce vreo veste, dar ne-aducea vești chiar el. Fratele meu intră zorit în curte mai înainte de a-l întâmpina noi.
— Vasile! strigă mama și se lăsă moale în brațele lui puternice.
Eu mă lipii de el. Vasile mă strânse lângă dânsul. Îi pipăiam patul puștii și mă gândeam că Vasile vine dintr-un loc misterios, unde au pus la cale alungarea acelora care mă opreau de la învățătură. Îl auzii apoi vorbind:
— Trebuie să plec, mamă.
— Unde pleci iară? zise mama strângându-l mai tare lângă dânsa.
— Acolo unde e nevoie de noi, unde ne trimite partidul. Încă n-am isprăvit cu dușmanii. Am trecut doar să vă văd.
Și smulgându-se din brațele noastre, alergă la mașină zornăindu-și cartușele; sări în ea și înainte de a porni mașina, îmi strigă:
— Bravo, mânzule!
*
* *
Profesorul, care istorisea aceste întâmplări copiilor, făcu o pauză, curmându-și povestirea pe care o spusese pe nerăsuflate. Apoi continuă cu glasul încărcat de emoție: Ziua aceea, de 23 August 1944, n-am uitat-o. M-a călăuzit ca o lumină în toți cei douăzeci de ani care s-au scurs de atunci.’ O am în minte cu tărie. Ea s-a încrustat în inima mea cu mai multă putere pentru că o văzusem crescând sub ochii mei, modelată de sufletul comuniștilor. Datorită acestei zile am învățat carte. Datorită ei voi vă aflați aci, la școală, cu profesori comuniști, fii sau rude ale comuniștilor și ale atâtor alți patrioți care au adus țării noastre Eliberarea prin luptele și jertfele lor.