Viewing Single Post
AnnaE
#0

Povesti si basme audio de Wilheilm Hauff ascultati aici.............https://latimp.eu/?s=Wilhelm+Hauff

                                                     Tânarul englez basme si povesti de Wilhelm Hauff        

 

— Stăpâne ! Eu sunt german din naştere şi prea am stat puţin în ţara dumneavoastră ca să pot povesti un basm persan sau o minunată poveste despre sultani şi viziri. Îmi veţi îngădui, aşadar, să vă istorisesc ceva din patria mea, fapt care vă va face poate plăcere. Din păcate, poveştile noastre nu-s totdeauna atât de alese ca ale dumneavoastră, adică în ele nu este vorba de sultani sau de regii noştri, nici despre viziri şi paşale, miniştri care, la noi, se numesc de justiţie, de finanţe, consilieri sau alţii de soiul ăsta, ci ele povestesc, în cazul când nu e vorba de soldaţi, de oamenii de rând care duc un trai tihnit.

Orăşelul Grünwiesel, în care m-am născut şi am crescut, este situat în Germania de Sud. E un orăşel ca toate celelalte. În centru, o mică piaţă cu o fântână, într-o parte clădirea veche a primăriei şi de jur împrejurul pieţei, casa judecătorului de pace şi locuinţele negustorilor de vază ; în câteva uliţe strimte se înghesuie restul muritorilor. Toţi se cunosc, fiecare ştie ce se petrece în casa vecinului ; şi e destul ca la masa pastorului, a primarului sau a doctorului să se servească un fel de mâncare în plus, pentru ca la ora prânzului tot oraşul să cunoască acest eveniment. După-masă, cucoanele se duc unele la altele «în vizită», cum se spune, şi la o cafea cu o felie de cozonac comentează importantul eveniment, ajungând la concluzia că pastorul a jucat desigur la loterie şi că a câștigat o sumă cu totul necreştinească sau că primarul s-a lăsat «uns», sau că doctorul a primit de la farmacist bani buni ca să prescrie reţete cât mai scumpe.

Şi acum vă puteţi închipui cât de neplăcut a fost pentru un orăşel ca Grünwiesel, în care toate erau atât de bine rânduite, când într-o bună zi  locuitorii  s-au   pomenit  cu  un individ despre care nimeni nu ştia de unde vine, ce intenţii are şi din ce trăieşte. Ce-i drept, primarul îi controlase paşaportul — act pe care la noi trebuie să-l aibă orişicine.

— Dar ce, e atât de primejdios să umbli pe uliţă ? îl întrerupse şeicul pe sclav, că-i nevoie să purtaţi un firman al sultanului, pentru a-i ţine pe tâlhari la respect ?

— Asta nu, stăpâne, răspunse sclavul. Acele hârtii nu sperie pe nici un tâlhar, ci ele sunt doar aşa, ca o măsură generală de ordine, ca să ştie fiecare cu cine are de-a face. Aşadar, primarul controlase paşaportul şi, invitat fiind la o cafea în casa doctorului, declarase tuturor că, de la Berlin până la Grünwiesel, vizele erau în regulă ; dar că, totuşi, era ceva necurat la mijloc, deoarece individul pare cam suspect. Cum primarul se bucura de cea mai mare consideraţie în oraş, nu e de mirare că din clipa aceea străinul a fost privit cu neîncredere. Dealtfel, nici felul lui de viaţă nu era de natură să schimbe părerea compatrioţilor mei.

Străinul închirie pentru câțiva ducaţi de aur o casă întreagă, care până atunci stătuse pustie, ordonă să i se aducă o căruţă plină de ustensile ciudate ca sobe, plite, borcane mari şi altele asemănătoare, şi începu să trăiască, de atunci, în deplină singurătate. Chiar şi mâncarea şi-o gătea singur. Nu-i trecea pragul nici un suflet de om, în afară de un bătrân din Grünwiesel care-i aducea pâine, carne şi zarzavat. Dar nici acesta nu avea voie să pătrundă dincolo de vestibul, unde străinul îi lua în primire cumpărăturile.

Eram un băieţaş de vreo zece ani, când străinul se stabili în oraşul meu natal ; dar îmi aduc şi azi aminte, de parc-ar fi fost ieri, ce nelinişte stârni sosirea lui în Grünwiesel. Spre deosebire de ceilalţi bărbaţi, el nu juca după-amiaza popice şi nici nu venea seara la berărie să comenteze, pufăind din lulea, noutăţile din ziare. În zadar îl poftiseră pe rând, la masă sau la câte o cafea, primarul, judecătorul de pace, doctorul şi pastorul : de fiecare dată trimitea vorbă că nu poate veni. De aceea unii îl socoteau nebun, iar alţii susţineau morţiş că e un vrăjitor. Între timp, eu împlinisem optsprezece ani, pe urmă douăzeci, şi în oraş omul acela tot se mai numea «domnul străin».       

Într-o bună zi au nimerit în Grünwiesel nişte oameni care aduceau cu ei animale exotice. Erau vagabonzi din aceia care colindă cu câte o cămilă care ştie să salute, cu câte un urs care dansează sau cu câțiva câini şi maimuţe dichisite destul de caraghios în haine de om şi care ştiu să facă tot soiul de năzdrăvănii. Oamenii aceştia străbat de obicei oraşul în lung şi în lat, se opresc la răspântii şi în piaţă, bat toba şi cântă din fluier, făcând o hărmălaie nemaipomenită, pun animalele să sară şi să dănţuiască şi după aceea adună bani de prin case. Trupa care sosise de data asta la Grünwiesel se distingea de altele printr-un urangutan extraordinar, aproape cât un stat de om, care umbla în două picioare şi se pricepea să facă tot felul de giumbuşlucuri. Trupa aceasta de câini şi de maimuţe trecu şi prin faţa casei străinului.

 

Acesta, auzind fluierul şi toba, se ivi şi el, foarte încruntat la început, îndărătul ferestrei cu geamurile înnegrite de vreme. Curând, însă, chipul lui deveni mai prietenos şi, spre uimirea tuturor, străinul scoase capul pe fereastră şi începu să râdă din toată inima de drăcoveniile urangutanului. La sfârşit îi răsplăti pe artişti cu o sumă atât de mare. Încât tot oraşul vorbi un timp numai despre asta.

În dimineaţa următoare, trupa plecă mai departe. Cămila era încărcată cu o sumedenie de coşuri, în care câinii şi maimuţele se instalaseră la largul lor, în timp ce oamenii şi maimuţa cea mare veneau în urma ei, pe jos. Câteva ceasuri după plecarea lor, străinul ceru să i se pregătească diligenta, stărui chiar, spre marea uimire a surugiului, să i se pună la dispoziţie o trăsură specială şi ieşi din oraş pe aceeaşi poartă, îndreptându-se în aceeaşi direcţie în care o luase trupa. Toţi oamenii din orăşel erau mâhniți la gândul că nimeni nu izbutise să afle încotro plecase. Se lăsase noaptea când trăsura în care se afla străinul se întoarse şi se opri în faţa porţii oraşului. Numai că de data asta îl mai însoţea cineva, un individ cu marginea pălăriei adânc lăsată peste ochi şi cu o batistă de mătase înfăşurată în jurul gurii şi a urechilor. Paznicul se socoti obligat să se adreseze noului venit, cerându-i paşaportul ; acesta însă îi răspunse cu multă grosolănie, mormăind ceva într-o limbă de neînţeles.

— E nepotul meu, zise străinul pe un ton prietenos, strecurând câteva piese de argint în mâna paznicului. E nepotul meu şi deocamdată nu prea ştie germana. A tras o mică înjurătură pe limba lui, fiindcă am fost opriţi aici.

