Mama s-a indragostit de Ion Baiesu

PERSONAJELE:

  MAMA.

  TATĂL.

  FIICA.

 

  (O sufragerie mobilată decent, fără lux. Masa, de patru persoane, este pregătită pentru cină. Un bărbat, între 45 şi 50 de ani, ci mijlocul înconjurat cu un prosop, aranjează tacâmurile, în timp ce fiul lui, Emil, în vârstă de 18 ani, şade întins pe o sofa şi meditează. Tatăl dichiseşte totul cu migală şi, deşi mişcările lui sunt precise, el nu-şi poate ascunde o puternica tulburare interioară. Fiul continuă să stea nemişcat pe sofa).

 

 

 

  FIUL: Tată, la ce oră a spus că vine?

  TATĂL: În jurul orei opt.

  FIUL: A pronunţat ea această cifră?

  TATĂL (după ce se gândeşte): Nu. A spus că va veni astă seară.

  FIUL: Ceea ce nu înseamnă neapărat ora opt. Seară poate fi şi la ora zece sau unsprezece. Insist asupra orei pentru că aş fi avut treabă în oraş pentru un ceas.

  TATĂL: Te rog să nu pleci. Trebuie aşteptăm cu toţii.

  FIUL: Dar Camelia de ce nu vine?

  TATĂL: Trebuie să pice şi ea.

  FIUL: M-aş mira. (Pe uşă intră Camelia. Ea este geamănă cu fratele ei, asemănarea lor fizică fiind perfectă şi tulburătoare. Camelia a venit în fugă şi respiră greu.)

  FIICA: A venit?

  FATAL: Nu, dar va sosi dintr-o clipă într-alta. (Fiica îşi dezbrăcă pardesiul în tăcere. Se aşează apoi pe un scaun).

  FIICA: A precizat că va veni în seara asta?

  FIUL: Da, dar nu a spus ora. Iar eu aş avea ceva treabă în oraş. Mă tem că ne pierdem timpul.

  FIICA: Emil, cum îţi permiţi să spui că-ţi pierzi timpul aşteptând-o pe mama? (Tatăl iese pe uşa care duce spre bucătărie). Poţi să-mi spui şi mie ce treabă importantă ai la această oră?

  FIUL: Nu. Şi-ţi interzic să-mi pui întrebări de acest gen.

  FIICA: N-avea nici o grijă, ştiu lotul.

  FIUL (ridicându-se de pe pat, cvasi-agresiv): Ce ştii?

  FIICA: Tot ceea ce este necesar să ştiu.

  FIUL: Şi de ce este necesar să ştii tu totul despre mine? (Tatăl intră cu un platou cu gustări şi-l aşază pe masă. Apoi pleacă iar în bucătărie.)

  FIUL (care între timp s-a calmat): Poţi să-mi spui şi mie, dacă le ştii pe toate, de unde vine mama? Adică din oraş sau din provincie?

  FIICA: Nu ştiu, că n-a vorbit cu mine. Din câte bănuiesc, se întoarce definitiv.

  FIUL: Definitiv – de unde? Tu ştii o grămadă de amănunte despre povestea asta şi mie nu-mi spui nimic! Eu nu am dreptul să ştiu adevărul?

  FIICA: Adevărul nu-l ştiu nici eu. Adevărul îl ştie tata.

  FIUL: Şi nouă de ce nu ne spune nimic (Intră Tatăl, aduce şerveţele şi solniţa.) Tată, poţi să ne spui şi nouă de unde vine mama, de ce a plecat, de ce vine, pentru cât timp vine şi ce se ascunde sub această dispariţie misterioasă?

  TATĂL (intra în panică): Emil, ştii foarte bine că v-am interzis să-mi puneţi întrebări pe această temă. Nici eu, nici mama nu trebuie să vă dăm socoteală pentru ceea ce facem. Mama a plecat pentru că aşa a dorit ea… Şi se întoarce pentru că aşa a doreşte ea… Obligaţia voastră este s-o primiţi cu bucurie şi respect, aşa cum se cuvine să primiţi o mamă. (Tăcere îndelungată).

  FIICA: Tală, mama a plecat de acasă pentru că s-a îndrăgostit de cineva?

  TATĂL: Cine ţi-a dat voie să întrebi?

  FIICA (îndârjită): Am aflat că mama a plecat de acasă pentru că s-a îndrăgostit de un bărbat. Vreau să ştiu dacă acesta este adevărul. Şi vreau să mai ştiu de ce se întoarce acum înapoi. (Începe să plângă) Cum e posibil ca mama mea să se îndrăgostească? Cum a putut să facă aşa ceva?

