MunshiR
#0

CUM S-A NĂSCUT IDEEA DE A SCRIE ACEASTĂ CARTE
Germenele acestei cărţi a încolţit pe vremea când, ca
tinere mame, participam la întnmirile vmui grup
de părinţi condus de regretatul psiholog pentru copii,
doctorul Haim Ginott. După fiecare şedinţă, mergeam
cu maşina acasă împreună şi ne minunam de eficienţa
noilor abilităţi de comunicare pe care le deprindeam,
regretând, totodată, faptul că nu le cimoscuserăm cu ani
în urmă, ahmci când meseria noastră era de a lucra cu
copiii — una dintre noi în liceele din New York City, iar
cealaltă în diferite locuinţe din Manhattan.
Nu aveam cum să anticipăm atunci ceea ce urma să se dezvolte din 
acea experienţă iniţială. Două decenii mai târziu, cărţile pe care le 
scrisesem pentru părinţi depăşiseră tirajul de două milioane de 
exemplare vândute şi fuseseră traduse în peste zece limbi; conferinţele 
pe care le ţinusem în aproape fiecare stat din SUA şi în aproape fiecare 
provincie din Canada atrăseseră un public numeros şi entuziast; peste 
50 000 de grupuri folosiseră programele noastre audio şi video pentru 
seminarii, în diferite locuri de pe mapamond, cum ar fi Nicaragua, 
Kenya, Malaiezia sau Noua Zeelandă; şi, în toată acea perioadă de 20 
de ani, aflam neîncetat de la profesori ce schimbări introduseseră la 
clasă, după ce fie asistaseră la prelegerile noastre, fie participaseră la 
cursurile ţinute de noi sau citiseră vreuna dintre cărţile
noastre. Inevitabil, ne îndemnau să scriem o carte similară şi pentru ei.
Un profesor din Troy, Michigan, scria:
„După ce am adunat o experienţă de mai bine de 20 de ani lucrând cu 
elevi turbulenţi şi vulnerabili, am fost sincer uimit de numărul strategiilor 
pe care le-am învăţat din cărţile scrise de voi pentru părinţi... în prezent, 
specialiştii districtului în care lucrez pe post de consultant pentru profesori 
proiectează un nou plan referitor la disciplina în şcoli. Am ferma 
convingere că informaţiile din cartea voastră trebuie să servească drept 
piatră de temeUe acestui nou plan. V-aţi gândit să scrieţi o carte special 
pentru profesori?"
O asistentă socială de la o şcoală din Florissant, Missouri, ne-a scris:
„Recent, le-am dat părinţilor din districtul meu programul vostru pentru 
seminar, intitulat „Cum să le vorbeşti copiilor pentru a te asculta". Una 
dintre mame, care este şi profesoară, a început să aplice noile metode la ea 
în clasă şi a observat, astfel, o diminuare considerabilă a problemelor 
comportamentale. Rezultatul a fost remarcat de către directoarea instituţiei, 
care era foarte îngrijorată de înmulţirea cazurilor de pedepse corporale şi 
eliminări în şcoala ei. A fost atât de impresionată de schimbările produse 
în acea clasă, încât m-a rugat să organizez un seminar pentru tot corpul 
didactic."
Consecinţele au fost spectaculoase. A fost înregistrată o scădere 
însemnată a „cererilor" de corecţie, o diminuare a numărului de eliminări, 
o reducere a absenteismului, iar, după toate aparenţele, respectul de sine a 
crescut în toată şcoala.
3
Un consilier educaţional din New York City scria:
„Sunt profund îngrijorat de numărul tot mai mare de copii care 
aduc la şcoală cuţite şi arme. Nu pot să nu mă gândesc, totodată, că 
soluţia nu constă în întărirea pazei sau în înmulţirea detectoarelor 
de metale. O comunicare mai bună ar putea aduce, în schimb, 
rezolvarea acestor probleme. Poate că, dacă ar cimoaşte metodele 
despre care scrieţi voi, profesorii ar fi mai bine pregătiţi să îi ajute 
pe aceşti copii nervoşi să îşi controleze furia fără a apela la violenţă. 