— Bine, dacă e nepotul dumneavoastră, răspunse paznicul, se schimbă socoteala, poate să intre şi fără paşaport. Va locui, desigur, la dumneavoastră.

— Bineînţeles, rosti străinul, şi va rămâne probabil vreme mai îndelungată în oraş.

Paznicul nu mai obiectă nimic, astfel încât străinul şi nepotul său pătrunseră în Grünwiesel. În schimb, primarul, ba chiar tot oraşul, se declară cam nemulţumit de purtarea paznicului. Ar fi putut măcar să ţină minte câteva vorbe din cele rostite de nepot; asta le-ar fi înlesnit să afle de ce neam erau el şi unchiu-său. Paznicul declară însă categoric că nu vorbise nici franceza, nici italiana, că mai curând limba aducea a engleză şi că, dacă nu se înşela, tânărul domn exclamase parcă «God damn». Numai aşa izbuti bietul om să iasă din încurcătură şi-i ajută totodată tânărului să-şi găsească un nume. Căci, din clipa aceea, nu se va mai vorbi în tot oraşul decât de «tânărul englez».

Tânărul englez nu apăru însă nici el la jocul de popice şi nici la berărie, în schimb nu întârzie să dea în alt fel de furcă paşnicilor cetăţeni din Grünwiesel.

Se întâmpla acum destul de des ca din locuinţa străinului, atât de tăcută odinioară, să se audă deodată urlete înfiorătoare şi o hărmălaie grozavă, care făcea ca lumea să se adune grămadă în faţa porţii şi să rămână aşa, cu ochii aţintiţi în sus. Îmbrăcat într-un frac roşu şi pantaloni verzi, cu părul vâlvoi şi figura înspăimântătoare, tânărul englez alerga dintr-o odaie într-alta, trecând prin faţa ferestrelor cu o iuţeală de necrezut; bătrânul, înfăşurat într-un halat roşu, alerga după el cu o biciuşca în mână. Nu-l ajungea întotdeauna, dar uneori cei din stradă aveau impresia că l-ar fi nimerit, căci văicăreli jalnice şi plesnituri de bici răsunătoare străbăteau până la ei. Purtarea aceasta neomenoasă faţă de bietul tânăr stârni o reacţie atât de violentă printre doamnele din Grünwiesel, încât îl siliră în cele din urmă pe primar să ia atitudine. El scrise străinului un bilet în care îi făcea observaţii destul de severe cu privire la asprimea purtării lui faţă de nepot, amenințându-l că, dacă pe viitor se vor repeta scene asemănătoare, se va vedea nevoit să-l ia pe tânăr sub protecţia lui.

Cine a fost însă mai uimit decât primarul când, pentru prima oară după zece ani, străinul în persoană îşi făcu apariţia în casa lui ? ! Bătrânul îşi ceru scuze în privinţa purtării sale faţă de nepot şi o explică prin însărcinarea primită din partea părinţilor tânărului, care-i încredinţaseră educaţia lui...

— În general, continuă el, e un băiat deştept şi iscusit, numai limbile le învaţă cam greu.

În ce-l priveşte, dorinţa lui cea mai fierbinte e să-şi vadă nepotul vorbind germana în mod curent, ca să-şi poată permite să-l introducă în societatea bună din Grünwiesel; dar cum se descurcă deocamdată aşa de greu cu limba, n-are încotro, şi, din când în când, e nevoit să-l bată zdravăn. Primarul se consideră pe deplin satisfăcut de această explicaţie şi îl sfătui pe bătrân să dea dovadă de mai multă blândețe, iar seara la berărie povesti tuturor că rareori i se întâmplase să aibă de-a face cu un om atât de instruit şi de simpatic cum e străinul.

— Păcat numai, adăugă el, că nu prea vine în societate ; sper totuşi că, dacă nepotul o să înceapă să vorbească puţin germana, o să se arate şi el mai des la micile mele întruniri.

Această măruntă întâmplare schimbă complet opinia întregului orăşel. Din clipa aceea, toată lumea începu să-l considere pe străin drept un om simpatic, să fie dornică de a face mai îndeaproape cunoştinţă cu el şi să găsească foarte natural ca, din când în când, să audă urlete fioroase răsunând în casa pustie. «Îi dă nepotului lecţii de germană», spuneau cei din Grünwiesel şi nu se mai opreau în faţa porţii. După vreo trei-patru luni, lecţiile de germană se părea că au luat sfârșit, deoarece bătrânul făcu un pas mai departe. În oraş trăia un francez bătrân şi prăpădit, care dădea tineretului lecţii de dans. Străinul trimise după dânsul şi-i spuse că ar dori să-i înveţe nepotul să danseze. Îi dădu a înţelege totodată că tânărul e, în general, foarte supus, numai în ce priveşte dansul e cam încăpățânat; că a învăţat mai înainte cu un alt profesor, dar după o metodă atât de ciudată, încât nu se putea înfăţişa în felul acesta în societate ; că totuşi nepotul său se consideră, tocmai din acest motiv, un dansator desăvârşit, deşi figurile pe care le ştie nu au nici cea mai mică asemănare cu un vals sau un galop (astea sunt dansuri obişnuite din patria mea, stăpâne), ba nici măcar cu o «ecoseză» sau cu o «francaise». Îi oferi, dealtfel, un taler de fiecare lecţie, şi profesorul se declară gata să înceapă orele cu acest elev îndărătnic.

— Nimic mai ciudat pe lume,  declara bătrânul profesor între patru ochi, ca aceste lecţii de dans.

 Nepotul – un tânăr frumos pieptănat, destul de înalt şi zvelt, cu picioare cam scurte, e drept, apăru într-un frac roşu, cu pantaloni verzi, largi, şi mănuşi «glacé». Vorbea puţin, cu accent străin, şi la începutul orei era politicos şi dansa corect; pe urmă, însă, se apuca pe neaşteptate să facă tot felul de giumbuşlucuri, figurile cele mai îndrăzneţe şi sărituri năstruşnice, care-l făceau pe bătrânul profesor să-şi piardă răsuflarea ; dacă încerca să-l mustre, tânărul îşi scotea din picioare pantofii săi de dans, atât de eleganţi, îi arunca în capul francezului şi începea să alerge în patru labe prin cameră. Auzind zgomotul, străinul se năpustea pe

neaşteptate din odaia lui, înfăşurat într-un halat larg, roşu, cu o bonetă de hârtie aurită în cap, şi începea să mângâie într-un mod destul de nedelicat cu biciul spinarea tânărului. Atunci nepotul scotea nişte urlete înspăimântătoare, sărea pe mese şi pe cele mai înalte scrinuri, ba se căţăra chiar şi pe pervazul ferestrei, bolborosind ceva într-o limbă străină, ciudată. Dar bătrânul, înfăşurat în halatul lui cel roşu, nu se lăsa înduioşat cu una cu două ; îl apuca de un picior, îl trăgea înapoi şi îl snopea în bătaie, după care îi strângea puţin cravata cu ajutorul unei catarame. Tânărul redevenea numaidecât cuminte şi manierat şi lecţia de dans urma fără alt incident.

Când însă profesorul declară că elevul său făcuse progrese destul de serioase şi că acum avea nevoie şi de muzică, purtarea nepotului suferi o schimbare neaşteptată. În casa pustie îşi făcu apariţia un muzicant din oraş, care fu invitat să se aşeze pe masa din salon. Profesorul reprezenta pe doamna, partenera de dans ; el îmbrăcă o rochie de mătase şi se împodobi cu un şal indian, pe care i le pregătise bătrânul. Nepotul îl invită la dans şi începură să joace şi să valseze împreună. Dar tânărul se dovedi un dansator neobosit, turbat, pe care nici suspinele, nici strigătele bătrânului său profesor nu-l puteau convinge să-i dea drumul; francezul trebuia să danseze până cădea jos istovit sau până când muzicantului îi înţepenea mâna pe vioară. Profesorul era pur şi simplu distrus după aceste ore, dar deşi declara zilnic că e ferm hotărât să nu mai calce pragul casei pustii, talerul pe care-l primea de fiecare dată cu aceeaşi punctualitate şi vinul bun pe care i-l oferea unchiul îl determinau să vină mai departe.

