AnnaE
#0

— ATENŢIUNE ! Atenţiune ! Trenul rapid eu direcţia Roma — Neapoli — Messina — Palermo pleacă peste cinci minute de pe linia şapte. Persoanele care i-au condus pe pasageri sînt rugate să coboare din vagoane. Vă dorim călătorie plăcută !

Difuzorul gării îşi încetă emisia.

Mircea Paltin continua să străbată peronul cu acelaşi pas vioi, dar măsurat, atît de deosebit de graba dezordonată a celorlalţi călători întîrziaţi, care alergau să nu piardă trenul. Toate îl încîntau. Şi lumea pestriţă şi zgo- motoasă din jur, şi vagoanele înşiruite ca nişte mărgele pe liniile de oţel, şi ploaia de lumini fluorescente, şi afişele multicolore ale agenţiilor de voiaj, şi slalomul vagonetelor electrice care se strecurau prin mulţime, cărînd bagaje cu cele mai variate forme geometrice. O ciocnire neaşteptată cu o matroană planturoasă, care dezlănţui un adevărat potop de invective, în cel mai pur dialect napolitan, îî făcu să pufnească în rîs. „Ce ghinion ! Nu putea să fie una tânără şi frumoasă ?"

Hamalul care-l urma cu valizele îi atrase atenţia,

— Iată vagonul dumneavoastră, domnule !

— Mulţumesc.

întinse biletele sale însoţitorului de vagon.

— Cabina şase, cuşeta doi, citi cu glas tare însoţitorul. Ii restitui biletele şi-l invită să se urce în vagon. Urmat de hamal, Mircea îşi făcu loc pe culoar, printre călătorii care se agitau înaintea plecării. Intră în cabină. Hamalul îi instala valizele în plasă.

— Călătorie frumoasă, domnule ! salută el, ducînd mina la cozoroc.

Rămas singur, Mircea deschise geamul. Vacarmul mulţimii animate de pe peron răbufni în cabină. Spectacolul forfotei din gară îî absorbi iarăşi. Călătoria şi literatura erau marile sale pasiuni. Romanele-i picareşti oglin- deau dragostea pentru viaţa de aventură, pentru spaţiile largi, pentru senzaţiile tari. Mircea Paltin răspundea cu prisosinţă la ceea ce Jack London numea The call of the wild. Visul lui era să creeze un erou pe măsura lui Si- món Templar, a lui Lemmy Cautioh sau a lui James Bond. Admira aceste personaje bătăioase, plin de vigoare şi de forţă, cu pumnii de fier, umerii pătraţi şi muşchii tari ca vîna de bou, care chemau parcă primejdiile în jurul lor. Se încăierau cu zece adversari deodată şi ieşeau victorioşi din luptă, fără ca hainele lor să fi căpătat: o cută. Aceşti eroi ai secolului XX erau idolii unui anumit tineret, care reducea arta cinematografică la filmele poliţiste, literatura la romanele lui Leslie Charteris, muzica la quartetul Beatles şi arta vestimentară la bluzoanele negre. Proaspăta, dar colosal a-lor celebritate zdrobea gloria ruginită a lui Hercule, Samson, ori Milon din Crotona.

Mircea Paltin avea înfăţişare de sportiv, de actor de cinema, de manechin desprins dintr-un jurnal de modă masculină, dar nu de cărturar. Numai ochii săi scăpărători de inteligenţă, expresia de un umor fin, uşor ironic îi trădau înclinările spre visare, posibilităţile de gîndire profundă, de trăire interioară. îl singulariza mai ales âmbetul său de un farmec comunicativ, care-i lumina uneori faţa.

Trenul se puse în mişcare. Peronul începu să alunece prin faţa ferestrelor vagonului. Batiste fluturau deasupra capetelor mulţimii.

Cadranul luminos al ceasului gării indica ora opt şi şi minut. Instinctiv

Mircea îşi verifică ceasul-brăţară.

în aceeaşi clipă, îşi făcu apariţia în pragul cabinei urs bărbat nu prea înalt, bine făcut, îmbrăcat într-un costum gris-fer impecabil. Să tot fi avut treizeci de ani. Obrazul neted, nasul grecesc, trăsăturile regulate, dar ele o rigiditate ciudată, bărbia rotundă păreau modelate din ceară. Numai ochii erau de o mobilitate impresionantă. Cenuşii, vioi, duri, iscoditori, se străduiau să nu le scape nimic din ceea ce apărea în cîmpul lor vizual.

Noul venit salută cu d înclinare scurtă a capului. Privirea lui întîrzie cîteva clipe asupra lui Mircea, care încercă o senzaţie dezagreabilă. Avu impresia că se află în faţa unei reptile.

Buona sera, rosti în sfîrşit străinul. Avea un vag accent american.

Buona sera, replică Mircea.

Acestea fură de altfel singurele cuvinte pe care le schimbară.

Cu un gest neglijent străinul îşi aruncă servieta diplomat în plasă. Însoţitorul vagonului îi aduse valizele, în schimbul acestui serviciu se alese cu un bacşiş care-l făcu să se ploconească pînă la pămînt.

— Cina se serveşte peste un sfert de oră, anunţă el, apoi se retrase.

Mircea se întoarse spre fereastră. Trenul cîştiga viteză. Se întunecase. Luminile cartierelor mărginaşe ale oraşului se pierdeau ca nişte stele căzătoare undeva, în urmă.

Mircea era foarte înrîntat de uşurinţa cu care vorbea italieneşte. Îşi însuşise accentul unui autentic cetăţean al Romei. O italiancă tînără şi zglobie, ca argintul viu, dansatoare la un bar din Bucureşti, îl familiarizase cu limba italiană vorbită, desăvîrşindu-i în acest chip cunoştinţele lingvistice dobîndite la Facultatea de filologie. în cursul scurtei sale şederi la Roma fusese luat drept italian şi asta îl umpluse de îneîntare.

Mircea anticipa bucuria pe care o va simţi cînd va păşi pe pămîntul Siciliei. De mult plănuise o călătorie în sudul Italiei, dar nu hotărîse să treacă la fapte, decît în ziua în care colecţia Aventura îi solicitase un roman cu acţiune trepidantă. Se gîndise atunci să scrie o carte cu piraţi, cu comori ascunse în insule stîncoase, pîrjolite de arşiţa soarelui, cu corăbii zvelte şi rapide, cu abordaje spectaculoase şi lupte epice. Citise odată o cronică a cu- ceririi Siciliei de către piraţii normanzi. Ar fi fost interesant să dezvolte un episod din această epocă frămîntată. Ştia că la Palermo va găsi documente preţioase, care i-ar putea folosi la elaborarea romanului. Şi fiindcă era ope- rativ, plecase la drum.

Căzuse însă intr-un sezon nu tocmai potrivit. Era în plină vară. Iar verile în sudul Italiei sînt toride.