Strabatem iaraş parcul, la pas, ca mai nainte.
Cararile-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeaş banca-n frunze ne-aşteapta la fantani.
Doi îngeri duc beteala fantanilor pe mani.

Ne-am aşezat alaturi şi braţu-i m-a cuprins.
Un luminiş în mine parea ca s-ar fi stins.
Ma-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca sa cante, sparturile pe flaut.

Vreau sa-mi ridic privirea şi vreau sa-i mangai ochii…
Privirea întarzie pe panglicile rochii.
Vreau degetui uşure sa-l iau sa i-l dezmierd…
Orice vroiesc ramane îndeplinit pe sfert.

Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plange?
Apusul îşi întoarce cirezile prin sange.
O! ma ridic, pe suflet s-o strang şi s-o sarut –
Dar braţele, din umeri, le simt ca mi-au cazut.

Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, înc-o data
S-aplec la sarutare o frunte vinovata
Sa-nvingem iaraş vremea dintr-o-ntarire noua
Şi sa-nviem adancul izvoarelor de roua.

Şi cum scoboara noaptea, aldata aşteptata,
Îmi pare veche luna -şi steaua ce se-arata,
Ca un parete de-arme, cu care-aş fi vanat.
Şi fara glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.