Localnicii din Grünwiesel priveau însă lucrurile altfel decât francezul Ei erau de părere că tânărul avea o adevărată vocaţie pentru viaţa de societate, iar sexul slab — care se plângea de lipsa cavalerilor — se bucura la gândul că iarna viitoare va avea la dispoziţie un dansator atât de sprinten.

Într-o dimineaţă, servitoarele care se întorceau de la piaţă aduseră la cunoştinţa stăpânelor lor un eveniment extraordinar.

— În faţa casei pustii, afirmau de, a fost văzut un cupeu splendid, la care erau înhămaţi nişte cai frumoşi ; un lacheu în livrea luxoasă aştepta la uşa cupeului. La un moment dat, poarta casei pustii s-a deschis şi doi domni eleganţi şi-au făcut apariţia ; unul dintre ei era, probabil, străinul, iar celălalt, nepotul lui, cel care a învăţat aşa de greu germana şi dansa aşa de nebuneşte. Amândoi s-au urcat în trăsură, lacheul s-a instalat îndărătul ei şi trăsura a pornit, închipuiţi-vă ! da, a pornit drept spre casa primarului.

Îndată ce cucoanele auziră asemenea veşti din gura servitoarelor lor, îşi azvârliră cât colo şorţurile de bucătărie şi bonetele de o curăţenie cam îndoielnică şi se apucară să se gătească.

— Căci, spuneau ele, adresându-se celorlalţi membri ai familiei şi întorcând casa pe dos ca să facă curăţenie în salonul care, în mod obişnuit, servea şi altor scopuri, nu încape nici o îndoială că străinul a început să-şi scoată nepotul în lume. Nătărăul ăla bătrân n-a binevoit în zece ani de zile să pună o singură dată piciorul în casa noastră, dar trebuie să i-o trecem cu vederea de dragul lui nepotu-său, care pare să fie un tânăr fermecător.

Aşa spuneau cucoanele şi-şi dăscăleau fiii şi fiicele să se poarte cuviincios când vor veni străinii, să aibă o ţinută frumoasă şi să se exprime mai elegant ca de obicei. Cucoanele din Grünwiesel ştiau ele ce spun, căci bătrânul şi nepotul său dădură într-adevăr o raită prin casele din oraş pentru a câștiga bunăvoinţa mai multor familii.

Nimeni nu se mai gândea decât la cei doi străini ; toată lumea îşi manifesta regretul de a nu fi avut plăcerea să facă mai devreme cunoştinţă cu ei. Bătrânul se înfăţişa ca un om demn şi foarte aşezat; e drept că avea obiceiul să cam zâmbească ori de câte ori spunea câte ceva, astfel încât nu puteai fi niciodată sigur dacă vorbeşte serios sau glumeşte, dar reflecţiile lui asupra vremii, asupra împrejurimilor şi asupra distracţiilor din timpul verii, sus, la crama de pe deal, erau atât de înţelepte şi de judicioase, încât toţi îl ascultau încântați. Dar nepotul ! El vrăji pe toată lumea, cuceri inimile tuturor. E drept că, în ce priveşte fizicul, nu puteai spune că avea un obraz frumos ; partea inferioară, în special bărbia, era foarte proeminentă, culoarea pielii era prea întunecată, uneori făcea tot felul de strâmbături ciudate, alteori închidea ochii şi rânjea cu dinţii afară, totuşi opinia publică declară în unanimitate că avea nişte trăsături extrem de interesante. Avea o neobişnuită mobilitate şi vioiciune în mişcări. Hainele, ce-i drept, îi atârnau cam curios pe trup, dar totul îi venea admirabil ; se plimba cu multă însufleţire prin cameră, se trântea ici pe câte o canapea, colo într-un fotoliu şi-şi întindea picioarele. Dar toate aceste năravuri, care la un alt tânăr ar fi fost considerate vulgare şi necuviincioase, treceau drept geniale când era vorba de nepot.

— Ce vreţi, e englez, spuneau oamenii, aşa sunt ei; un englez e în stare să se tolănească pe o canapea şi să adoarmă fără să-i pese că zece cucoane n-au unde să şadă şi stau în picioare în jurul lui; unui englez nu trebuie să-i iei aşa ceva în nume de rău.

În schimb, faţă de unchiul său se arăta foarte supus ; căci îndată ce începea să se învârtească prin odaie sau să-şi urce picioarele pe scaun — lucru ce-i făcea o deosebită plăcere — o privire severă a acestuia îl punea numaidecât la respect. Şi cum să i-o fi luat în nume de rău când, oriunde se ducea, unchiu-său spunea stăpânei casei:

— Nepotul meu e încă grosolan şi necioplit, dar eu îmi pun mari speranţe în societatea din Grünwiesel ca să-l formeze şi să-l şlefuiască aşa cum trebuie. Şi când spun asta, mă gândesc în special la dumneavoastră, scumpă doamnă.

Aşa îşi făcu nepotul intrarea în lume şi nimeni în tot oraşul nu mai vorbi în ziua aceea şi în zilele următoare decât despre el. Dar străinul nu se mulţumi cu atât; el părea să-şi fi schimbat cu desăvârșire concepţiile şi felul de viaţă. În fiecare după-masă urca cu nepotu-său sus pe deal, la berăria dintre stânci, unde toţi domnii distinşi din Grünwiesel veneau să bea bere şi să joace popice. Nepotul se dovedi un adevărat maestru în acest joc, căci de fiecare dată răsturna cel puţin cinci-șase popice ; numai că, din când în când, ai fi zis că a intrat în el un duh necurat. Aşa, de exemplu cine ştie ce putea să-i trăsnească prin minte şi, ca o săgeată se repezea cu bila în popice, stârnind o zarvă nebună, iar atunci când dobora regina sau regele, se azvârlea deodată, fără să-i pese de frumoasa lui frizură, cu capul în jos şi cu picioarele în sus ; sau, când trecea vreo trăsură, se năpustea cât ai zice peşte pe acoperişul ei şi începea să se schimonosească în tot felul; făcea aşa o bucată de drum şi apoi se întorcea într-un picior în mijlocul celorlalţi.

În asemenea ocazii, unchiul său cerea scuze primarului şi restului societăţii pentru proasta creştere a nepotului; ei râdeau însă, puneau toate pe socoteala tinereţii sale, îl asigurau pe bătrân că la vârsta asta fuseseră şi ei tot aşa de zburdalnici şi continuau să manifeste faţă de tânărul zvăpăiat — cum îl numeau ei — o nemărginită afecțiune.

Se întâmpla însă uneori să-i necăjească serios, totuşi nimeni nu îndrăznea să spună un cuvânt, căci tânărul englez trecea drept un model de cultură şi de inteligenţă. Străinul obişnuia să frecventeze seara, în tovărăşia nepotului său, birtul «La cerbul de aur» din orăşel. Deşi nepotul era încă foarte tânăr, se purta ca un om în vârstă, adică se instala în faţa paharului, îşi punea o pereche de ochelari imenşi şi scotea din buzunar o pipă straşnică, pe care o aprindea, pufăind mai mult fum decât toţi ceilalţi. Când se discutau veştile din gazetă; când se vorbea despre război şi despre pace, şi doctorul îşi exprima o părere, iar primarul alta, uimindu-i pe ceilalţi cu înaltele lor cunoştinţe politice, se întâmpla că, din senin, nepotul se declara complet de altă părere atunci lovea în masă cu mâna veşnic înmănuşată şi dădea limpede a înţelege primarului şi doctorului că habar n-au de această chestiune, că el are cu totul alte informaţii, vederi mult mai adânci ; apoi îşi exprima într-o germană curioasă, stricată, propriile sale opinii care, spre marele necaz al primarului, erau primite toate cu admiraţie de cei din jur ; căci, bineînţeles, în calitatea lui de englez, trebuia să cunoască situaţia mai bine decât ei.