Ce-ar fi să se scrie o carte pentru profesori, directori de şcoală, 
părinţi-pedagogi, asistenţi ai cadrelor didactice, şoferi de autobuze 
şcolare, secretare etc.?"
Am analizat cu seriozitate aceste sugestii, dar în cele din urmă am 
convenit că nu ne putem asuma responsabilitatea de a scrie o carte 
pentru profesori. în fond, nici nu mai eram în domeniu.
Au urmat, apoi, apelurile telefonice decisive din partea Rosalynei 
Templeton şi a Lisei Nyberg. Lisa preda la clasa a treia şi a patra, la 
Brattain Elementary School din Springfield, Oregon. Rosalyn preda 
cursuri pentru viitori profesori, la Bradley University din Peoria, 
Illinois. Amândouă ne-au împărtăşit îngrijorarea lor în privinţa 
practicilor coercitive şi punitive utilizate în mod obişnuit în şcoli, 
pentru a-i determina pe copii să fie cuminţi. După cum ne-au spus, 
de multă vreme căutau materiale care să le ofere profesorilor metode 
alternative, menite să-i ajute pe elevi să ajungă să se controleze şi să 
se disciplineze singuri. Atunci când au dat peste cartea How to Talk So 
Kids Will Listen and Listen So Kids Will Talk {Cum să le vorbim copiilor 
pentru a asculta şi cum să ascultăm, astfel încât să ti facem să vorbească), au 
avut convingerea că era exact ceea ce căutau ele şi ne-au cerut 
permisiimea de a scrie o adaptare pentru profesori.
Tot discutând, a devenit limpede că aveau o vastă experienţă. 
Amândouă doamnele predaseră în şcoli situate în oraşe, comune şi 
localităţi rurale din diferite părţi ale ţării; ambele îşi luaseră doctoratul în 
educaţie; şi amândouă erau invitate să conducă seminare la diverse 
consfătuiri ale profesorilor. Dintr-odată, proiectul pe care pregetasem atâta 
vreme să îl punem în practică devenea fezabil. Dacă, pe lângă experienţele 
noastre din timpul orelor de clasă şi toate materialele pe care le adunasem 
de la profesori în ultimii 20 de ani, puteam să apelăm şi la experienţele 
trecute şi prezente ale acestor doi dascăli, nu mai exista niciun motiv de 
reţinere.
în vara aceea, Rosalyn şi Lisa au venit cu avionul pentru a ne cunoaşte. 
De la bun început ne-am simţit bine împreună. După ce am dezbătut ce 
formă ar putea îmbrăca această nouă carte, am hotărât ca povestea să fie 
spusă din punctul de vedere al unei tinere profesoare, care încearcă să 
înveţe nişte metode mai bune de a se face înţeleasă de către elevi. 
Experienţa ei avea să fie un amalgam al tuturor experienţelor trăite de noi. 
Naraţiunea urma să fie completată şi îmbogăţită cu elemente din lucrările 
noastre anterioare: benzi desenate, rezumate recapitulative, întrebări şi 
răspunsuri, precum şi povestiri ilustrative.
însă, pe măsură ce discutam, devenea tot mai evident că, dacă voiam să 
oferim o imagine completă a ceea ce implică educarea unui copil, era 
necesar să privim şi dincolo de orele de clasă şi să acordăm o atenţie egală 
primului şi nelipsitului dascăl din viaţa unui copil — părintele. Tot ceea ce se petrece 
la şcoală între 9:00 a.m. şi 3:00 p.m. este profund influenţat de ceea ce se întâmplă 
înainte şi după aceea. Indiferent cât de bine intenţionat ar fi atât profesorul, 
cât şi părintele, dacă nu dispun amândoi de instrumentele menite să îi ajute 
să îşi realizeze aceste gânduri bune, copilul va fi cel care va........