Mama mamuţilor mahmuri
— Bei ceaiul, iei aspirina, pui picături în nas şi stai sub plapumă.
Asta de alaltăieri, ba nu, de răsalaltăieri, de joi! Sau de miercuri? Dar azi ce zi mai e? De cînd îi curge lui Victoraş nasul? De cînd o tot aude pe mama cu ceaiul, aspirina, picăturile? Uf, şi tocmai acum s-a pornit să ningă, cînd are el guturai.
— Dacă eşti cuminte, mîine ieşi puţin pe afară, la săniuş, îl îmbunează mama. Mîine sau poimîine...
— Mîine, sau poimîine?
— Cînd is-pră-veşti cu gu-tu-ra-iul! Am zis!
Dacă mama silabiseşte cuvintele, nu mai e de glumit. Încearcă totuşi să o înduplece:
— Hai, mă, mamă, la să-mă... Mi-a trecut.
— «Mi-a trecut», îl îngînă mama. Auzi-l cum mormăie, mmm... mmm... parcă vorbeşte dintr-un burlan.
— Uite şi mata cum ninge de frumos.
Da. Ninge frumos, asta aşa e. Vîntul s-a oprit şi acum fulgii îşi lipesc parcă faţa de geam, ispitindu-l afară.
— Şi eu cînd isprăvesc cu guturaiul?
— Cînd ţi se desfundă nasul.
Căţelul Gică ciuleşte urechile. Şi el ar vrea să ştie cînd o să scape de închisoare. El nu are guturai. Oh, ce s-ar mai tăvăli prin zăpada proaspătă, ce s-ar hîrjoni cu guguştiucii, ce tumbe ar mai face pe derdeluş! Şi s-ar întîlni, sigur s-ar întîlni cu toţi căţeii din cartier. Oh! poate ar avea norocul să o vadă chiar pe Cuţa, o clipă doar, printre ostreţe. Acum trebuie să fie mai albă ca niciodată, albă ca vata... Şi numai ochii ei se văd de sub breton ca doi tăciuni, negri, strălucitori.
Gîndurile i se opresc într-un oftat din inimă. Ar ruga-o el pe mama să-i
dea drumul afară, dar, unu la mînă, el nu vorbeşte. Şi doi, pe el nu-l lasă singur din casă, fără Victoraş. Eh, suspină el din nou şi îşi astupă ochii cu codiţa, să nu mai vadă zăpadă, fulgi, guguştiuci şi tăciunii de sub bretonul Cuţei... În aceeaşi clipă îşi ciuleşte însă din nou urechile, căci băiatul tocmai se smiorcăie:
— Bine, şi cînd ştiu eu dacă mi s-a desfundat nasul? Cînd?
— Cînd o să poţi spune curat, fără să mormăi aşa: «Mama mamuţilor mahmuri nu spune miau-miau-miau...»
— Cum? Cum?
— Aşa cum ai auzit. Acum mă grăbesc, uite, îţi scriu pe o bucată de hîrtie.
Mama scrie în grabă cuvintele chiar pe îmbrăcămintea abecedarului şi spune:
— Dacă le poţi spune limpede, să se audă bine fiecare m şi n, gata, e în regulă, puteţi ieşi afară...
Acum Victoraş parcă s-a mai înviorat. Deci asta e totul, 5—6 cuvinte,
fără să mormăie. Aşa e «în regulă» sau, mai exact, o să ştie el singur cînd totul e «în regulă». Căţelul Gică îl priveşte drept în ochi şi dă din coadă. Parcă l-ar ruga: «Hai, încearcă, dă-i drumul chiar acum».
— Ma-ma mu-ţi-lor.
Căţelul clatină din cap. Nu e bine. Băiatul ştie asta. O ia de la început:
— Ma-ma mun-ţi-lor... Ma-ma ma-mi-ţelor... Ma-ma mîţelor... Ma-ma mai-mu-ţe-lor... Tţ, nu e aşa...
— Nu, parcă schelălăie şi căţelul Gică şi se mută pe taburet, cu ochii la buzele băiatului. Hai, Victoraş, încă o dată.
Şi băiatul o ia de la capăt. Pe litere, pe silabe...
— Ma-ma mamu-ţilor. Ce e Ţilor?
— Nu e nimic, Victoraş. Leagă silabele, leagă-le mai bine.
Băiatul parcă l-a auzit. O ia de la început.
— Mamuţi-Lor. Uf, mi-e somn...
— Nu te lăsa, îl îndemnă căţelul şi se gudură pe lîngă abecedarul scăpat între perne. Vai...
Dar băiatul a adormit. Se face covrig şi căţelul Gică.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Cît timp a trecut? Două-trei ore? Afară s-a mai luminat, dar ninge încă. Oh, ce trebuie să fie acum pe derdeluş! Se aud chiote. Şi lătrături. Şi parcă între ele... Să fie glasul Cuţei?
— Hai, Victoraş!
— Mama mamuţilor ma... mah... mahm... maturi.
— Nu, nu te lăsa, Victoraş!
— Mama mamuţilor mahmu. Ri.
— Aşa, aşa!
— Mama mamuţilor... masculi!
— Of, nu! Te rog, continuă, nu adormi din nou... Căţelul îl linge pe ureche, îl gîdilă.
— Ma-ma, mama mamuţilor mah-muri...
Căţelul dă din coadă.
— Ura! Mai departe.
— Mai departe e uşor! Mama mamuţilor mahmuri nu spu-ne... Ce nu spune? Of, mai sînt trei cuvinte... Nu spune mi-a-u-mi... Mia-umia... Miaumia... Ce-o fi asta Miaumiami? A greşit mama cînd a scris?
— Nu, n-a greşit, Victoraş. Tu greşeşti. Acolo nu sînt trei cuvinte, e unul singur, dintr-o singură silabă, dar e repetat de trei ori. Haide! Dar ce e asta? Iar adormi? Nu se poate! Şi zăpada? Derdeluşul? Şi Cuţa cu ochii ei de tăciune? Te rog, te implor, mai încearcă...
Băiatul a pus mîna pe abecedar. Acum căţelul aude desluşit:
— Mama mamuţilor mahmuri nu spune mi... nu spune mia... nu spune miaumi... nu spune...
Dar Victoraş se opreşte, căci în faţa lui, sluj, cu lacrimi în ochi, căţelul Gică începe să miaune, din ce în ce mai sfîşietor:
— Miau! Miau! Miauuuu!!!
— Ura! exclamă Victoraş şi citeşte dintr-o suflare toată fraza: Mama mamuţilor mahmuri nu spune miau-miau-miau.
E minunat pe derdeluş. Sînt toţi copiii. Şi căţeii. Şi vrăbii zăpăcite, şi
guguştiuci speriaţi, şi Victoraş nu mai isprăveşte de povestit cum căţelul Gică a făcut pe pisica: «Miau-Miau-Miau». Este şi Cuţa acolo cu blana ei albă ca vata, cu ochii ca doi tăciuni. Dar trece pe lîngă căţelul Gică, fără să-i arunce o privire, rece ca un sloi de gheaţă. Doar cînd ajunge în vîrful derdeluşului se opreşte să răsufle, apoi mormăie ca pentru sine:
— Hm, ce mai căţel! După ce că nu-i de nici o rasă, mai face şi ca pisica. Pfiu!
Copiii zburdă, ţipă...
Şi doar peste inima zdrobită a lui Gică plînge cu lacrimi albastre prima stea a serii.