Dacă, plini de o mânie pe care se căzneau cu grijă s-o ascundă, primarul şi doctorul se instalau după aceea în faţa unei table de şah, nepotul se apropia de ei, privea cu ochelarii lui imenşi peste umerii primarului, îşi manifesta dezaprobarea faţă de cutare sau de cutare mişcare şi îi explica doctorului în ce chip ar fi trebuit să procedeze, în timp ce cei doi domni fierbeau de furie în sinea lor. Dacă primarul îl invita apoi, supărat, la o partidă, doritor să-l facă mat — căci se considera cu toată convingerea drept un al doilea Filidor — străinul cel bătrân se grăbea să-i strângă nepotului cravata mai tare în jurul gâtului, după care el devenea amabil, manierat şi îl făcea mat pe primar.

În Grünwiesel se jucau cărţi aproape în fiecare seară — partida la o jumătate de creiţar — dar nepotul găsea că asta e o sumă derizorie, arunca cu talerii şi cu galbenii, afirma că nimeni nu ştie să joace ca el şi nu-i împăca în cele din urmă pe domnii jigniţi decât pierzând sume fantastice. Dealtfel, ei nu-şi făceau nici un fel de scrupule să câștige bani mulţi de la el, căci «E englez, asta înseamnă că e dintr-o familie bogată», spuneau ei şi vârau galbenii în buzunar.

În felul acesta, nepotul străinului ajunse în scurt timp să se bucure de o mare autoritate în oraş şi în întreaga provincie. Nimeni nu-şi amintea să fi văzut vreodată un tânăr de acest gen în Grünwiesel; era cea mai stranie apariţie cu putinţă. Nimeni n-ar fi putut spune că nepotul luase vreodată şi alte lecţii în afară de cele de dans. În materie de latină şi greacă era, cum s-ar spune, tămâie. Odată, cu prilejul unui joc de societate în casa primarului, când îi veni rândul să scrie şi el ceva, se descoperi că nu ştia nici măcar să se iscălească. Cât despre geografie, i se întâmpla să spună cele mai uluitoare bazaconii (îi era totuna dacă muta un oraş german în Franţa sau unul danez în Polonia); nu citise, nu învăţase nimic şi pastorul clătina din cap cu gravitate când se gândea la ignoranţa grosolană a tânărului. Totuşi lumea era încântată de tot ce făcea, de tot ce spunea, căci ţinea cu neruşinare să aibă totdeauna dreptate şi-şi termina frazele spunând :

— Eu ştiu mai bine decât voi !

Sosi iarna şi faima nepotului crescu. În absenţa lui, orice întrunire devenea plicticoasă. Când un om serios spunea ceva, cei din jur începeau să caşte ; dar era de ajuns ca nepotul să rostească în germana lui stricată cea mai mare tâmpenie, ca toată lumea să fie numai urechi. Se descoperi acum că acest excelent tânăr era şi poet, astfel încât rareori trecea o seară fără ca el să nu scoată vreo hârtie din buzunar şi să citească nişte sonete. Unii susţineau, e drept, că versurile sale sunt proaste, iar alţii că pe unele din ele le-ar mai fi citit undeva. Dar nepotul nu-şi pierdea cumpătul şi continua să citească, subliniind frumuseţea versurilor sale şi culegând de fiecare dată ropote de aplauze.

Adevăratul său triumf îl constituiau însă balurile din Grünwiesel. Nimeni nu dansa atât de neobosit şi cu atâta repeziciune, nimeni nu făcea salturi atât de îndrăzneţe şi de elegante ca el. La aceasta se adăuga şi faptul că unchiul său îl îmbrăca totdeauna admirabil şi după ultima modă şi, cu toate că hainele nu-i veneau chiar ca turnate pe trup, lumea găsea că totul îi sade foarte bine. Domnii, ce-i drept, erau oarecum jigniţi de obiceiurile noi pe care le inaugurase el la dans. Tradiţia era ca primarul în persoană să deschidă balul şi tinerii cei mai distinşi aveau dreptul să-şi rezerve celelalte dansuri; de când însă apăruse străinul, totul se schimbase. Fără multă discuţie, lua de mână pe doamna cea mai apropiată, se instala cu ea la un loc de frunte, făcea ce poftea şi era domn, stăpân şi rege al balului. Cum însă cucoanele găseau aceste maniere excelente şi agreabile, domnii nu puteau obiecta nimic.

Balurile acestea păreau să-i producă unchiului său cea mai mare satisfacţie ; ţinea tot timpul ochii aţintiţi asupra tânărului, zâmbea mereu în sine şi, când toată lumea se îmbulzea în jurul lui ca să-l felicite pentru bunacuviință şi frumoasele maniere ale nepotului său, nu-şi mai încăpea în piele de bucurie, izbucnea în hohote vesele de râs şi părea cam într-o ureche ; oamenii puneau aceste izbucniri ciudate pe seama afecţiunii lui faţă de nepot şi le găseau fireşti. Când şi când, însă, autoritatea lui părintească trebuia să intre în acţiune ; căci, din senin, în mijlocul unui dans graţios, se întâmpla ca nepotul să facă o săritură îndrăzneaţă până pe estrada rezervată orchestrei, să smulgă contrabasul din mâna muzicantului şi să înceapă să scârțâie cu el într-un chip înfiorător; sau se răsturna dintr-o dată cu capul în jos şi dansa în mâini, cu picioarele întinse în aer. Atunci unchiul îl lua deoparte, îl mustra cu severitate şi-i strângea şi mai tare cravata în jurul gâtului, până redevenea cuviincios.

Aşa se purta nepotul în societate şi la baluri. Dar după cum se întâmplă cu toate obiceiurile, cele rele se răspândesc mai repede decât cele bune şi orice modă nouă şi curioasă, oricât ar fi ea de ridicolă, are o mare putere de contagiune printre cei tineri care n-au avut încă ocazie să mediteze asupra lor şi nici asupra lumii. Aşa s-a întâmplat în Grünwiesel cu nepotul şi cu obiceiurile lui ciudate. Şi anume, când tinerii din oraş observară că stângăcia, râsul lui grosolan, palavrele şi răspunsurile obraznice pe care le dădea celor mai în vârstă stârneau aprobare şi nu dojană,  ba chiar erau considerate foarte spirituale, fiecare dintre ei îşi făcu următoarea socoteală : «Pot să fiu și eu un astfel de pierde-vară spiritual, fără nici o bătaie de cap». Până atunci fuseseră nişte băieţi harnici şi iscusiţi ; acum însă începeau să-şi pună întrebarea : «La ce bun să înveţi dacă poţi ajunge mult mai departe fără să ai habar de nimic ?» Drept urmare aruncau cât colo cărţile şi se apucau să hoinărească toată ziulica prin pieţe şi pe uliţe. Până atunci fuseseră amabili şi politicoşi faţă de toată lumea, nu vorbeau neîntrebaţi şi răspundeau de fiecare dată pe un ton cuviincios şi modest; acum se amestecau printre oamenii maturi, intrau în vorbă, îşi expuneau părerile, îşi permiteau să-i râdă în nas primarului când spunea câte ceva şi afirmau că ei cunosc chestiunea mult mai bine.