  TATĂL: Camelia, linişteşte-te. Mama va sosi dintr-o clipă într-alta. N-aş vrea să te vadă tulburată. Mama voastră este cea mai bună din lume şi voi nu aveţi dreptul să-i reproşaţi nimic.

  FIUL: Cele mai bune mame din lume nu fug de-acasă după alţi bărbaţi. Camelia, de unde ştii tu că mama s-a îndrăgostit de cineva?

  FIICA: Mă priveşte. Important e că ştiu.

  FIUL: Şi mie de ce nu mi-ai spus?

  FIICA: Pentru că nu meritai să ştii.

  FIUL: Ar trebui să te pălmuiesc pentru obrăznicia asta.

  FIICA: Încearcă.

  FIUL: Tată. Tu ai ştiut?

  TATĂL: Emil… (Se gândeşte, împovărat) Du-te şi pune apa minerală la frigider.

  FIUL: Nu mă duc.

  TATĂL: Atunci mă duc eu. (Se aude soneria de la intrare. Tatăl intră în panică) Copiii a venit! Camelia, du-te şi deschide. (Se răzgândeşte) Lasă că mă duc eu. (Se duce şi deschide. Se întoarce peste câteva clipe, singur) Era poştaşul. Trebuie să plătim telefonul. Optzeci şi cinci de lei şi cincizeci de bani.

  FIICA: Mama nu are cheie?

  TATĂL: Cred că da. În orice caz, a plecat fără pardesiu şi, între timp, s-a făcut frig. Emil, nu te duci să pui apa minerală la frigider?

  FIUL: Am spus că nu. Vreau să mă gândesc.

  TATĂL: Atunci gândeşte-te. Am s-o pun eu. (Se îndreaptă spre bucătărie, dar se opreşte. Se aude un zgomot. Din nou intră în panică) Copii, a venit! (Peste câteva clipe intră Mama, călcând rar, oarecum nesigură pe ea, cu o lumină stranie pe faţă. E îmbrăcată simplu, dar elegant, foarte palidă şi încă frumoasă, o frumuşele în vârstă de treizeci şi opt de ani, încă viguroasă, dar marcată de oboseală. Ezită o clipă, apoi îi sărută pe cei doi copii pe obraz. Tăcere lungă greu suportabilă)

  MAMA (cu o veselie bruscă): Doamne, ce mari v-aţi făcut, copii! Aţi crescut înfiorător. (Râde strident) Emil, ţi-ai lăsat perciuni şi arăţi ca un golan. Camelia, de ce ţi-ai tăiat părul, cum de-ai făcut tâmpenia asta? (Cei doi nu răspund şi nu zâmbesc) Dar de ce sunteţi aşa de muţi?

  TATĂL (pare cel mai derutat): Vă rog să poftiţi la masă. (Se aşază eu toţii la masă, dar fără convingere, cu gesturi încete, parcă cuprinşi de o surdă oboseală) Un moment, să aduc vişinata. (Se duce în bucătărie şi aduce o sticlă cu vişinată. Toarnă apoi în pahare) Să bem. (Ridică paharul. Nimeni nu-l urmează)

  MAMA: Mulţumesc, eu nu beau.

  FIICA (cu ostentaţie): Nici noi.

  TATĂL (încercând, disperat, să încropească o discuţie): E foarte gustoasă. Am nimerit-o. (Pauză) Nu mâncaţi? (Nimeni nu mănâncă.)

  MAMA: O să mâncăm mai târziu. Hai să bem, totuşi, nişte vişinată. (Gustă dintr-un pahar) Nu-mi place. E groaznic de dulce. (Pauză) Dar de ce vă uitaţi aşa de fioroşi la mine? Ce-am făcut? (Pauză) Aşteptaţi cumva o explicaţie?

  TATĂL: Nu aşteptăm nici un fel de explicaţie.

  FIICA (gata să izbucnească în plâns): Tată, cum poţi să spui aşa ceva?

  TATĂL: Adică ce să spun?

  FIICA: Ştii foarte bine că noi aşteptăm explicaţie!

  TATĂL (către Mama): Nu-i nevoie să te dezvinovăţeşti în faţa lor.

  FIICA: De ce? (Începe să plângă).

  MAMA (o mângâie pe păr cu blândeţe): Nu plânge, Camelia, nu fi caraghioasă. Nu mă voi dezvinovăţi în faţa nimănui, dar am să vă dau lotuşi o explicaţie, dacă aveţi nevoie de ea. Ca să scurtăm atmosfera asta penibilă, am s-o fac chiar acum. (Tulburată şi oarecum solemnă.) Am plecat de acasă, părăsindu-vă pe voi şi pe tatăl vostru, pentru că m-am îndrăgostit de un bărbat. Asta-i tot.

  FIUL (abia ţinându-şi plânsul): Ce fel de bărbat?

  
Attachments