AnnaE
#0

EU, GICĂ Şl FETIŢA FERICITĂ

 

     Pe fetiţa fericită o întîlnesc zilnic la orele 7 şi jumătate, fix la orele 7 şi jumătate. La colţul străzii. Acolo ne încrucişăm de fiecare dată paşii. Eu şi căţelul Gică, la prima plimbare din zi, ea în drum spre şcoală. Scena nu-mi poate scăpa din două motive. Întîi pentru că, ori de cîte ori o văd, îmi zic în gînd «trebuie să scriu o poveste despre această fetiţă fericită», iar în al doilea rînd, deoarece exact în clipa aceea, dar exact în clipa cînd îmi închei gîndul, căţelul îşi ciuleşte urechile şi începe să mîrîie. Uneori scheaună şi latră scîncit de parc-ar da cu ochii de vechiul lui duşman, motanul gras şi tărcat ce picoteşte sub maşina verde parcată pe trotuar. O, dar maşina verde e mai încolo. Poftim, şi-acum l-a apucat.

 

— Ce-i cu tine, Gică?

 

Strada este încă pustie. Doar că, iată, trecînd pe lîngă noi, se îndepăr­tează cu pas egal şi apăsat fetiţa fericită. Durdulie, îndesată, cu obrajii plesnind de sănătate, cu căciuliţa de urson roşu, de sub care izbucneşte, ca o floare de magnolia, funduliţa, cu pufoaica ei de fiş bej, cu fermoare şi cu dunguliţe albe şi carmin, cu fularul dat peste umăr, cu cizmuliţe galbene...

 

«Trebuie să scriu o poveste despre această fetiţă fericită», îmi zic, dar 

în aceeaşi clipă, ca un făcut, da, exact în clipa cînd îmi închei gîndul, Gică începe să mîrîie. Nu, nu e motanul gras şi tărcat...

— Uf, păcătosule, mă plictiseşti! Hai să plecăm, zic supărat şi ne îndrep­tăm spre părculeţ. Acolo stăm întotdeauna mai mult. Gică zburdă printre boschete, iar eu mă gîndesc din nou la fetiţa cu pas liniştit, egal, apăsat, cu mîinile la spate, cu cizmuliţele ei galbene, cu... Căţelul se opreşte brusc şi, în aceeaşi clipă, da, exact în aceeaşi clipă, începe să latre. Să mă latre? Nu, să-mi vorbească:

— Zi, haide, de ce te opreşti? «Cu mîinile la spate»... şi cu mai ce?

— Cu fundiţă...

— Şi cu mai ce? mi-o retează el.                 t

— Cu mănuşi...

— Şi? Şi? Şi, uite îţi spun eu, dar să n-o mai văd în ochii mei... Ştiu că vrei să scrii despre un copil fericit.

— Aşa e. Despre fetiţa cu căciuliţă roşie, şi cu...

— Nu! Să nu scrii.

— Dar de ce? Ce ştii tu despre ea?

— Nimic, mîrîie Gică. Doar ceea ce văd în fiecare zi. Cum îi duce bunica ghiozdanul. Şi punga cu gustarea. Şi săculeţul cu papucii de sport. În spate, gîfîind. obosită şi tristă... Să nu scrii despre ea, auzi? Te implor!

— Bine, Gică, n-am să scriu.

 

Dar Gică porneşte să mîrîie şi să latre. Acum ce mai e? Ah, acum e limpede. De sub maşina verde îl scuipă motanul gras şi tărcat, cu labele parcă vîrîte în cizmuliţe galbene...