Până atunci, tineretul din Grünwiesel dispreţuia grosolănia şi vulgaritatea. Acum însă cântau cu toţii tot felul de cântece neruşinate, pufăiau din nişte pipe imense şi frecventau cârciumile cele mai dezgustătoare ; ba îşi mai cumpărau — deşi aveau ochi foarte buni — ochelari cu sticle uriaşe, pe care-i puneau pe nas, convinşi fiind că de acum înainte erau ceea ce se cheamă nişte oameni făcuţi; căci asta le dădea o mare asemănare cu vestitul nepot. La ei acasă, sau când se duceau undeva în vizita, se tolăneau cu cizmele pe canapea, se legănau cu scaunul când erau într-o societate aleasă sau îşi sprijineau obrajii în pumni, cu amândouă coatele pe masă, lucru care le părea fermecător. În zadar le spuneau mamele şi prietenii ca purtarea lor e prostească şi necuviincioasă ; ei citau numaidecât exemplul strălucit al nepotului. În zadar încercau să le explice că acestuia i se putea trece cu vederea o anumită grosolănie, justificată prin originea sa engleză; tinerii din Grünwiesel susţineau că au acelaşi drept ca orice bun englez să fie prostcrescuţi într-un chip spiritual. Pe scurt, ţi se rupea inima văzând cum, datorită exemplului prost al nepotului, moravurile şi frumoasele obiceiuri ale întregului oraş se duceau de râpă.

Dar tinerii noştri nu avură răgaz să se bucure prea mult de această viaţă nouă de derbedei, căci întâmplarea următoare schimbă dintr-o dată toată situaţia.

Seria petrecerilor de iarnă urma să se încheie cu un mare concert executat atât de orchestra oraşului, cât şi de câțiva talentaţi prieteni ai muzicii din Grünwiesel. Primarul cânta la violoncel, doctorul era un maestru al fagotului, farmacistul — deși fără o tehnică deosebită – sufla din flaut, nişte domnişoare din oraş învăţaseră câteva arii şi totul era admirabil pregătit. La un moment dat, străinul cel bătrân îşi exprimă părerea că, deşi concertul se anunţa remarcabil, lipsa unui duet se făcea evident simţită, căci la orice concert era indispensabil să se execute şi o bucată muzicală de acest gen. Observaţia produse oarecare nedumerire : fiica primarului avea într-adevăr o voce de privighetoare, dar unde să găseşti un bărbat care să cânte cu ea ? În cele din urmă hotărâră să recurgă la bătrânul organist, care fusese pe vremuri un bas admirabil, când străinul declară că nu era nevoie, fiindcă nepotul lui cânta foarte bine. Descoperirea acestei noi calităţi a tânărului îi uimi pe toţi; i se ceru să facă o mică probă şi, abstracţie făcând de câteva apucături ciudate, justificate prin originea lui englezească, nepotul cântă ca un înger. Trecură în grabă la exersarea duetului şi, în cele din urmă, veni şi seara în care urechile locuitorilor din Grünwiesel aveau să fie desfătate de muzica executată la concert.

Din nenorocire, străinul cel bătrân se îmbolnăvi şi nu putu să asiste la triumful nepotului său ; el avu însă grijă să-i dea primarului — care-l vizită cu puţin înainte de începerea con-certului — câteva indicaţii cu privire la tânărul englez.

— E un băiat tare de treabă, spuse el, numai că uneori îi vin nişte toane sucite şi poate să facă cine ştie ce prostii; îmi pare tare rău că nu pot veni şi eu la concert, fiindcă mie îmi ştie de frică şi ştie el de ce ! Mă grăbesc să spun, spre cinstea lui, că nu o face din rea-voinţă, ci poate mai curând dintr-un impuls fizic, explicabil prin întreaga lui constituţie. Şi atunci, vă rog, domnule primar, dacă îl apucă cumva cine ştie ce nebunie, dacă se repede la vreun pupitru de note sau ţine cu tot dinadinsul să scârțâie la contrabas sau face alte pozne de felul ăsta, fiţi bun şi daţi-i puţin drumul la cravată ; în caz că nu se potoleşte nici aşa, puteţi să i-o scoateţi de tot; să vedeţi ce cuminte şi politicos devine numaidecât.

Primarul mulţumi bolnavului pentru încrederea ce-i arăta şi-i făgădui să facă aşa cum îl sfătuise, dacă va fi nevoie.

Sala de concert era ticsită ; tot oraşul, ba chiar şi cei din împrejurimi, erau de faţă. Vânători, pastori, funcţionari, fermieri şi alţii, locuind până la distanţe de trei ore de drum, se grăbiseră să participe, însoţiţi de numeroasele lor familii, doritori să se împărtăşească, alături de cei din Grünwiesel, din această desfătare. Orchestra oraşului se prezentă excelent ; după aceea urmă bucata executată la violoncel de primar, acompaniat la flaut de farmacist ; organistul cântă apoi o arie de bas, primită cu aplauze unanime, iar doctorul îşi arătă măiestria la fagot, stârnind şi el entuziasmul tuturor.

Prima parte a concertului se încheie şi fiecare aştepta cu încordare partea a doua, în care tânărul străin trebuia să cânte duetul împreună cu fiica primarului. Nepotul, care purta un costum impecabil, atrăsese încă de la început atenţia întregii asistenţe asupra lui. Se instala, fără multă vorbă, în confortabilul fotoliu destinat unei-contese din vecinătate, îşi întinse fără jenă picioarele, duse la ochi un binoclu imens de care se folosea în afară de ochelarii lui uriaşi, ca să măsoare toată lumea din cap până în picioare, şi începu să se joace cu un zăvod mare, pe care îl adusese în sală, deşi acest lucru era strict interzis. Contesa, pentru care fusese pregătit fotoliul, sosi şi ea, dar nepotul nu arătă nici cea mai mică intenţie de a-i ceda locul; dimpotrivă, se instala şi mai comod şi nimeni nu îndrăzni să-i facă vreo observaţie. Distinsa doamnă fu nevoită să se aşeze, foarte supărată, pe un scaun de paie dintre cele mai ordinare, alături de celelalte cucoane din oraş.

În timp ce primarul şi apoi organistul îşi arătau măiestria, şi după aceea, în timp ce doctorul improviza la fagot, ascultat de public cu răsuflarea tăiată, nepotul poruncea câinelui să-i aducă batista sau flecărea cu glas tare cu vecinii săi, în aşa fel încât cei ce nu-l cunoşteau erau uluiţi de purtarea lui curioasă.

Nu-i de mirare deci că toată asistenţa ardea de nerăbdare să vadă cum avea să decurgă duetul său. Partea a doua începu cu o bucată scurtă, executată de orchestră ; apoi primarul se apropie împreună cu fiica sa de tânăr, îi întinse nişte note şi-i spuse :

— Musiu ! Aţi vrea să cântați acuma duetul ?

Nepotul izbucni în râs, rânji cu dinţii afară, sări în sus şi se îndreptă, urmat de ceilalţi doi, spre estradă ; toată lumea aştepta cu răsuflarea tăiată. Organistul bătu tactul şi-i făcu semn nepotului să înceapă. Acesta se uită la note prin ochelarii săi uriaşi şi scoase câteva sunete oribile, jalnice. Organistul îi strigă :

— Două tonuri mai jos, scumpul meu, ia-l pe do, te rog, ia-l pe do !

Dar în loc să-l ia pe do, nepotul îşi scoase o gheată şi i-o aruncă organistului în cap cu atâta putere, încât pudra din peruca bietului om începu să se spulbere în jur. Atunci primarul îşi spuse : «Aha ! Iar l-au apucat pandaliile !» Apoi sări în sus, îl luă de gât şi-i desfăcu puţin cravata. Dar asta strică şi mai mult lucrurile. Tânărul încetă să mai vorbească germana, începu să bolborosească nişte cuvinte ciudate, pe care nimeni nu le înţelegea, şi să facă salturi mari. Desperat de acest incident neplăcut, primarul se gândi cu groază că tânărului i se întâmplase cu siguranţă ceva cu totul deosebit, şi se hotărî să-i desfacă de tot cravata. Dar abia îşi realizase intenţia, că rămase încremenit de spaimă : pielea de pe gâtul nepotului nu era de om şi nu avea nici culoarea obişnuită, ci era o blană de un cafeniu închis ; în aceeaşi clipă, el începu să facă salturi din ce în ce mai mari şi mai ciudate, îşi înfipse mâinile înmănuşate în păr şi, după ce-şi scoase mănuşile, se porni să-l smulgă şi... Dumnezeule ! părul acesta frumos era o perucă, pe care i-o azvârli primarului în faţă, şi capul lui rămase gol, acoperit de aceeaşi blană cafenie.

Tânărul se năpusti peste mese şi peste bănci, trânti la pământ pupitrele pentru note, sfărâmă viorile şi clarinetele şi părea complet înnebunit.

— Prindeţi-l, prindeţi-l, striga primarul scos din fire, şi-a ieşit din minţi, prindeţi-l!

Dar asta nu era lucru uşor, căci smintitul, care îşi scosese mănuşile, acum sărea cu ghearele la oameni, zgâriindu-le feţele în mod jalnic. În cele din urmă, un vânător îndrăzneţ izbuti să pună mâna pe el şi să-i imobilizeze lungile braţe, în aşa fel încât nu mai putea decât să dea din picioare, să râdă şi să răcnească cu o voce răguşită. Lumea se strânsese în jur, cu ochii aţintiţi asupra ciudatului tânăr care acum nu mai semăna deloc a om. Dar un domn învăţat din împrejurimii proprietar al unui mic muzeu de istorie naturală şi al unui mare număr de animale împăiate, se apropie, îl privi cu atenţie şi strigă plin de uimire:

— Dumnezeule mare, dar bine, doamnelor şi domnilor, cum aduceţi dumneavoastră un astfel de animal în societate? Asta e o maimuţă, Homo-Troglodytes Linnaei. Sunt dispus să dau imediat şase taleri pe el, dacă mi-l cedaţi, şi să-l împăiez pentru muzeul meu!

Cine poate descrie uimirea cetăţenilor din Grünwiesel, când auziră aceste cuvinte ?

— Cum ? O maimuţă, un urangutan în mijlocul nostru ?

Tânărul străin nu e decât o maimuţă ordinară ? strigau ei, privindu-se unul pe altul, complet năuciţi de uimire.

Nimănui nu-i venea să-şi creadă urechilor, bărbaţii începură să examineze animalul îndeaproape, dar situaţia rămânea neschimbată ; era o maimuţă şi nimic mai mult.

— Dar cum e posibil aşa ceva ? strigă primăreasa. A citit de atâtea ori versuri la mine în casă, a mâncat ca toţi oamenii la mine la masă !

— Cum ! ? se înfurie soţia doctorului. Cum aşa ! ? A fost de atâtea ori invitat la mine la cafea, a discutat chestiuni savante cu soţul meu, a fumat!

— E imposibil! strigau bărbaţii. A jucat popice cu noi, sus, la berăria dintre stânci, şi a discutat politică întocmai ca oricare dintre noi!

— Şi cum se poate ? se văicăreau cu toţii. A dansat la toate balurile ! O maimuţă ? Cum se poate să fie o maimuţă ? E o minune, e o vrajă !

— Desigur, e o vrajă, e ceva drăcesc, mai spuse şi primarul, scoțând la iveală cravata nepotului sau mai bine-zis a maimuţei. Priviţi, în cravată se găseşte taina care-l făcea simpatic în ochii noştri. E o fâșie elastică de pergament cu tot felul de semne curioase pe ea. Mi se pare chiar că e scrisă în limba latină ; nu poate nimeni s-o descifreze ?

 

Pastorul, care era un om învăţat şi care pierduse multe partide de şah jucând cu nepotul, se apropie, examina pergamentul şi spuse :

— Da’ de unde ! Numai literele sunt latine şi iată ce înseamnă :

«Maimuţa asta e poznaşă,

De muşcă-n măr e buclucaşă».

Da, da, continuă el, e o înşelătorie infernală, un fel de vrajă, care se cuvine pedepsită în mod exemplar.

Primarul era de aceeaşi părere ; prin urmare se îndreptă numaidecât spre casa străinului, care era desigur, un vrăjitor, în timp ce şase soldaţi purtau maimuţa ; era hotărât să-i ia pe loc un interogatoriu.

Ajunseră în faţa casei pustii, înconjuraţi de o mulţime imensă, căci toată lumea voia să vadă ce o să se întâmple mai departe. Bătură în uşa casei, sunară, dar în zadar, nimeni nu se arătă. Primarul, care nu-şi mai putea stăpâni mânia, porunci să se spargă uşa şi pătrunse în camerele străinului. Aici însă nu mai găsi decât câteva vechituri. Străinul dispăruse. Pe masa lui de lucru se afla o scrisoare mare, sigilată, adresată primarului, care se grăbi s-o deschidă. Iată ce conţinea ea :       

 

«Scumpi concetăţeni din Grünwiesel,

 

Când veţi citi aceste rânduri, nu voi mai fi printre voi şi veţi fi aflat de mult cine e şi de unde vine iubitul meu nepot. Aş dori ca gluma pe care mi-am permis-o să vă servească de învăţătură ; pe viitor, lăsaţi în pace un străin care vrea să trăiască după bunul lui plac. În ce mă priveşte, eu mă simţeam mult prea bine singur, ca să mă asociez veşnicelor voastre palavre, obiceiurilor voastre stupide, caraghioslâcurilor voastre. De aceea am crescut un tânăr urangutan, pe care l-am oferit în locul meu afecţiunii voastre. Rămâneți cu bine şi însuşiţi-vă, dacă puteţi, această învăţătură».

 

Cei din Grünwiesel se făcuseră de râs în faţa întregii ţări. Singura lor mângâiere era că fuseseră puşi în faţa unor situaţii supranaturale. Dar cel mai mult se ruşinau tinerii din oraş, care imitaseră obiceiurile urâte şi năravurile maimuţei. Din clipa aceea nu-şi mai sprijiniră niciodată coatele pe masă, nu se mai legănară cu scaunele, încetară să vorbească neîntrebaţi, lepădară ochelarii şi redeveniră amabili şi cuviincioşi ; iar dacă după aceea reapăreau la câte unul obiceiuri urâte sau caraghioase, cei din Grünwiesel se grăbeau să spună :

— E o maimuţă !

Dar maimuţa adevărată, maimuţa care jucase vreme atât de îndelungată rolul unui tânăr cuconaş, a fost predată proprietarului muzeului de istorie naturală. Acesta o lasă să umble prin curte, o hrăneşte şi o arată străinilor ca pe o curiozitate : la el a rămas până în ziua de azi.

 

Când robul sfârși, în sală izbucniră râsete şi tinerii râseră şi ei.

— Între aceşti oameni trebuie să fie unii foarte ciudaţi, zise unul din ei. Într-adevăr, mă simt mai bine la şeicul-muftiu din Alexandria decât cu preotul, primarul şi nevestele neghioabe din Grünwiesel !

— Ai vorbit drept, de bună seamă, încuviinţă tânărul negustor. N-aş vrea să stau pentru nimic în lume în străinătate. Pentru un turc sau un persan trebuie să fie îngrozitor să trăiască acolo.

— Asta o s-o auziţi îndată, făgădui bătrânul. După câte mi-a spus supraveghetorul robilor, tânărul acela frumos ne va povesti o grămadă de lucruri din Franţa, căci a fost acolo multă vreme, deşi e musulman din naştere.

— Care, acela din ultimul rând ? Într-adevăr, e păcat că şeicul îi dă drumul ! E cel mai frumos rob din toată ţara. Priviţi ce chip îndrăzneţ, ce ochi şi ce trup frumos are ! Ar putea să-l folosească la munci uşoare, să gonească muştele sau să poarte narghileaua. E o plăcere să ai o asemenea îndeletnicire şi, fără îndoiala, un astfel de rob e podoaba unei case. Îl are numai de trei zile şi vrea să-i dea drumul ? E o prostie, mare păcat!

 — Nu-l judecaţi pe acela care e mai înţelept decât tot Eghipetul ! vorbi moşul cu tâlc. Nu v-am spus mai înainte ? Îi dă drumul fiindcă nădăjduieşte să câștige prin aceasta binecuvântarea lui Alah. Ziceţi că e frumos şi voinic ; într-adevăr aşa e. Fiul şeicului, fie ca Profetul să-l aducă înapoi în casa părintească, fiul şeicului era şi el un băiat frumos şi trebuie să fie acum mare şi voinic. Vreţi să-şi precupeţească aurul şi să dea drumul unui rob schilod, nădăjduind că-şi va recăpăta astfel fiul ? Cine vrea să facă ceva în viaţă s-o facă bine, sau deloc !

— Priviţi ! Ochii şeicului sunt aţintiţi asupra acestui rob. Am băgat de seamă lucrul acesta, urmărindu-l toată seara. În timpul povestirii, privirea lui se îndrepta mereu spre tânăr şi se oprea pe chipul lui mândru. Desigur că-i pare rău să-i dea totuşi drumul,

— Nu gândi astfel despre el ! Crezi că-i pasă de o mie de galbeni, când adună în fiecare zi de trei ori pe atât ? zise bătrânul. Dar dacă privirea lui se opreşte cu durere asupra tânărului, de bună seamă că se gândește la fiul său, care tânjește între străini, şi se întreabă dacă nu s-o afla şi acolo vreun om milostiv care să-l răscumpere şi să-l trimită îndărăt la taică-său.

— Se poate să ai dreptate, răspunse tânărul negustor, şi mi-e ruşine că nutresc întotdeauna gânduri rele şi josnice despre oameni, în loc, cum e mai bine, să am, ca dumneata, gânduri frumoase. Şi totuşi oamenii sunt îndeobşte răi; nu eşti de aceeaşi părere şi dumneata, moşule ?

— Tocmai pentru că nu sunt de părerea asta, prefer să nutresc gânduri bune despre oameni, răspunse bătrânul. A fost o vreme când am simţit şi eu ca voi. Trăiam de pe o zi pe alta, auzeam tot felul de lucruri rele despre oameni, am suferit eu însumi multe neajunsuri de pe urma lor şi aşa am început să gândesc că toţi oamenii sunt răi. Dar deodată mi-a venit în minte că Alah, care e pe cât de înţelept pe atât de drept, n-ar putea îngădui ca asemenea făpturi ticăloase să vieţuiască pe acest frumos pământ. Am cugetat la tot ce-am văzut, la tot ce-am pătimit, şi iată că, până atunci, trecusem la răboj numai faptele rele, dar pe cele bune le uitasem. Nu băgasem de seamă când vreunul săvârșea o faptă milostivă, mi se părea firesc că familii întregi duc o viaţă plină de virtute şi sunt totdeauna de partea dreptăţii; dar cum auzeam de răutăţi, de cruzimi, mi le întipăream numaidecât în minte. Acum m-am schimbat; am început să privesc în jur cu alţi ochi; eram bucuros când vedeam că bunătatea nu înfloreşte chiar atât de rar cum crezusem la început; nu mă mai opream cu atâta atenţie la faptele mele sau, în tot cazul, nu le mai găseam atât de grozave. În felul acesta am învăţat să iubesc oamenii, am învăţat să gândesc despre ei numai lucruri bune, şi de atunci, mulţi ani de-a rândul, m-am înşelat mai rar când vorbeam pe cineva de bine sau când spuneam despre cineva că e zgârcit, sau josnic, sau nelegiuit.

La aceste cuvinte bătrânul fu întrerupt de supraveghetorul robilor, care se apropie de el şi-i spuse :

— Stăpânul meu, şeicul din Alexandria, Ali Banu, a văzut cu plăcere că te afli în casa lui şi te pofteşte să te apropii şi să te aşezi lângă el.

Nu mică a fost mirarea tinerilor, văzând câtă cinste i se făcea bătrânului, pe care-l socotiseră un cerşetor; iar când acesta se îndepărtă ca să se aşeze lângă şeic, îl opriră pe supraveghetorul robilor, iar grămăticul îl întrebă :

— Te rog din suflet, pe barba Profetului, să ne spui : cine este acest bătrân cu care am vorbit şi căruia şeicul îi dă atâta cinstire ?

— Cum ? strigă supraveghetorul robilor şi, de mirare, îşi împreună mâinile. Nu-l cunoaşteţi pe acest om ?

— Nu, nu ştim cine este.

— Dar v-am zărit stând de vorbă cu el de câteva ori pe uliţă, şi stăpânul meu, şeicul, văzându-vă împreună, a spus nu de mult: «Aceşti tineri par a fi de treabă, dacă omul acesta îi socoteşte vrednici să-i asculte vorbele».

— Dar spune odată : cine e ? strigă tânărul negustor plin de nerăbdare.

— Fugiţi de-aici ! Vreţi să vă bateţi joc de mine, răspunse supraveghetorul robilor. În sala asta nu intră nimeni fără să fi fost poftit anume. Bătrânul i-a trimis azi vorbă şeicului că, dacă îngăduie, va aduce cu sine câțiva tineri, şi Ali Banu i-a răspuns că uşile casei sale îi sunt deschise.

— Nu ne mai chinui atât. Pe viaţa mea, nu ştiu cine-i acest om ; l-am cunoscut din întâmplare şi am intrat în vorbă cu el.

— Ei bine, atunci puteţi să vă socotiţi fericiţi, căci aţi vorbit cu un om învăţat şi vestit şi toţi cei de faţă vă cinstesc şi vă preţuiesc pentru aceasta. Nu e nimeni altul decât Mustafa, preaînţeleptul derviş.

— Mustafa ! Preaînţeleptul Mustafa care l-a crescut pe fiul şeicului, care a scris atâtea cărţi pline de înţelepciune, care a călătorit prin toate ţările lumii ? Cu Mustafa am vorbit şi ne-am purtat cu el ca şi cum ar fi fost de seama noastră, fără nici un fel de cinstire !

Tinerii mai vorbiră o vreme despre basme şi despre bătrân, dervişul Mustafa. Se simţeau foarte mândri că un bătrân atât de vestit îi găsise vrednici să le acorde atenţia lui, iar deseori vorbise, ba chiar se ciorovăise cu ei.

 

Deodată supraveghetorul robilor veni la ei şi le spuse că şeicul doreşte să le vorbească. Tinerilor le bătea inima. Nu vorbiseră niciodată cu un om atât de însemnat, nici între patru ochi, necum de faţă cu atâta lume. Dar se stăpâniră, ca să nu se facă de râs, şi îl urmară pe supraveghetor la şeic.

Ali Banu şedea pe o pernă frumoasă şi bea sorbet. Bătrânul şedea la dreapta lui; veșmântul său ponosit atingea pernele minunate, papucii lui sărăcăcioși călcau pe covorul persan scump, capul său frumos, ochii săi plini de demnitate şi de înţelepciune arătau că era vrednic să şadă lângă un om ca şeicul. Şeicul era foarte îngândurat şi bătrânul parcă-l mângâia şi-l îmbărbăta. Tinerii îşi ziceau că pesemne bătrânul îl sfătuise cu şiretenie pe şeic să-i cheme şi să stea de vorbă cu ei, ca să mai abată gândurile cernitului părinte.

— Fiţi bineveniţi, tinerilor, rosti şeicul către ei, fiţi bineveniţi în casa lui Ali Banu. Bătrânul meu prieten a câştigat mulţumirea mea aducându-vă aici; totuşi sunt cam supărat pe el că nu v-a adus în faţa mea mai curând. Care dintre voi este tânărul grămătic ?

— Eu, stăpâne, la porunca ta ! răspunse tânărul grămătic făcând o plecăciune adâncă,  cu braţele încrucişate pe piept.

— Deci îţi place să asculţi poveşti şi citeşti cu drag cărţi cu stihuri frumoase şi cu zicători ?

Tânărul se tulbură şi răspunse :

— O, stăpâne, fără îndoială, în ceea ce mă priveşte, nu cunosc o îndeletnicire mai plăcută decât să-mi petrec ziua în acest fel. Îmbogăţeşte mintea şi alungă plictiseala. Dar fiecare cu gustul său ; de aceea, sigur că nu dojenesc pe nimeni care nu...

— Bine, bine, îl întrerupse şeicul zâmbind, şi făcu semn celui de-al doilea. Tu cine eşti ? îl întrebă el.

— Stăpâne, eu sunt ajutor la un vraci şi am tămăduit şi singur câțiva bolnavi.

— Adevărat, răspunse şeicul, eşti un om căruia îi place să trăiască bine ; vrei să te ospătezi din când în când cu prietenii tăi şi să petreci, nu ? Am ghicit ?

Tânărul se ruşina ; îşi dădu seama că fusese pârât, că bătrânul vorbise şi despre el. Dar îşi luă inima în dinţi şi răspunse :

— O, da, stăpâne ! Socotesc că una din plăcerile vieţii este să petreci din când în când înconjurat de prieteni adevăraţi. Punga mea nu-mi îngăduie să-mi ospătez prietenii cu altceva decât cu pepeni verzi sau cu alte bucate ieftine, dar şi aşa suntem veseli. Şi e lesne de închipuit că am fi şi mai veseli dacă aş avea mai mulţi bani.

Şeicului îi plăcu acest răspuns inimos şi el nu-şi putu stăpâni zâmbetul.

— Care este tânărul neguţător ? întrebă el mai departe.

Tânărul neguţător se plecă în faţa şeicului cu bună-cuviinţă, căci era un om cu creştere aleasă ; iar şeicul zise :

— Dar tu ? Îţi plac cântările şi danţul ? Îi asculţi cu plăcere pe cântăreții destoinici şi priveşti cu bucurie când dănţuitorii îşi arată iscusinţa ?

Tânărul neguţător răspunse :

— Văd bine, stăpâne, că acest bătrân a dat în vileag toate neroziile noastre spre a te înveseli. Dacă a izbutit să te înveselească, sunt bucuros că ţi-am fost de folos. Cât despre cântări şi danţuri, ţin să mărturisesc că nu-i altceva care să-mi bucure mai mult inima. Dar să nu crezi, o, stăpâne, că ţi-am luat-o în nume de rău dacă înălţimea ta nu...

— Destul, nu vorbi mai departe ! strigă şeicul, zâmbind şi apărându-se cu mâna. Fiecare după felul lui, vrei să zici, nu ? Dar acolo mai e cineva ; o fi cumva acela care ar dori atât de mult să călătorească ? Tu cine eşti, tinere ?

— Sunt pictor, stăpâne, răspunse tânărul. Pictez privelişti pe pereţi şi pe pânze. Dorinţa mea e într-adevăr să călătoresc prin ţări străine, căci acolo se văd fel şi fel de ţinuturi care pot fi zugrăvite, şi ceea ce zugrăveşti după cele văzute e de obicei mai izbutit decât ceea ce lucrezi din închipuire.

Şeicul se uită la chipeşii tineri şi privirea lui se mohorî.

— Am avut şi eu odată un fiu iubit, spuse el, şi acum ar trebui să fie şi el de vârsta voastră. I-aţi fi putut fi tovarăşi şi însoţitori şi fiecare din dorinţele voastre s-ar fi îndeplinit de la sine. Cu unul ar fi citit, cu altul ar fi ascultat cântări, cu altul şi-ar fi adunat prietenii adevăraţi şi ar fi petrecut cu voie bună, iar cu pictorul l-aş fi lăsat să călătorească prin ţări frumoase şi aş fi fost sigur că s-ar fi întors întotdeauna la mine. Dar Alah n-a vrut aşa, şi eu mă supun voinţei sale fără să crâcnesc. Totuşi îmi stă în putere să vă îndeplinesc dorinţele şi să plecaţi cu inima bucuroasă din casa lui Ali Banu. Tu, învăţatul meu prieten, urmă el, întorcându-se spre grămătic, vei locui de acum încolo în casa mea şi te vei îngriji de cărţile mele. Mai poţi cumpăra ce vrei şi ce crezi că e vrednic de citit, şi singura ta treabă va fi să-mi povesteşti şi mie tind ai citit ceva foarte frumos. Tu, fiindcă îţi place o masă bună cu prieteni, vei fi supraveghetorul ospăţurilor mele. E adevărat că trăiesc singuratic şi fără bucurii, dar este de datoria mea, în slujba pe care o am, să chem din când în când în casa mea oaspeţi numeroşi. Vei avea grijă de toate în locul meu şi vei putea chema pe oricare dintre prietenii tăi; se înţelege că le vei da ceva mai bun decât pepeni. Pe tânărul negustor nu-l pot lua de la treburile sale: dar dănţuitorii, cântăreții şi muzicanţii mei, tinere prietene, te vor desfăta în fiecare seară cât ai să vrei. Îţi vor cânta şi dănţui după pofta inimii. Iar tu, spuse pictorului, vei vedea ţări străine — şi-ţi vei ascuţi privirea câștigând cunoştinţe noi. Vistiernicul meu îţi va da pentru cea dintâi călătorie, pe care o vei putea începe chiar mâine, o mie de galbeni, doi cai şi un rob. Du-te încotro te trage inima şi dacă vezi o privelişte frumoasă, aşterne-o pe pânză pentru mine.

Tinerii rămaseră înlemniţi de uimire, muţi de bucurie şi de recunoştinţă. Voiră să sărute podeaua de sub picioarele mărinimosului şeic, dar el nu le îngădui.

— Dacă vreţi să mulţumiţi cuiva, spuse el, mulţumiţi-i acestui înţelept care mi-a vorbit despre voi. El mi-a făcut şi mie plăcerea de a cunoaşte patru tineri ca voi.

Dervişul Mustaf a nu voi însă să primească mulţumirile tinerilor.

—  Iată, zise el, de ce nu trebuie niciodată să judecaţi pripit. V-am spus oare mai multe decât e adevărul despre acest om de suflet?

—  Să mai ascultăm pe unul dintre robii cărora li se va da drumul, îl întrerupse Ali Banu, iar tinerii se duseră la locurile lor.

În clipa aceea se ridică robul cel tânăr, care atrăsese luarea-aminte prin trupul lui zvelt, prin frumuseţea sa şi prin privirea-i îndrăzneaţă. Se plecă în faţa şeicului şi, cu un glas plăcut, începu să vorbească.